Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Topuri  Sageata  Topuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Mă enervează 2019. 2 plus 0. 1 plus 9


Emanuel Pârvu

24.12.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Mă enervează 2019. Mă enervează că n-am cum să-l uit. Am mulţi ani pe care i-am uitat, ani peste care am trecut cu vederea şi ani cărora le zâmbesc când răsfoiesc albume. Pe ăsta, pe 2019, aş vrea (pe alocuri) să-l uit. Este anul în care m-am întâlnit prima dată cu moartea. În forma ei plină de gol, de carcasă, de pachet. Anul în care mi-a murit prima dată cineva pe care l-am iubit atât de mult. Anul în care a murit bunicul meu. Singurul bunic pe care l-am cunoscut (linie maternă) şi cu care am avut o relaţie specială.

Am învăţat foarte multe de la el. Am învăţat cam cum e să fii demn. Să fii smerit şi demn deopotrivă. Să fii ateu şi credincios. Să fii drept, să fii milos, să fii hâtru, să fii curajos, să fii atent, să nu profiţi, să-i aperi pe cei de lângă ţine. "Tataia" vorbea "adânc" rar. Foarte rar. Îi lua mult timp să se expună. Scria poezii şi spunea poveşti din armata. Am învăţat de la el puterea imaginaţiei când stăteam sub plapumă iarnă şi-mi făcea toate zgomotele tancurilor, ne ascundeam în tranşee, îmi goleam încărcătorul, terminam rezerva de apă şi adormeam în sfârşit transpirat şi fericit că am câştigat şi bătălia asta.

Am văzut un ateu convins care n-a călcat niciodată cele douăsprezece porunci. Am văzut un om demn în relaţia cu oamenii şi smerit în faţa unei credinţe pe care o transformase în crez. Am văzut ce înseamnă curajul şi ce înseamnă să aperi o femeie.

Anul asta s-a stins. S-a stins încet, acasă, lăsându-se pe vine, sprijinindu-se de perete, lăsând ultima suflare în casa în care a trăit mai mult de şaizeci de ani.

Iniţial, lucru pe care îl vorbisem şi cu mama mea, nu voiam să vin să-l văd. Mi-era teamă, dintr-o formă de egoism, să nu-mi pierd amintirile cu el. Trăisem asta cu un prieten şi, la moartea lui, atunci când l-am văzut în sicriu, mi s-au şters toate amintirile cu el. Nu mi-a rămas decât imaginea lui din sicriu, aşa galben cum era, încremenit, cu mâinile legate.

Mi-era aşa de teamă de momentul asta, încât hotărâsem să nu vin, orice ar fi fost. Dar n-am putut. Pur şi simplu am simţit că nu pot să-l las singur, că nu pot să nu mă duc să vorbesc cu el. Când am ajuns la capelă, mi-a luat aproape jumătate de oră până să întru, am stat în faţă plimbându-mă în stânga şi-n dreapta, cu capul în jos şi-n sus, studiind cu atenţie crăpăturile din asfalt şi schimbând feţe triste cu tot felul de rude care veneau pe la el şi pe care nu le mai văzusem de ani de zile. De multe ori mi-a venit să râd, da' ştiam că "nu se face". Îmi venea să râd că-mi aduceam aminte de ce zicea el. Şi de cum punea problema în diferite chestiuni, vizând întotdeauna rezultatul. Era oarecum împotriva firii mele, eu fiind adeptul "procesului", dar abia aşteptăm de fiecare dată să vorbesc cu el, să încerc să înţeleg logica lui.

La un moment dat am intrat. Cu spaimă. Când l-am văzut, aşa cum era - întins acolo, în sicriu - am avut o spaimă liniştitoare. Nu ştiu dacă e corect termenul, dar cam asta am simţit. Nimic înfricoşător, nimic din toate lucrurile pe care le gândisem până atunci nu au mai fost valabile.

M-am trezit faţă în faţă cu el. Care nu era el. Era o carcasă de emag. Un colet livrat de un curier care avea forma lui, nimic altceva. Îl văzusem stând cu ochii închişi de mii de ori, dormea în sufragerie de obicei şi mai ales îi plăcea să ţină radioul pornit. Şi îi puneam uşor mâna pe umăr, îl mişcăm puţin, îi şopteam "tataie" şi gata. Deschidea ochii şi reluam de unde rămăseserăm. Acum i-am spus "tataie" şi nu s-a mai întâmplat nimic. Nu era schimonosit de moarte, nu părea speriat de întâlnirea cu ea, nu era chinuit de ultima suflare furată. Era senin, chiar zâmbea parcă. Am vorbit cu el. Nu s-a întâmplat nimic. Nu s-a mişcat, n-a deschis ochii, nu s-a întors pe partea cealaltă. A rămas în continuare ţeapăn, cu zâmbetul pe buze, cu ochii închişi. Şi era rece. Atunci, când am pus mâna prima oară în viaţa mea pe un mort, am simţit moartea. Am văzut puterea ei. Atunci m-am înspăimântat. Dar nu m-am clintit. Ne ţineam unul pe altul, eu eram cu el şi el era cu mine. N-avea cum să mi se întâmple ceva atâta timp cât eram cu el iar eu nu puteam să-l las singur în momentele alea. Încă mă gândesc la el. Nu e zi în care să nu mă gândesc la el, să vorbesc cu el, să-l întreb ce şi cum ar face el dac-ar fi în locul meu. De fiecare dată când vorbeam cu el, îmi spunea acelaşi lucru. "Ai grijă tataie". Doar că avea de fiecare dată altă nuanţă în glas din care înţelegeam la ce şi de ce să am grijă.

Mă enervează 2019. Nu am cum să-l uit. Am avut o vară prea scurtă. Am filmat un film minunat şi când s-a terminat, aproape că se terminase şi vara. Am intrat în pregătire pentru următorul film pe care îl facem (Miruna şi cu mine) în 2020 şi care mă sperie deja pentru că am senzaţia că avem prea puţin timp să-l pregătim, deşi îl pregătim de aproape un an. Şi am avut o întâlnire la nivel uman care m-a luat prin surprindere. Am cunoscut un om într-o formă mai "prietenească", nu doar de suprafaţă, un om care mă inspiră şi de la care am multe de învăţat. Şi am început să scriu o carte. N-am mai scris niciodată aşa, să curgă pur şi simplu cuvintele într-o înşiruire fără structură, fără să ştiu unde se termină sau ce se întâmplă. Că aşa mă şi întreabă unii oameni cu care mai vorbesc - "Ce e, roman? - Nu. - Dar ce e, teatru? - Nu. - Alt film într-o carte? - Nu. - Da' ce căcat e? - Nu ştiu". Ce ştiu sigur e că se cheamă Diavolul există.

Mă enervează 2019, abia aştept să se termine. Am văzut oameni schimbaţi de putere, am văzut oameni schimbaţi de vârstă, am văzut oameni schimbaţi de funcţii, am văzut oameni care ajută fără să aştepte nimic în schimb, am văzut oameni care ajută şi atât, mi s-au arătat prietenii, am luat prietenii şi am răspuns la ele. Şi mi-am schimbat casa. Şi odată cu asta mi-am schimbat amintirile. Asta de fapt cred că doare. Că atunci când te despărţi de cineva sau de ceva, te despărţi de fapt de o parte din tine, nu te despărţi de un obiect sau de o persoană, te despărţi de un trecut al tău, de nişte amintiri, de nişte momente.

Mă enervează 2019. Abia aştept să se termine.

*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2019 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2020. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 2019, divagaţii, Mihaela Bulimar (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 2019 - muzică & much more, Veronica Ştefan (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Câteva momente din 2019, Vlad Bălan (4.3/5 - 4 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 2019#înafarazoneideconfort, RAMPA (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro 2019, Replay: 365-8760-525600-stop, Daniela Popa (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer