Marian Râlea: Copilăria mea s-a petrecut la Braşov, un oraş absolut extraordinar, un oraş în care de câte ori mă întorc îmi e frig. M-am născut în decembrie, am şansa ca Dumnezeu şi mama să mă aducă pe lume. Apoi a început o întreagă poveste legată de cămin, cetate, oraşul vechi, Biserica Neagră, Tâmpa. Avem un munte căruia i se spune Tâmpa, care pe vremuri se numea Stalin. În copilăria mea, se şterseseră din litere şi îi rămăsese numele Alin. Între timp au tăiat şi brazii din Alin, iar acum e doar Tâmpa...
M.S.: Când s-a produs întâlnirea cu teatrul?
M.R.: Ca pentru orice viitor actor, prima mea întâmplare scenică a fost la patru ani, cu o trotinetă pe scenă. Mă făceam că am un accident şi o colegă foarte drăguţă mă ajuta să mă ridic. Acesta a fost primul meu moment teatral. Un mare succes, toată lumea a aplaudat, iar mama a plâns. Fratele meu nu a venit pentru că şi el voia să se facă actor. În şcoala generală eram primul la spus poezii şi primul la luat autografe la Cerbul de Aur. Era o perioadă în care se turnau filme în Braşov. Acolo l-am văzut pentru prima oară pe Jean-Paul Belmondo. Am plâns pentru că nu am fost selecţionat printre copiii care jucau în filme îmbrăcaţi în costume de epocă.
M.S.: Ce a urmat?
M.R.: Au urmat toate aventurile din oraşul de sub Tâmpa: escaladam toate bastioanele în paragină, iederile din pădure erau luate cu asalt, ne dădeam pe liane, urcam în toţi copacii. Copiii din Braşov aveau "şansa" de a se urca pe ziduri, puteau să spargă vitrourile de la Biserica Neagră sau să se bată cu bulgări de zăpadă umpluţi cu bolovani.
La un moment dat, în spatele Bisericii Negre, unde am făcut şi primii ani de şcoală, au adus o balenă. Eram în clasa a doua şi nu am înţeles de ce lumea se înghesuia, oricum noi am intrat pe sub gard. Nu reuşeam să îi vedem dinţii, iar ochii erau închişi. De fapt, era o balenă împăiată, iar nouă ni se părea că este cât Biserica Neagră.
M.S.: Care este cea mai puternică amintire din acea perioadă?
M.R.: Când mi-am rupt piciorul în timp ce mă dădeam cu trotineta. De fapt sunt mai multe. Aceea a fost perioada rupturilor. Pe vremea aceea nu ne permiteam să avem skiuri foarte bune, aveam nişte doage pe care se puneau un fel de legături şi ne dădeam pe ele. În ceea ce priveşte trotineta, dacă reuşeai să urci peste bordura trotuarului era bine, eu nu am reuşit şi mi-am rupt piciorul.
Legat de ski, îmi amintesc de aventurile de pe Postăvarul, acolo am mai rupt vreo patru perechi de skiuri, care s-au lăsat cu entorse la mâini şi la picioare. Cel mai dureros a fost atunci când mi-am rupt clavicula. Eram cu ciocliţa, o scândură cu două osii şi cu nişte rulmenţi, un fel de sanie cu roţi confecţionată manual. Am intrat într-un stâlp şi mi-am rupt clavicula. Nu am avut timp să mă duc la raze, era o fisură în os verde, care nu se vedea, dar durea. În acel loc s-a depus calciu şi a apărut o gâlmişoară. Fix atunci era Cerbul Carpatin şi trebuia să iau autografe. Nu era timp de mers la doctor, aveam lucruri importante de făcut.
M.S.: Cum erau părinţii dumneavoastră?
M.R.: Ştiţi ce înseamnă să nu ai ce să pui pe masă sau să se găsească foarte greu un litru de ulei, un kilogram de zahăr, o bucată de carne? Sigur, noi nu simţeam pentru că mama făcea tot ce putea pentru a avea ce ne trebuie pe masă. Nu era ca astăzi, trăiam din sărbătoare în sărbătoare, doar atunci masa era îmbelşugată. Salamul se cumpăra doar la salariu, în rest nu prea erau bănuţi.
Mama era o femeie cinstită, ne-a iubit foarte mult, am fost copiii ei dragi. Tata era inginer, avea altă perspectivă asupra vieţii. Ne-a părăsit la un moment dat, dar pentru noi nu a contat foarte mult pentru că mama încerca să suplinească lipsa tatei. Cu el discutam, vorbeam, dar cam atât. Era un om cu credinţă, care citea foarte mult. Noi nu am apucat să citim toate piesele de teatru ale lui Shakespeare, în schimb mama le-a citit pe toate. Îi plăcea să ne citească poveşti, făcea tot posibilul ca Moş Crăciun să vină şi la noi. Eram copiii sufletului ei. Nu s-a împotrivit când ne-am dus la teatru. Pe vremea aceea, IATC-ul era destul de greu, nu intra oricine. Fratele meu a intrat primul, eu al patrulea din 135 de candidaţi. Talentul l-am moştenit de la mama, am sesizat lucrul acesta din felul în care spunea poeziile. Ne cânta romanţe din tinereţe şi plângea.
Pe fratele meu l-am iubit foarte mult, era cu trei ani mai mare. Din păcate nu mai este printre noi. El mi-a dat încredere că pot face această meserie. La admitere am zis aceeaşi poezie, dar el o spunea mult mai bine decât mine. Nu ne-am întâlnit pe scenă. El era junele prim de comedie al Braşovului, era frumos. Eu eram un june prim, simpatic şi atât.
M.S.: Cum era relaţia cu fratele?
M.R.: Eram foarte buni prieteni. Alegându-ne aceeaşi meserie, aveam ce discuta. Când eram mici, relaţia era diferită, el era fratele cel mare şi trebuia respectat, avea întâietate în tot şi toate. Eu încălţam pantofii pe care nu-i mai purta el. Era cel respectat în casă. După ce a plecat la facultate, am rămas singur. Eram alintatul şi răzvrătitul casei şi al Braşovului. Ne-am înţeles foarte bine, nu exista spectacol rămas nediscutat, premierele fiecăruia dintre noi, orice apariţie la televizor; după fiecare dintre ele primul telefon i-l dădeam lui. Era o relaţie foarte frumoasă. Am ţinut mult la el. A citit mai mult ca mine, el era cel care cumpăra cărţi şi îmi recomanda. Îi purtam un imens respect pentru că ştia mai multe decât mine şi asta mă enerva.
M.S.: Când aţi fost fericit pentru fratele dvs. şi el când a fost pentru dvs.?
M.R.: Eram fericit să îl văd pe scenă, juca impecabil. Îi ziceam: "asta o să fur de la tine, o pun eu într-un spectacol..." Eram fericit la fiecare Crăciun pentru că eram împreună, la fiecare Paşte pentru că mergeam la Biserică. El a fost nefericit atunci când nu am luat premiul UNITER. Ei au suferit mai mult decât mine, asta se întâmpla la fiecare nominalizare. Aveau mai mult spirit decât mine. Întotdeauna când îmi era greu sau rău, îmi spuneau: "lasă, o să fie bine!", "trece!"
M.S.: Ce vă lipseşte cel mai mult, dureros de mult?
M.R.: În primul rând, îmi lipsesc ei, iar aceste lucruri dor. Când pierzi pe cineva drag, apropiat, există o durere foarte puternică. Nu atât durerea, cât dorul de ei. Întotdeauna m-a salvat teatrul, pentru mine a fost colacul de salvare. De câte ori am avut o problemă, am jucat. Cu spectacolele mai trece timpul şi mai uiţi. E greu să nu îţi aminteşti. Aşa ne trece viaţa... Mama îmi spunea: "Copile, uite, aşteptăm să treacă iarna şi trece viaţa!" Aşa sunt toate făcute, în aşa fel încât nu pot fi controlate. Nu cred că putem controla nimic, nici pe scenă, nici în viaţă.
Cred în magia copilăriei pe care am continuat-o, la început accidental, apoi inconştient şi incontrolabil. Îmi place să le spun poveşti copiilor. Uneori poate fi atât simplu!
M.S.: Dumneavoastră cine vă zicea poveşti?
M.R.: Mama îmi spunea poveşti. Pe vremea aceea nu era voie să spui poveşti despre Iisus, despre Crăciun, despre Naştere. Mama ne învăţa colinde, iar apoi ni le explica pentru că nu înţelegeam. Ne ruga să nu le spunem şi celorlalţi copii, dar şi ei le ştiau de la părinţii lor. Ne duceam la vecini şi le cântam, era mare bucurie pentru că ieşem cu braţele pline de dulciuri şi cu câte un bănuţ. E frumos să fii copil!
M.S.: Dacă ar fi să schimbaţi un moment din viaţă, care ar fi acela?
M.R.: Ar fi trebuit să stau mai mult cu ai mei. Dacă aş fi avut o putere magică, i-aş fi făcut bine, dar aşa e viaţa şi nu trebuie să deznădăjduim. Sunt un om care aleargă tot timpul. Ce să schimb? Aceasta este viaţa, asta mi s-a dat, asta trăiesc, asta duc. Nu cred că se mai poate schimba ceva. Pot să fac lumea să râdă, să zâmbească, să plângă, asta e magie! Dar numai de pe scenă. Viaţa e o mare şmecheră, te lasă să faci doar ce vrea ea.
M.S.: În ce fel este importantă copilăria pentru omul care devenim mai târziu?
M.R.: Esenţială este creşterea, adică ce înveţi de acasă, cât este bun-simţ şi cât este păcăleală. E foarte important ce auzi în casă, ce crezi şi în ce fel, credinţa care îţi este insuflată când eşti mic, ideea de prietenie, dascălul pe care îl ai, poveştile pe care le asculţi. Toate acestea îl formează pe viitorul adult. Cu ajutorul acestei generaţii Facebook am constatat că, de fapt, rămânem copii toată viaţa. Suntem nişte copii mari şi asta ne face bine.