Johan Botha, Lohengrin de mâine seară (sâmbătă, 3 septembrie 2011) şi unul dintre marii tenori ai lumii, schimbă a cincea oară ora interviului. El e la Operă, noi în drum către Operă, el vrea să înceapă, noi - în blocaj pe Calea Plevnei. Probabil unul dintre cele mai gonite interviuri făcute de mine vreodată, cu un cadru aranjat în zece minute şi cu ochii pe ceas la fiecare răspuns. Păcat, de altfel, pentru că este un tip jovial, volubil, care îşi doreşte cel mai mult să-i facă pe oameni să se simtă bine.
Johan Botha este una dintre cele mai mari vedete ale teatrului liric şi, totuşi, nu reuşesc să mă conving de asta în timp ce filmăm interviul. Spun "în timp ce", pentru că nu există alte momente de interacţiune cu el: un minut înainte şi un minut după, politeţurile de complezenţă, cablat, decablat, mulţumesc, la revedere, in bocca al lupo, ciao! Dacă nu mă înşel, Botha este în top 15, adică acei 15 cântăreţi ai lumii care, prin decizia directorilor de la teatrele care contează, primesc oriunde acelaşi onorariu. Maxim. Alături de el, Domingo, Fleming, Netrebko, Gheorghiu, Alagna, Kaufmann, Terfel...
Când vorbeşte şi, mai ales, când râde, vocea în cascade baritonale (epocal felul în care spune O, brother!) dăngăne ca un clopot organic în foyer-ul Operei. Pe scenă, în notele lungi, pure, argintii ale ariei In fernem Land (Identity Card-ul compoziţiei lui Wagner, Lohengrin), glasul se curăţă de culoarea umană şi străbate stratosfera, în drum spre un Pantheon de zei nordici, viforoşi. Nu are nicio importanţă că prezenţa-i masivă aduce prea puţin cu un cavaler al Graal-ului. Nici Caballé, pe vremea când era Norma, nu impresiona prin zvelteţea unei preotese druide, dar când se aşeza în matca ariei Casta Diva, nu ai fi schimbat-o cu toate silfidele pământului. E drept, Deborah Voigt, una dintre cele mai dragi partenere ale lui Botha, a trebuit să treacă prin experienţa umilitoare a concedierii dintr-o producţie de Ariadna la Naxos pentru că nu a făcut faţă unei little black dress, apoi printr-un bypass gastric, dar şi printr-o evidentă diminuare a splendorilor vocale de altădată... Botha preferă costumele şi posturile statuare, fără mari încărcături actoriceşti, dar în care poate da absolut totul pe plan vocal şi muzical. Şi are de dat în directă proporţionalitate cu fizicul impozant. Publicul bucureştean l-a iubit în Lohengrin, spectacol coborât, parcă, vorba dirijorului Cristian Mandeal, direct de pe colina sacră a Bayreuth-ului. L-a iubit, pentru că Botha i-a oferit tot ce are mai frumos, mai bun şi mai competitiv într-un repertoriu în care nu îşi împarte gloria cu prea mulţi alţi tenori. În vocea lui, muzica supra-umană a lui Wagner a irizat trimiteri spre legendă, tablouri somptuoase, neîncadrabile în niciun standard.
Pentru că mi l-a tălmăcit pe Wagner cu şi înspre iubire, închid ochii şi îi las vocea să mă ducă acolo, In fernem Land.
Marius Constantinescu: Nu multă lume ştie că unul dintre primii Dvs. profesori de canto în anii începutului, la Viena, a fost un tenor român: Toma Popescu. Nu ştiu dacă mai ţineţi minte, dar noi prin intermediul lui am aflat de Dvs. Vă amintiţi acea perioadă?
Johan Botha: N-aş putea spune că a fost profesorul meu, dar ne-am întâlnit o dată şi am avut o discuţie interesantă despre tehnica vocală. Vorbesc întotdeauna cu colegii mei despre asta.
M.C.: Aţi venit la Bucureşti cu unul dintre cele mai solicitante, dar şi cele mai frumoase roluri din tot repertoriul de tenor: Lohengrin. Este şi unul dintre preferatele Dvs.?
J.B.: Cu siguranţă. Îmi place mult să îl cânt. Este o operă frumoasă, muzica este cu totul deosebită şi mă simt foarte bine în ea!
M.C.: Aţi spus odată că Lohengrin presupune o perioadă bine determinată în cariera unui tenor. Odată ce te-ai îndreptat spre un repertoriu mai dificil, nu te mai poţi întoarce la el. Puteţi să îmi explicaţi de ce?
J.B.: Aşa este. Rolul este unul destul de acut, se pretează, mai degrabă, unui tenor liric. Opera însăşi cere ceea ce se numeşte ein jugendlich Heldentenor. De obicei, cu Lohengrin îţi începi cariera. Mai târziu, când ajungi să cânţi Tristan sau Siegfried, ambele roluri sunt cu două tonuri mai jos. Nu trebuie să mergi mai sus de La sau Si. Pentru Lohengrin trebuie să ai Do de sus, dacă vrei să îl faci cum trebuie.
M.C.: Sunteţi gata să faceţi pasul spre rolurile mai dramatice?
J.B.: În acest moment studiez Tristan şi Isolda. Mai greu de atât nu se poate!
M.C.: Nu există nimic mai solicitant decât Tristan?
J.B.: Poate Siegfried din Amurgul zeilor... Nu ştiu dacă le voi cânta, până la urmă. Timpul o va spune.
M.C.: Cum rămâne cu operele lui Verdi?
J.B.: Cânt Otello şi este unul dintre rolurile mele cele mai dragi. Mi-a plăcut să îl cânt în toată lumea şi, ştiţi foarte bine, este unul dintre rolurile acelea pe care orice tenor le visează.
M.C.: Îi lăsăm de-o parte pe Plácido Domingo şi Jonas Kaufmann, dar nu prea sunt tenori la care să coexiste repertoriul german şi cel italian. Dv. cum faceţi?
J.B.: Pentru mine, repertoriul italian e cea mai bună metodă pentru a-mi păstra vocea flexibilă şi mereu pregătită pentru repertoriul german. Dacă veţi citi scrisorile dintre Franz Liszt şi Richard Wagner, veţi vedea că, pe vremea aceea, nu exista conceptul de "tenor german". Wagner dorea cântăreţi de bel canto care să îi interpreteze operele. Wagner căuta linia şi stilul din bel canto. De aceea, eu mă antrenez pentru Wagner cu opere italiene.
M.C.: Cum vă aranjaţi programul anual pentru a vă păstra vigoarea vocală până la sfârşitul stagiunii?
J.B.: Asta e treaba impresarului meu. El trebuie să se asigure că nu cânt prea mult Wagner. Stăm şi discutăm ce oferte vin din partea teatrelor. Când avem prea mult Wagner, îi atrag atenţia că ne trebuie o operă italiană...
M.C.: ... pentru a alina vocea...
J.B.: ... şi sufletul!
M.C.: Care este provocarea maximă pentru Dvs., Lohengrin sau Otello?
J.B.: Amândouă presupun mari provocări. Lohengrin are ansambluri uriaşe. Actul al doilea, ca în toate operele lui Wagner, este cel mai periculos, pentru că atunci se înfruntă personajele, iar Lohengrin are duelul cu Telramund. Dacă nu eşti atent, poţi să îţi faci rău vocal şi, atenţie, mai ai încă un act de cântat! Pe de altă parte, în cazul lui Otello, emoţiile sunt atât de antrenante, încât te pot răpi. Ura şi iubirea sunt sentimente atât de puternice şi de concentrate, pe care toată lumea le simte în viaţă cel puţin o dată. Eu le simt pe amândouă într-o singură seară. Pentru că sunt sentimente veridice, mie mi se întâmplă să mă pierd în Otello. Asta face la fel de rău vocii.
M.C.: Vi s-a întâmplat vreodată?
J.B.: Da şi nu... Câteodată devin prea implicat şi atunci vine cineva şi mă temperează. "Jucăm personaje aici!"
M.C.: Luaţi-o mai uşor...
J.B.: Exact.
M.C.: Vă mulţumeşte această etichetă, "probabil singurul Heldentenor al lumii"?
J.B.: Nu prea cred în ea, aşa cum nu prea cred că sunt singurul Heldentenor al lumii. Sunt mulţi cântăreţi tineri pe care nu i-am cunoscut încă. Călătoresc mult şi nu prea am timp să descopăr talente noi sau să lucrez cu cei la început de drum. Mie îmi place, pur şi simplu, să cânt şi nu mă gândesc la etichete. Îmi place la fel de mult pe cât îmi plăcea când aveam 5 ani. Sunt onorat dacă lumea crede că sunt singurul Heldentenor!
M.C.: Ce rol vă vedeţi aprofundând şi îmbogăţind pentru următorii ani?
J.B.: Toate rolurile wagneriene, dar şi pe Otello. Am o pianistă care călătoreşte cu mine în permanenţă. Cu ea studiez rolurile, chiar dacă pe unele le-am cântat de zeci de ori. Întotdeauna mai găseşti o comoară ascunsă în partitură, pe care trebuie să o aduci la suprafaţă. Pentru mine, acesta e lucrul cel mai important: nu ai terminat de studiat un rol atunci când l-ai cântat pentru prima dată. Încerc să le dezvolt pe toate şi pe mine odată cu ele.
M.C.: Vă interesează şi repertoriul francez?
J.B.: Da, dar operele mă vor doar în Wagner sau în anumite titluri italiene. Mie mi-ar plăcea, de exemplu, să mai cânt La Bohème sau Tosca, dar mi se spune mereu "avem suficienti tenori pentru ele! Nu avem tenori pentru Wagner sau Strauss". Mi-ar plăcea să cânt repertoriu francez...
M.C.: Da, dar pentru Samson şi Dalila nu prea sunt aşa de mulţi tenori...
J.B.: Ştiu! E o operă magnifică!
M.C.: Vorbind despre teatre, producţii şi stagiuni, a fi implicat în tot acest star-system presupune întâlnirea cu cei mai buni dirijori, regizori şi cântăreţi. Montările circulă de la un teatru la altul şi, la sfârşitul unei stagiuni, îţi dai seama că te-ai învârtit în preajma aceloraşi oameni. Cu cine vă place în mod deosebit să vă întâlniţi?
J.B.: Suntem o familie strânsă în fach-ul wagnerian. Ne întâlnim aceeaşi cântăreţi cam peste tot în lume. Cu cine mi-ar plăcea să mă întâlnesc? O, mulţi, doar că majoritatea nu prea mai sunt printre noi! Mi-ar fi plăcut să îl întâlnesc pe Herbert von Karajan, mi-ar fi plăcut să îl cunosc pe Caruso... Azi, îmi place să mă revăd cu toţi colegii mei. Ne uneşte dragostea pentru aceeaşi muzică! Îmi place să cred despre mine că îi ofer fiecăruia câte o rază de soare, pentru ca toţi să cântăm bine. Nu sunt invidios pe nimeni. Când studiam Otello, unul dintre cele mai grele lucruri a fost să învăţ să fiu gelos...
M.C.: Aceea e o gelozie diferită!
J.B.: Da, dar trebuie să o experimentezi, altfel nu te va crede nimeni! În viaţa mea dincolo de scenă, nu sunt niciodată aşa. Dacă mă invită cineva să cânt, cânt. Când eram copil, săream pe mese restaurantelor şi cântam, câteodată doar ca să îl enervez pe tata, iar mai târziu, ca să golesc restaurantul şi să obţin o masă! Pe când studiam operă în Africa de Sud, patronul unui astfel de restaurant mi-a spus "Vino şi mâine, ai să mănânci pe gratis, dar distrează oamenii!". Îmi place la nebunie să cânt. Câteodată iau colegi din lume şi îi duc în Africa alături de mine. Aşa a fost, de curând, Deborah Voigt şi am făcut un mare concert. Ea e una dintre preferatele mele, cu siguranţă! Îmi place mult să cânt şi cu Nina Stemme, o voce fantastică. De fapt, îmi sunt dragi toţi cântăreţii wagnerieni, pentru că nu suntem prea mulţi. Emily Magee şi Petra Lang, partenerele mele de la Bucureşti, îmi sunt şi ele apropiate, mai ales Petra, care e tot timpul personajul malefic atunci când eu sunt eroul fără pată...
M.C.: Trecând la repertoriul italian, aţi cântat recent rolul Radames din Aida la Metropolitan cu Violeta Urmana şi Dolora Zajick...
J.B.: Da!
M.C.: Dar şi Otello cu Renée Fleming...
J.B.: Absolut! Sunt mari colege şi îmi place să cânt cu ele. Sper că şi reciproca este valabilă!
M.C.: Există un disc de pe la începutul anilor nouăzeci, "The Puccini Experience", în care apăreţi alături de Nina Rautio şi Angela Gheorghiu...
J.B.: Da, din perioada când debutam amândoi la Covent Garden. Acolo am întâlnit-o pe Angela şi am cântat împreună La Bohème. A fost o experienţă interesantă, pentru că este o persoană foarte temperamentală şi e provocator să lucrezi cu ea!
M.C.: Aţi abandonat deja vreun rol?
J.B.: Rodolfo din La Bohème este unul dintre ele, cam ca toate rolurile italiene. Nu prea mă mai cheamă nimeni să cânt Puccini, cu excepţia lui Calaf din Turandot, dar acela e în altă ligă... De la Verdi, încă mai cânt Don Carlo, Radames (destul de mult) şi Otello, evident...
M.C.: Calul de bătaie!
J.B.: Da, dar cam atât. Trei titluri.
M.C.: Ce trebuie să aibă o producţie de operă ca să vă trezească interesul?
J.B.: În primul rând, performanţă muzicală şi o echipă bună de cântăreţi. Altfel, eu semnez un contract şi atât. Dacă mă invită, vin şi cânt, dacă nu, nu prea am ce să fac în privinţa asta. În ceea ce priveşte montările, le prefer pe cele clasice, pentru că cele moderniste nu ajută în niciun fel muzica. Mi se pare că acestea subliniază doar contrastele şi înfurie oamenii...
M.C.: ... stârnesc controverse şi generează confilicte...
J.B.: Da, iar viaţa e prea scurtă ca să te mai şi cerţi cu oamenii care nu au habar de ceea ce fac. Prefer să mă limitez la cele clasice.
M.C.: Aţi abandoant vreo producţie pentru că era prea îndrăzneaţă?
J.B.: Da, s-a mai întâmplat...
M.C.: Ce le spuneţi acelor regizori, critici şi parte a publicului care pretind că, astăzi, opera este în primul rând o chestiune de imagine?
J.B.: Nu cred asta. Cine face operă pe scenă trebuie să poată cânta muzica, în primul rând. Altfel, nu ai ce căuta aici. Tocmai asta ne face pe noi speciali. Nu mă pot preface că sunt un sculptor care creează o capodoperă dintr-o bucată de marmură. Dacă nu pot, nu pot şi gata. La fel e şi cu opera. E o formă de artă care îţi cere muncă neîntreruptă. De la statutul de ucenic până la cel de maestru, capabil să desăvâşească o sculptură, e un drum foarte lung. Oamenii încearcă să pună opera într-o cutiuţă, iar opera nu încape. Opera reprezintă unul dintre marile aspecte culturale ale lumii. Fiecare muzică pe care o auzim astăzi a evoluat de la operă sau de la muzica clasică. Odată, am discutat despre asta cu un coleg de scaun în avion. El asculta rap, iar eu frunzăream partiturile mele. Am vorbit despre muzică şi i-am spus "oamenii care cântă rap sau orice alt gen muzical urmează aceleaşi reguli din 1600, când a apărut opera". Sunt aceleaşi la Verdi şi la Wagner, aceleaşi şi azi, doar că nu ne dăm seama de asta. Înainte să ne dăm foarte inteligenţi cu privire la muzică, să ne gândim mai întâi la asta.
M.C.: Cine a fost sau este inspiraţia Dvs. de căpătâi?
J.B.: Toţi tenorii! Tata îi asculta pe toţi. Discul lui preferat era La Traviata cu Richard Tucker şi Anna Moffo, iar eu cântam împreună cu ei. Când am intrat la şcoală, puteam să cânt Traviata pe de rost de la prima la ultima măsură! Habar n-aveam ce cântam, ştiam doar cât de mult îmi place! Îi ascult pe colegii mei, vorbesc cu ei şi mă las inspirat de modul în care văd ei lucrurile. Cea mai mare inspiraţie, însă, vine de la compozitorii înşişi. Ne-au oferit comori muzicale în care să ne scufundăm şi căi atât de frumoase să o facem.
M.C.: Cine v-a făcut cea mai dură critică?
J.B.: Eu însumi! Eu, profesoara şi pianista mea. Foarte rar suntem mulţumiţi de ceea ce facem. Tocmai asta mă motivează.
M.C.: Atunci, cine v-a făcut cel mai frumos compliment?
J.B.: Băiatul meu. Într-o zi cântam şi a venit la mine şi mi-a spus "e incredibil ceea ce faci". Venind de la el, a fost unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am auzit în toată viaţa mea.
M.C.: Ultima întrebare: dacă aţi fi o soprană, care aţi spune că e trăsătura principală a lui Johan Botha?
J.B.: Wow! Probabil că e nebun şi face pe toată lumea să râdă! Încerc să pun un zâmbet pe faţa oricui. Îmi place să distrez oamenii. Asta sunt, un entertainer. Vreau ca oamenii să se simtă bine alături de mine.
M.C.: Aţi reuşit şi astăzi! Mulţumesc mult.