Nicolae Coande: Adrian Buz, pe ce ai pus mâna prima dată: pe o pensulă sau pe un toc de scris? Probabil că în copilărie te-ai jucat prin atelierul tatălui tău, pictorul Vasile Buz. Totuşi, nu ţi-a plăcut să amesteci culorile şi ai preferat să descrii în alb-negru amărâta asta de viaţă în care speranţa este bănuţul nefericiţilor. Ce face scrisul din om, dacă te-ai prins între timp?
Adrian Buz: Pentru a dezamorsa puţin gravitatea întrebării, îţi spun că nu am fost atât de predestinat, am fost un copil normal, mai întâi am pus piciorul pe o minge de fotbal, o poveste care la un moment dat s-a dezumflat. Regret că genele au lucrat pe sărite, că sunt un caz pierdut pentru pictură, stare care mi s-a accentuat atunci când i-am descoperit pe metarealişti - o trăiesc cu intensitate în faţa lui Poumeyrol, despre care am senzaţia că a reuşit cumva să-mi fure unele idei, viziuni. Măcar, dacă pot scrie, voi picta în scris, îmi pregătesc un personaj cu care sper să-i fac concurenţă francezului. Dacă m-am jucat prin atelierul tatălui meu, nu am făcut-o chiar degeaba, mi-au rămas o serie de amintiri pe care mi-am dorit să le descifrez, atunci când am avut cu ce. Le-aş evoca în special pe cele mai vechi, fiind mult mai interesante, personaje atât de diferite, antitetice prin felul cum înţelegeau să trăiască acele timpuri negre, atrase acolo de un lucru care mi se părea... voi fi pompos, pentru că nu am cum altfel... misterios, magic. În momentul în care am început să mă întreb cum era posibil ca oameni atât de diferiţi şi ca poziţie socială şi ca fuleu intelectual şi ca structură etică să poată împărţi uneori spaţiul mic în care îi primea Vasile Buz, m-am trezit în faţa unor dileme clasice: ce face arta din om? care e condiţia artistului...? într-o provincie anonimă? ...într-o ţară nefericită? ...într-o lume anapoda? Nu sunt sigur că ştiu ce face pictura sau scrisul din om şi această incertitudine o văd, deocamdată, ca pe o victorie, sunt pe drumul cel bun, sper să nu eşuez prea curând în tagma didacţilor măreţi care ştiu în fiecare clipă ce fac. Mă consolează o singură certitudine, scrisul... arta are la fiecare capăt câte un om şi amândoi au nevoie de ea. Fără ea, ar fi nişte animale prea puţin amuzante. Amândoi.
Puţinele premii care există dau scriitorilor o stare de nervozitate
N.C.: La prima carte ai luat premiul României literare, ceea ce nu-i de acolo. Mai târziu, ai fost nominalizat pentru aceeaşi carte la premiile pe 2001 ale USR. Încă puţin şi Academia era cu ochii pe tine! Sunt premiile o povară la debut sau dau aripi celui care pricepe că scrisul este mai dificil decât muncile lui Sisif?
A.B.: A trecut ceva vreme de atunci şi, dacă aş spune că încă nu realizez ce mi s-a întîmplat, ar părea o ipocrizie, dar e purul adevăr. Sunt lipsit de această ambiţie - din prea mult orgoliu? - şi se poate să nu fie un lucru chiar aşa de bun. La vremea respectivă, am fost destul de afectat faptul că România literară m-a premiat, mi se părea mai degrabă o ofensă, aveam un aer ciudat, fâţâindu-mă confuz şi ostil, nepricepând ce anume caut acolo, cu diploma în mână şi banii în buzunar şi probabil că ilustrul juriu al revistei se căina: am scos la lumină un alt lunatic din provincie, să-l privim cu îngăduinţă. M-am trezit deodată scriitor şi mi se părea ciudat că cineva şi-a dat seama de lucrul acesta înaintea mea, înainte ca eu să fiu pregătit să accept, să mă asum. Ceea ce, ca să fiu ipocrit până la capăt, nu s-a întâmplat nici astăzi.
Cât despre premii... cred că instituţia în sine trebuie privită cu relaxare. Alegerea e relativă, juriul e pus într-un context, are nişte raţiuni şi se sprijină în gusturi, are o (pre)dispoziţie în care poate sau nu poate comunica cu inima şi nervii unei cărţi, dincolo de exerciţiul pur critic. Într-o cultură mică şi săracă cum e a noastră, măcinată de multe neajunsuri, puţinele premii care există dau scriitorilor o stare de nervozitate, de unde şi acel spectacol dramatic care se produce de câteva ori pe an, telefoane care sună conspiraţionist, zvonuri, invidii, suspiciuni, inflamări, felicitări acre, consolări maliţios de sincere... scriitori, adică oameni de spirit, comportându-se ca nişte funcţionari vânând prima de Crăciun. Dincolo de premiile de prestigiu, o pleiadă de premii şi burse remunerate mulţumitor, mai degrabă un pretext pentru a da scriitorului posibilitatea să călătorească să stea acasă şi să facă ce-i place sau pur şi simplu să existe, să mai iasă de sub strânsoarea sistemului, ar mai însenina puţin cerul scriitorimii româneşti. Dar, se vede treaba, magnaţii Românicăi încă nu au înţeles că e sănătos să investească şi în aceşti "leneşi" care sunt scriitorii, nu doar în fermele de mistreţi sau de rinoceri, măcar pentru simplul fapt că, făcând astfel, şi-ar ajuta urmaşii să nu apară în conferinţe de presă cu un nivel de exprimare la fel de bolovănos precum al lor. Pe de altă parte, mult mai multe premii cu greutate ar isca tot felul de crize, atunci când autoritatea ar trebui distribuită, s-ar strica o rânduială, nişte obiceiuri.
N.C.: Ştiu că ai tradus din William Burroughs şi continui să o faci încă. Întâlnirea cu bătrânul beatnic, maestru al atâtor revoltaţi celebri, te-a făcut să vezi altfel lumea, propriul scris?
A.B.: Burroughs e un caz mai complex decât pare la prima vedere, vine într-o tradiţie, nu aveam cum să rămân rece în faţa mitului pe care l-a întrupat. M-am ciocnit de el atunci când aveam mai multă nevoie, îmi recalibram vocea, animat de presimţiri care dădeau târcoale tabuurilor şi prejudecăţilor pe care le aveam despre literatură şi am fost uimit să observ îndeaproape cum se poate face literatură din orice şi, mai ales, cum se poate să-ţi criptezi cu sens obsesiile într-o literatură astfel obţinută. Norman Mailer ştia ce spune când afirma că se poate ca Burroughs să fie vizitat de geniu. A riscat o afirmaţie care trezeşte suspiciuni, dar privind de aproape poţi constata cu surprindere că nu glumea deloc. Am tradus două romane, al doilea e în lucru la Paralela 45 şi aş spune că am avut o experienţă interesantă din foarte multe puncte de vedere.
Ce au vrut beatnicii înaintea lui Bush? Să americanizeze lumea. Din păcate, nu au reuşit să americanizeze nici măcar America, aşa cum în visul lor, "a americaniza" însemna o republică în care fiecare cetăţean e un artist. Cred că Old Bill le servea o pastilă acidă colegilor lui, văzându-i vibrând de astfel de utopii. El, alături de mulţi alţii, un straniu seismograf moral.
N.C.: Fiindcă vieţuieşti la Craiova te invit să te iei de Craiova! Descri-o ca şi cum ai părăsi-o acum pentru vecie.
A.B.: Aş răsturna puţin perspectiva şi aş lua-o invers, de la mare la mic. Trăim într-o patrie "Noi-ne-apărăm-sărăcia-şi-nevoile-şi-neamul" şi o facem ca nişte campioni ai absurdului. Craiova e o pată de culoare într-o mare de exotism, e, înainte de orice altceva cred mulţi dintre concitadinii noştri, măgăruşul care coboară pe o plută, rumegând apatic mărăcini pe Jiu - nu un fluviu care scaldă capitale europene, ci un râu banal care spală mahalaua Petroşaniului. Un Isarlîk... pentru mine Craiova e un Isarlîk. Dacă îmi ceri să fiu mai punctual, s-ar putea să îmi iasă un roman.
Lipsa ideii de alternativă e deprimantă
N.C.: Unde este slăbiciunea acestei zone populată de scriitori abonaţi la dolorism şi incapabili să-şi gestioneze munca, altfel decât în cadrul unor formule ţeapăn-instituţionalizate?
A.B.: Lipsa alternativelor, a ideii de alternativă e mult mai deprimantă. Puţinele reviste din oraş cu sedii mohorâte, mă refer în special la sediul revistei Ramuri - îţi lasă senzaţia că, dacă acolo lucrează nişte oameni, probabil că au murit de mult şi urmează să fie înştiinţaţi şi să plece acasă - se ocupă de colocvii pompoase, sărbătorindu-şi importanţa prin numele mari pe care le atrag de la centru, în loc să coloreze peisajul cu cenacluri sau pur şi simplu cu şedinţe publice de lectură unde să încerce să asigure un public săptămânal de cincizeci de oameni autorilor locali. În acest peisaj trebuie să existe toată lumea şi o face fiecare după resurse, după putirinţe. Craiova nu are un spaţiu consacrat în care să se consume evenimente literare, chiar la nivel ţeapăn-oficial. Nu mai vorbim de acele noduri în care s-ar putea coagula spontan, viu efervescenţele artistice locale în jurul unei tejghele. Să nu uităm că trăim în epoca scriitorului-funcţionar care pare mult mai dispus să-şi îngrijească renumele aducător de privilegii decât să fie un om muncit de cuvinte apropiate de un om care trăieşte pe pământ, astfel de personaje conduc instituţiile locale de cultură şi, la o adică, te pot convinge că ei au inventat apa caldă. Iar ceea ce exista sub ei, se pierde în pâclă.
N.C.: Cu cartea pe care ai predat-o la Polirom speri să dai lovitura sau este doar un preludiu pentru romanul cu care speri să-l uluieşti pe Vidan (un tip invidios, se ştie!)?
A.B.: ...un preludiu pentru romanul cu care m-aş putea ului pe mine, în primul rând, terminându-l. Dar mă tem că şi eu şi Vidan, pe care la rândul meu îl invidiez, nu suntem contagioşi, e doar o formă de salut şi recunoaştere, trebuie să mai aşteptăm. Încă nu mi-am găsit poziţia optimă, chiar dacă am o structură a lui... văd romanul ca pe un efort unitar, măcar cât să-l urnesc în direcţia bună, să-i găsesc vocile, am nevoie de izolare pentru o vreme. Fiecare autor are metabolismul lui.
Nu ştiu ce anume poate însemna "să dai lovitura". Sau doar mă prefac că nu ştiu. Deocamdată sunt bucuros că am ajuns la Polirom şi sunt destul de anxios în privinţa felului cum voi fi digerat de public, de critică, de prieteni şi neprieteni. Nu am o strategie pentru viitor, alta decât a scrie, nici măcar nu îmi propun să scriu cu orice preţ mai bine, pentru că nu ştiu cum aş putea să o fac... de obicei se întâmplă pur şi simplu, asimilând cu o oarecare luciditate şi curaj critici, lecturi potrivite, teorii literare sau neliterare, viaţă, insomnii.
N.C.: "Astfel vine sfârşitul lumii, astfel vine sfârşitul lumii / cu un scâncet / nu cu un pocnet...". Dacă ar sosi mâine The Biggie, cu versurile bătrânului domn englez pe buze, l-ai primi cu o lumânare în mână sau cu o dinamită în colţul buzelor?
A.B.: Odată, am arbitrat o dispută între două secte brahmane: una susţinea că universul e inteligent, cealaltă că nu e. Ascultându-le argumentele, am avut o revelaţie şi, în virtutea ei, pot să afirm că Biggie n-are minte, e o piesă într-un mecanism orb, aşa că, dacă vine, n-are pe buze decât cenuşă şi îi va rămâne între dinţi regretul unei omeniri care nu ştie şi nu vrea să ştie câţi Iisuşi au existat, de fapt, de la facerea lumii, încluzându-i pe aceia din vremea dinozaurilor şi pe cei de dinaintea lor - să nu uităm că atunci când omul modern zboară, nu face altceva decât să stea pe burtă în ţărână şi să dea din mâini, singurul lucru care îi zboară e mintea. N-aş face excepţie, m-ar găsi întins pe burtă, visând că zbor şi în mod cert ar fi un moment comic...