"Inteligenţa noastră e nelimitată,
sentimentele mereu aceleaşi
şi numai cîteva."
Înainte de Paşte am plecat pentru câteva zile la Cetate. Mi-am instalat biroul în biblioteca lui Sergiu şi mi-am deschis agenda cu tot ce-mi propusesem să fac listat cu liniuţe şi steluţe, nerăbdătoare să încep să tai din ele. În conac bursierii SoNoRo repetau de dimineaţă până seara, se auzeau viori şi pian şi uneori Veronica la bucătărie pufnind: "A greşit, măi, iar a greşit. Dimineaţă era mai concentrat, cred c-a şi obosit tot repetând atâtea ore". Am avut mult spor, tăiam rândurile unul după altul, mă opream pentru câte o oră să beau o cafea pe balcon, să citesc câteva pagini sau să stau la poveşti cu Darius. Sergiu îmi lăsase la plecare Familia Popescu şi Arta Popescu ale lui Cristian Popescu, mă pierdusem în lumea lui, făceam plimbări pe malul Dunării şi liniştea Săptămânii Mari în care ne aflam s-a aşezat încet. Când m-am întors la Bucureşti mi-am comandat 2 exemplare ale celor două volume superb îngrijite de sora poetului, Dana Popescu Jourdy, şi de Corina Ciocîrlie, cu o prefaţă hipnotizantă de Mircea Martin. Unul l-am păstrat pentru mine, celălalt l-am făcut cadou unui bărbat. I-am scris cea mai stupidă dedicaţie pe care am regretat-o şi mă întreb şi-acum ce-am vrut să demonstrez.
"Tu ai murit de zece ani. Eu alerg repede-repde dintr-o parte în alta a camerei şi mă lovesc tare de pereţi. Să sune ca un clopot.", scrie Popescu.
În februarie 2019 Mambo Siria a cântat la Apollo111, la începutul lui aprilie 2019 am văzut Proof la unteatru. Am plecat de acolo plină de admiraţie spunându-mi ce forţă în fata asta, iar prin august aveam să începem să lucrăm cu Dana şi Radu pentru promovarea şi distribuţia filmului Mo. Ce perioadă plină şi încărcată de emoţii, mi-a fost frică pentru prima dată de depresie, vedeam cum suntem cu toţii încărcaţi de traume, oamenii care ne spuneau poveştile, lacrimile şi tăcerile lungi. Bucureşti-Cluj-Iaşi-Timişoara-Bucureşti în 5 zile, m-am întors acasă sfârşită de oboseală şi încărcată de amintirile grele pe care spectatorii le rosteau pentru prima dată cu voce tare, în faţa unui public. Aşa-mi închipui că funcţionează terapia de grup la care n-am fost niciodată. Eram obosită şi nu voiam decât să dorm, eram în urmă cu toate, mi-am deschis laptopul şi-am început să selectez pozele de la avanpremierele din ţară, m-a cuprins un fel de adrenalină de care uitasem, am lăsat tot şi-am plecat la un nou Q&A ce avea să se întâmple în seara aia. Nu puteam fără. În noaptea aia mi-am văzut după mult timp o parte din prieteni, se adunaseră la unul dintre ei acasă şi în sfârşit puteam veni şi eu. M-am dus aşa, obosită şi cu toate gândurile mele, m-am întors acasă spre dimineaţă mai bine. N-aveam să cad în depresie.
La Berlinale am văzut-o pentru prima dată pe Helena Zengel pe covorul roşu, într-un hanorac sport negru, aceeaşi fată care m-a făcut să plâng de furie şi neputinţă timp de 2 ore. Systemsprenger / System Crasher avea să câştige 4 luni mai târziu Premiul Publicului la TIFF 2019. Am plâns împreună la Cinema Victoria când a urcat pe scenă în aplauzele publicului.
Tot la TIFF l-am cunoscut şi pe Nadav Lapid, i-am spus cu voce de fan emoţionat cât mi-a plăcut filmul lui pe care-l văzusem de două ori, încă regret că Synonymes n-a fost văzut suficient în România, la o petrecere a venit din senin la mine, m-a îmbrăţişat şi mi-a mulţumit, după care a dispărut în mulţime. Regret că n-am făcut eu asta. La Q&A-ul de la Florin Piersic a venit împreună cu tatăl său care a scris filmul lui, biografic. Ce relaţie frumoasă, să scrie tatăl tău despre viaţa ta şi tu s-o regizezi. La Q&A-ul cu Jonathan Agassi oamenii au stat la coadă să-l îmbrăţişeze. Într-o dimineaţă la TIFF am prins răsăritul pe Eroilor. Ce nebunie a fost festivalul 2019 cu întâlnirile şi întrebările lui! Se-ntâmplaseră mult prea multe în mult prea puţine zile, nici acum nu-nţeleg tot ce a fost. În dimineaţa ce-a urmat am plecat.
Am terminat şi de recitit Pinocchio. Daţi-i o şansă acum, cu mintea de adult.
"Un spectacol în care mi-am văzut fricile împodobite frumos şi strălucind în faţa mea, un spectacol care nu te bate pe umăr şi nici nu te minte că o să fie bine, mai degrabă îţi dă o pereche de ochelari şi-ţi spune că dacă fugi nu vei schimba nimic.", scriam după ce am văzut la Craiova Casa cu suricate. A urmat o noapte lungă cu dezbateri pe teme politice şi sociale, ne-am certat şi ne-am împăcat, ne-am împins unii pe ceilalţi să mergem mai departe, avem treabă.
Am fost pentru prima dată în regiunea Asti din Italia, la o nuntă. M-am rătăcit într-o pădure iar italienii au presupus că ori sunt îndrăgostită, ori voi scrie o carte, prea mă plimb singură pe drumuri necunoscute. Poate aveau dreptate, la urma urmei venisem acolo pentru o nuntă, la nunţi trebuie să crezi în iubire.
Ce frică mi-a fost de plecarea la Karlovy Vary, am supravieţuit, m-am întors acasă şi cei doi plopi de pe malul Dunării distruseseră Gara Fluvială, am anulat Divanul, tristeţe şi uşurare în acelaşi timp, mi-am luat un concediu neaşteptat şi-am plecat la mare, în Vamă, nu mai prinsesem un răsărit la Stuf din studenţie, l-am petrecut cu-acelaşi om cu care petreceam şi pe atunci răsăriturile. O întâmplare despre care am scris într-o scrisoare rămasă netrimisă.
La concertul lui Nils Frahm de la Electric Castle mi-am simţit lacrimile curgând pe obraji fără să-mi dau seama că plâng, o zi pe care-aş vrea s-o uit şi totuşi o iau cu mine, la fel şi ziua în care a sunat telefonul, ştiam exact ce-am să aud, "A murit", mi-era frică de ziua când telefonul ăsta va veni şi totuşi a sunat şi-am răspuns şi s-a lăsat liniştea, n-am auzit decât finalul "... a noastră a murit", am simţit cum o lume a murit şi ea şi n-o să se mai întoarcă, am ieşit în grădină, m-am rezemat de casă, m-am lăsat pe vine şi-am plâns, niciodată nu eşti suficient de pregătit, m-am întors în birou de parcă telefonul nu sunase, a sunat de multe ori în ziua aia, abia seara, acasă, am ştiut că nu mai e. Mi-am făcut un ceai, mi-aş fi dorit să am muşeţel în casă, am turnat două căni şi am băut dintr-una singură. Am deschis Jurnalul necenzurat al lui Vaslav Nijinski, nici nu ştiu dacă i-ar fi plăcut, era singurul scriitor rus pe care-l am acasă aici.
"Îmi place la tine că încă ai curaj să te-ndrăgosteşti", mi-a zis când ne-am văzut pentru ultima dată, şi m-am simţit iar ca la o nuntă în Asti.
Într-o dimineaţă de august 2019, într-un tren ce mergea spre Botoşani, am coborât pe peron la Vereşti să fumez o ţigară. Soarele răsărea şi-o bătrână care locuia lângă calea ferată ieşise deja la treabă în grădină. Pe culoarul vagonului mi-a rămas privirea pe ecranul unui telefon, cineva citea un scenariu de film, era Vlad Ivanov, am râs amândoi de coincidenţă, "Nici dacă ne plănuiam nu trăiam un răsărit împreună", a zis el şi ne-am uitat nemişcaţi pe fereastră, comentând câte o pasăre sau urma unui avion pe cer. A doua zi am fost cu tatăl şi sora mea împreună la film. Pentru prima dată în formula asta de familie, cu Laura am mai fost şi-n copilărie şi-acum de curând, cu tata niciodată. Nici nu ştiu dacă el a fost vreodată la cinema sau la un festival. Era cu o zi înainte să-nceapă Zilele Nordului şi-n curte la Conac în Darabani se proiecta Moromeţii 2, am luat pături de acasă cu noi şi ciocolată caldă de la chioşcul de peste drum, tata a stat nemişcat tot filmul, eu am plecat, m-am mai întors, îl mai văzusem dar spre final m-am oprit şi eu şi-am stat nemişcată, în spatele lui, privind când spre ecran, când spre seriozitatea cu care trăia vremurile lui Ilie. Ne-am întors la Satu Nou unde era o linişte deplină, am rămas la poartă şi-am privit luna şi cerul, era înnorat şi totuşi se vedea perfect o lună plină pe care n-am s-o uit uşor.
Ziua în care am văzut colectiv şi-am mers năucă pe străzi, energia de la Undercloud, San Sebastian, evadările la Cluj şi Sibiu, descoperirea cărţilor lui Ernu, un an greu de uitat.
De curând am fost la o petrecere unde oamenii nu se prea ştiau între ei. Într-un grup de necunoscuţi se pusese întrebarea "Pentru ce eşti recunoscător muncii tale?", n-am ajuns să răspund dar aş fi zis ce a zis, sub o formă sau alta, fiecare dintre cei ce au vorbit: oamenii din jurul meu, oamenii pe care îi întâlnesc şi de la care învăţ în fiecare zi. În spatele fiecărui moment pe care aş vrea să-l păstrez cu mine din 2019, se află nişte oameni. Fără ei lucrurile astea n-ar fi fost posibile şi pentru ei îi sunt recunoscătoare anului ce se-ncheie.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2019 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2020. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)