Fiecare adolescent îşi propune să fie "new year, new me", astfel că sunt deja plictisitoare şi epuizate toate încercările de a desfiinţa ideea asta. Merită totuşi şi să te uiţi înapoi la anul trecut, dacă îţi propui ca în noul an să faci lucrurile într-un mod diferit. Eu am ales să scriu pentru fiecare lună fie ce am învăţat, fie ce s-a lipit de mine ca poveste - aşa cred că o să pot să trec în revistă concluziile de care nu o să mai am nevoie şi anul ăsta.
ianuarie: 6 ianuarie a fost o zi memorabilă, întrucât a fost prima zi din 2018 în care am plâns. Şi am plâns foarte mult. Eram în Braşov, în Piaţa Sfatului, unde erau aliniate fotografii cu feţe ale unor oameni ce au suferit în vreme comunistă. Stăteam pe scările de la Muzeul Judeţean de Istorie, şi nu făceam mai nimic. Îmi luasem, cred că pentru prima dată, un aparat pe film de unică folosinţă, pentru că voiam să experimentez developatul pozelor şi cum e să aştepţi ca să vezi cum ai ieşit într-o poză. Un om îmbrăcat într-o geacă foarte murdară, cam de vârstă cu tata, vine la mine şi mă roagă să mă uit la fotografii, spunându-mi că e şi el acolo. Era foarte mândru, doar că eu am fost destul de sceptică la început. A trecut ceva timp, în care el a continuam să mă roage să merg cu el să văd fotografiile, până când am acceptat. Mi-a arătat o poză, şi, într-adevăr, l-am văzut. A început să-mi povestească călătoriile lui forţate prin ţară; cum "cei la putere" l-au dus în diverse spitale şi au experimentat pe el. Am observat că bărbatul cu geacă murdară avea ochii umflaţi şi multe urme pe faţă.
L-am ascultat şi după asta m-am aşezat undeva mai departe, dornică să-l mai urmăresc. El a continuat să roage oamenii să vină să-l vadă, să-l felicite ca pe un erou, doar că nimeni nu l-a mai băgat în seamă.
De aici încolo, am început să plâng mult.
februarie: În februarie, am pierdut foarte mult timp. Nu ţin minte aproape nimic memorabil, dar au fost multe zile de naştere la care am fost invitată. Probabil că am învăţat să mă bucur mai mult de evenimente ca ăsta, pentru că mie nu-mi plac atât de mult zilele de naştere.
martie: Nu ştiu cum se face, dar în martie am plecat iar în Braşov, de data asta ca participant în primul meu festival de teatru. Asta e o treabă pe care sigur am marcat-o cu roşu în calendar, pentru că am descoperit şi oameni care nu sunt cu totul de pe planeta asta. Ţin minte o zi în care a plouat foarte mult şi în care am luat-o aiurea pe străzi cu o prietenă şi am ascultat tot felul de melodii. Când ne-am întors înapoi înăuntru, în locul în care se jucau spectacole, lăsam urme de apă cu pantofii prin sală.
aprilie: Aprilie a fost o lună dedicată egocentrismului. Îmi aduc aminte că mă simţeam entuziasmată şi foarte frumoasă. A fost luna în care mi-am dat jos aparatul dentar. În aprilie am învăţat, în sfârşit, să zâmbesc.
mai: Luna asta mi-am creat poate primele tabieturi. Am început să beau mult ceai, să desenez din nou, doar că mult mai mult. Am început să citesc la ore exacte. M-am mai plimbat şi fără un scop anume (cred) prin facultăţile din Bucureşti şi am început să-mi imaginez cum ar fi viaţa mea ca studentă.
iunie: Cred că din iunie, fascinaţia mea pentru viaţa de facultate şi pentru independenţa pe care credeam că o aduce a început să crească. Eu am fost, şi încă sunt, foarte nehotărâtă în legătură cu foarte multe lucruri, mai ales cu facultatea sau cu drumul pe care voi porni. Plimbatul prin facultăţi m-a ajutat, am văzut şi persoane hotărâte, deşi am crezut până atunci că ele nu au cum să existe.
O amintire frumoasă din iunie care s-a lipit de mine este una din Vama Veche. De obicei, când te duci la mare, nu te duci cu gândul că îţi va trebui o geacă de ploaie sau un pulover, mai ales la sfârşit de iunie. Cam ăsta a fost cazul meu, pentru că n-am plecat decât cu o geacă de blugi după mine şi în fiecare noapte mi se făcea foarte frig. În ultima zi, pe lângă faptul că a fost frig, a şi plouat. Era ziua în care pleca un băiat pe care nu apucasem să-l cunosc destul de bine până atunci şi pe care evident că doream să-l mai întreb lucruri. Am mers cu el şi cu alte prietene comune pe plajă şi ne-am aşezat pe nişte şezlonguri, când a început să plouă foarte tare. Am încercat o vreme să folosim umbreluţa aia drept paravan pentru apa care venea din toate părţile. Nu prea am avut succes.
Niciunul dintre noi nu avea costum de baie, dar prietenele mele s-au aruncat pur şi simplu, în chiloţi, în apă. Eu am rămas cu băiatul ăsta şi ne-am uitat la ele.
După asta, m-am decis să mai rămân încă o noapte în Vamă.
iulie: Eu am căutat mereu idila romantică aşa cum mi-am imaginat-o de prima dată. Nu cred că ştiu s-o pun în cuvinte; niciodată n-am avut aceeaşi definiţie pentru a te îndrăgosti cu alte persoane. De fapt, nimeni nu are aceeaşi definiţie, iar eu am căutat multă vreme definiţia mea transpusă în realitate. În iulie 2018, am hotărât că m-am îndrăgostit pentru prima dată.
august: În august, s-a creat una dintre amintirile care vor rămâne cu mine mereu. Chiar din momentul în care se întâmpla, îmi amintesc că am realizat ce poveste încântătoare aveam să spun mai departe.
Eram în prima seară în Brăila, la un alt festival de teatru, şi nu mai aveam voce deloc, tuşisem foarte mult în ultimele luni. Stăteam la cămin, spre care mă întorceam ca să mă culc. Îmi era extrem de rău şi tuşeam foarte mult, şi simţeam că nu mai aveam mult până să vomit de la cât de tare mă durea gâtul. Căutam pe cineva să mă ajute, când m-am întâlnit cu una din colegele mele de trupă (şi prietenă super), Diana. Diana m-a luat lângă ea şi a început să plângă, spunându-mi că o să-i fie foarte dor de mine în anul următor (eu acum sunt clasa a XII-a, ăsta fiind ultimul meu an alături de ea şi de trupa de teatru), moment în care eu am tuşit foarte tare şi am vomitat.
[Se poate ca asta să fie o poveste foarte scârboasă, doar că eu am mai spus-o de atunci şi m-am înduioşat mereu amintindu-mi de seara aia.]
septembrie: În septembrie, am început să încerc cu adevărat să ajut şi să schimb.
octombrie: Am învăţat că uneori e greşit să vrei să schimbi. Am aflat şi că unii oameni nu trebuie ajutaţi şi nici nu-şi doresc să fie ajutaţi.
noiembrie: Prin noiembrie, am creat primul meu "manifest" artistic, alături de prietena mea cea mai bună. Ne-am prostit, doar că am şi împărţit oamenilor de pe stradă ideile noastre printate pe o foaie. Am râs mult.
decembrie: Nu mă gândesc şi nu m-am gândit aproape deloc la ce înseamnă încă un an în plus. Nu m-am întrebat cu adevărat de ce se sărbătoreşte încă un an în plus.
Mi-am petrecut revelionul la Alba-Iulia, unde în continuare nu m-am întrebat nimic din toate astea.
Abia amintindu-mi acum câte am făcut într-un singur an, poate că văd motivele pentru care se sărbătoreşte încă un an în plus, altele decât obişnuinţa sau ocazia de a mai merge la încă o petrecere.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2018 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 31 ianuarie 2019. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)