Sergiu Ioanicescu: Am scris eu aşa ceva? Întrebarea ta nici n-ar merita sâcâită cu vreun răspuns. Într-adevăr, o mică bijuterie: mai întâi, disociezi suav între fetişizarea primului volum şi anamorfoza care-i urmează; în al doilea rând, ai făcut să coincidă indulgenţa cu admirarea dexterităţii. Iată aprecierea virtuozităţii refugiată-n condescendenţă: mă declar mulţumit. Prea ataşat felului tău de a citi, semnalezi alunecarea acolo unde eu eram gata să preţuiesc ocazia, ocazie pe care, printre alţii, şi tu m-ai încurajat să n-o irosesc. Realizez deodată că jargonul jurnalistic îţi impune stilistica omisiunii acelui îndemn, totuşi nu pot să înţeleg de ce eşti mai atent la modul în care am ajuns la ea, şi nu la ceea ce e radical în ea. Declinul atenţiei pretinde cumva ca, onorând-o pe prima şi compătimind-o pe a doua, să le controlezi pe amândouă? Credinţa conform căreia creaţiei nu-i incumbă eterogenul ţine de filistinismul ce postulează în manieră şi mimetism cea mai evidentă dispreţuire a ei. Mefienţa faţă de îngrădire reflectă însăşi aversiunea pe care suntem tentaţi să o resimţim faţă de spirit: la drept vorbind, este una dintre cele mai sforăitoare vocabule. Cu prietenească îngrijorare îmi semnalezi de la înălţimea consecvenţelor tale primejdia de a mă fi dat pe brazdă o dată cu cea de-a doua carte pentru ca, în aceeaşi măsură, să mă mustri că nu m-am conformat celei dintâi, că n-am făcut din ea închistarea supremă, abstinenţă şi sublimare, un impediment inhibant pentru cea mai mică abatere de la un statut stilistic şi pentru autocontestare, că nu m-am aservit procedeelor, că sunt inadaptabil etc. etc. - cu adevărat, e foarte rău văzută la noi nepăsarea faţă de ceea ce fixează şi defineşte, faţă de ceea ce este luat, cu un termen de altfel lamentabil, drept valoarea ta în copilăroasa distribuţie a competenţelor şi diminuărilor, eşti suspectat că n-ai trudit îndeajuns pentru ea, că nu eşti zelator dibace şi îndârjit, dacă refuzi să te baricadezi în prestigiu, că l-ai obţinut prea uşor, dacă nu simţi nevoia să te cramponezi de sterilitate. Fleacuri! Îţi aminteşti? Nici Simon Petru nu putea pricepe cum sari de la una la alta: ce caută Învăţătorul în casa unui vameş? Sper ca fiul meu Petru, abia venit pe lume, să n-aibă dificultăţi de înţelegere în această privinţă.
Prima mea carte şi următoarea merg foarte bine laolaltă: totuşi, îmi place să cred că merg în direcţii diferite. Căci dacă Poliloghiile îmi par viaţă trasă la mal, un fel de "totul se reduce la o carte", vai, o inadecvare şi o laşitate, drojdia ruminaţiei zilnice, zaţul primelor impulsuri, reziduuri tezaurizate, cea de-a doua este, dimpotrivă, o dorinţă de a te lăsa luat de val, deci aparenţa unei cărţi, un fenomen sincretic şi picant, doar accidental grafic. Vreau să cred că m-a ajutat să joc un renghi ocazionalului şi circumstanţialului din care venea. Apologie, adecvare la intelect a locului şi chiar mistificare, ea este, într-adevăr, ceea ce, într-o română proastă, s-ar numi o monografie. De fapt e un cântec, o poveste aproape ezoterică - sper din tot sufletul că nu mi-a refuzat nici o exagerare. E o poveste şi, cum bine ştii, povestitorul vine şi pleacă, este, spre lauda sa, un specimen volant, încalecă pe o şa şi dus e: nici vorbă de pedanteria analitică, de sedentarismul documentat şi îndelung răbdător. M-am lăsat stimulat de ea distrându-mă pe cinste.
Nu există nici un loc la adăpost de succes
N.C.: Prima ta carte, Poliloghii pentru un tânăr binecrescut, a fost entuziast primită de marele Doinaş şi luat şi premiul Filialei Craiova a USR. Demnă recunoaştere! Nu te-a speriat faptul că ai fost înţeles prea repede?
S.I.: Într-adevăr, nemângâierea mea e deplină: pot spune răspicat acum că nu există nici un loc la adăpost de succes. Căutat-am cititori, mai exact spus prieteni primei mele cărţi, şi găsit-am judecători. Eu n-am trimis-o nici unui juriu, nici la Bucureşti, nici la Craiova, reuşita, în schimb, nu s-a lăsat aşteptată: se făcea, fără ştirea mea, o conspiraţie spre biruinţă. Am fost, nu-i nicio îndoială, supraevaluat - se dădea importanţă unei vagi cărţulii inactuale. Reuşeam acolo performanţa de a părea anacronic prin chiar îndrăznelile stilului. Vei fi de acord cu mine că e prea mult.
În ce-l priveşte pe marele Doinaş, el era, ca să zicem aşa, în realitate "mic", un exiguu şi îndatoritor destinatar: mai avea, dacă-ţi poţi imagina, capacitatea de a se uimi, curiozitate, mai avea buna atenţie, aceasta din urmă cea mai preţuită de mine calitate la un om şi la un zeu, asemănarea noastră cu cerul pierdută. Pledez patetic pentru faptul că Doinaş era unul dintre ultimii în specia sa. Omul n-avea nimic din "măreţia" dobitocilor proţăpiţi pe picioroange. I-am trimis manuscrisul şi s-a grăbit să-i scrie lui Marius Ghica cu un entuziasm care mă stinghereşte. Peste trei săptămâni de la expedierea manuscrisului, i-am trimis şi cartea, asigurându-l că editarea e un detaliu nesemnificativ. Mi-a răspuns, în stilul lui Borges, dacă-l ştii, că, deşi a citit puţine rânduri scrise de mine, în schimb a recitit cu delicii adeseori: am fost încântat.
Aşadar, dragă Nicule, neînţelegerea e pavată cu amenitate, deşi pricep prea bine unde baţi: abia semnând o "monografie", de fapt un cântec despre constrângere, m-ai asemănat cu Valéry şi atunci mi-ai pus exact întrebarea pe care Cioran i-o "adresa" în Exerciţii de admiraţie. Nu, prima mea carte nu e prima, ci una dintre ultimele, aş putea foarte uşor să le enumăr pe toate, dar nu doresc să complexez: totuşi, măcar că Poliloghii către un tânăr bine crescut nu e prima, se prea poate să fie prima pe care m-aş gândi să o rescriu cândva.
N.C.: Ştiu că eşti preocupat să distingi între piele şi lipsa de piele a lumii în care trăim, între coji numeroase şi sâmburele unic. Ce este pentru tine Dumnezeul cel Viu, într-o epocă pe care un Patapievici o denunţă ca fiind preocupată doar de moartea Domnului, nu şi de învierea sa de vreme ce bunavestire nietzscheeană anunţă, pentru precari ca şi pentru iluminaţi, Gott ist tot?
S.I.: Pacienţă, să nu ne pripim după primele consideraţii inoportune, să ascultăm omul până la capăt, să avem răbdare. Nu ţi s-a părut că ultimul cuvânt pe care l-a articulat, în 1900, a fost "Crucificatul!"? Şi după toate acestea ar fi hazardat să-l aflăm deja astăzi în Rai, asemenea nouă? Zău, prietene, te rog frumos, să nu facem din Nietzsche doar un legist, indiferent de anvergura pacientului. Că or fi fiind pe Pământ destui ce spun ca plăvanii, Dumnezeu e mort!, nu uita că şi printre îngeri sunt destui îngeri proşti care spun Omul a căzut, gata, s-a zis şi cu înfumuratul cela!
Nu moartea lui Dumnezeu mă preocupă, ci naşterea sa
"Dumnezeu e mort", spune fiul de pastor Nietzsche, "viaţa n-are nici un sens", Dumnezeu e "nimeni", spune fiul de preot Cioran, dar o spun cu skepsis, o spun pentru toţi şi pentru nimeni. În primul rând, a recunoaşte că Dumnezeu e mort e a spune eliptic că şi Omul e mort. În al doilea rând, avem aici o dublă figură: exprimarea cauzei prin efect, a înomenirii prin moarte, şi a efectului prin cauză, a învierii prin moarte - asta, fireşte, în măsura în care uneltele boante numite "cauză" şi "efect" ne ajută să fim părtaşi revelaţiei directe, nemijlocite. Cu alte cuvinte, îmi place să-l ştiu pe Iisus mort bine de tot pe Golgota, dar nu m-apuc să-l caut pe cel viu printre cei morţi ca mironosiţele, ca atâtea mironosiţe fermecătoare în zelul lor frugal. Poate te contrariază pe tine, iubitor de Eminescu ca şi mine, că Iisus nu e Luceafărul, că nu declamă cu suficienţă şi uşoară ratare în glas: rămâneţi cu bine în "cercul vostru strâmt" - ăsta da resentiment. Nu fac un secret din a-ţi mărturisi că îl găsesc pe Cătălin cu mult mai interesant. Nu, Iisus îşi asumă "cercul nostru strâmt", nu dă bir cu fugiţii dincolo de moarte, tocmai de aceea ai spus "Dumnezeu cel viu", şi nu zeii eterni, tautologici şi plicticoşi, zeii aristocraţi de care gem Panteoanele. Dumnezeul modern, şi nu idolii aproape tactili făcuţi din piatră publică, o adevărată poticnire pentru gândire cum ar veni, şi, ţin-te bine, frăţiorul nostru. Pot să spun Dumnezeu e mort şi în versiunea Dumnezeu s-a născut: e acelaşi lucru. Căci naşterea e adevăratul scandal, "moartea" e doar un eufemism al ei: nu faci nazuri când te-ai născut, trebuie să bei cupa omenităţii până la capăt, ai intrat în hora cărnii, trebuie să ştii juca. Ca Om, este Dumnezeu de trei ori ispitit, şi ca Dumnezeu, îi cere Omul ispititorului să treacă la coadă, căci lui Dumnezeu nu-i sunt plăcute mimetismul, doi-ul, replicile, duplicatele: nici o grijă, însă, le-au preluat clasicii şi rubedeniile lor.
Prin urmare, nu moartea lui Dumnezeu mă preocupă, pe care, fireşte, o mărturisesc, ci naşterea sa, iată ce mă înspăimântă şi mă umple de bucurie, faptul că El e Aici. Căci, o dată cu El, Raiul sau ceea ce, cu o vocabulă respingătoare a fost intitulat astfel, nu mai e de resortul distanţei şi neprevăzutului, ci al îndrăznelii şi atenţiei. Am pierdut Raiul pentru a obţine stereotipul său consolator, pentru ca prin naşterea lui Iisus să pierdem ceea ce n-aveam (marota Raiului) pentru a regăsi Raiul insuportabil şi apăsător (ceea ce aveam oricum). Din fericire, când contemplarea câtimii cristice nu mai ajunge, e şi Mângâietorul prin preajmă.
Aşadar, Dumnezeu a murit, dar mai ales Dumnezeu s-a născut - non idem est si duo dicunt idem: iubesc la el refuzul ispitei luciferice de a socoti prea "strâmt" acest cerc, faptul că face echipă cu omul, că nu se dezice de goliciunea sa atât de vulnerabilă - de fapt, aceasta e şi puntea dintre noi.
Ce să-ţi mai spun? Nietzsche a fost unul dintre maeştrii mei, Anticristul a fost prima carte citită şi denigrată, nebuna Ecce homo mă seducea cândva. Prin 1993, am trăit şi eu o noapte pascaliană, mai puţin "ura de sine", e prematur să ofer detalii acum. Pe domnul Horia Roman Patapievici l-am recitit de mai multe ori, toate cărţile lui sunt pline de glossele mele: sper că asta şi-a dorit să scrie - cărţi brunete, nu blonde. Nutresc faţă de el prietenia unui provincial şi uneori mi se pare că aduce la trăsături cu Akhenaten, faraonul ce iniţiase un fel de sol invictus ca dispreţ radical faţă de umbră.
Îmi vorbeşti de Parmenide şi de presupoziţia, dacă nu superstiţia, ori chiar mitul "sâmburelui unic": nu servesc, măcar că-s lucrative.
La urmă, rămân acestea două: câtimea cristică şi îndrăzneală.
Sfânta reificare e la ordinea zilei
N.C.: Într-o zi, un Avvă din Pateric a spus aceasta: sfârşitul lumii va fi atunci când nu va mai fi cărare de la om la om. Ce trebuie să înţeleg eu de aici, de tine lămurit?
S.I.: Lumea începe prin a-şi compromite propria firmă: ea este promisiunea ei împlinită şi depăşită devastator, e lumea abandonată sieşi fără mângâierea unui singur evazionism salutar. Iisus spune într-un loc "iubiţi lumea", de unde mijeşte presupoziţia că există un dincolo de lume de unde am putea încerca această extenuantă experienţă, aşadar un sfârşit al ei. Tot Iisus spune: voi nu sunteţi ai lumii, presupoziţie verificată. Până la Iisus a existat un continuu început al lumii, dar abia o dată cu El a apărut nădejdea sfârşitului ei, a unui "loc" din care ai putea încerca s-o iubeşti, numai cei hărăziţi îl cunosc. După cum poţi auzi, pentru mine sfârşitul lumii n-are nimic ecumenic, ireversibil ori catastrofic. Şi dacă se dovedeşte într-adevăr insuportabil, e numai pentru că este dificil de îndurat. Sfârşitul lumii e o experienţă personală. Nu ştiu cum ar comenta al tău Avvă faptul că azi găsesc calea spre noi tot felul de oameni dornici să-ţi plaseze un obiect, să-ţi prezinte o oportunitate investiţională sau chiar să te cumpere. Sfânta reificare e la ordinea zilei. Sau cum ar găsi iubitul Avvă anecdota, sloganul, maniheismul, politica-morală (solemnul hibrid) ce au umplut peroanele, în vreme ce iubitorul de oameni strigă în pustie, în deşertul comprehensiunii, în acel sfârşit de lume care este Dumnezeu - Cuvântul.
N.C.: Într-un dialog despre ucenicie şi ucenic, Horia Bernea spunea cu înţelepciunea-i resemnată (mi s-a părut că şi puţintel orgolioasă): "Ar trebui să insuflăm certitudinea că suntem ultimii reprezentanţi ai Evului Mediu în cultura actuală. Suntem singurii care mai lucrăm cu mâna. E un titlu de glorie care trebuie dus mai departe". Să precizăm că se referea la arta sa, pictura. Ce mână am pierdut noi, cei care scriem, în robia tehnologică a mileniului?
S.I.: Precizarea e inutilă: pictura nu se face cu mâna, ci cu ochii. Eu însumi sunt un pictor destul de îndemânatic, dar mâna are prea puţin de-a face cu asta. Înţeleg că există o "imaginaţie materială", înţeleg că poţi cunoaşte făcând, dar flagranţa propriu-zisă a acestui fapt îmi lipseşte. Îţi aminteşti? La finalul lui Dincolo de bine şi de rău, Nietzsche făcea distincţia dintre aurora de neatins a revelaţiei, a intuiţiilor fulgurante, şi apăsarea gravă a amurgurilor, acea ipostază ridicolă în care pot fi prinse cu mâna - greoaie şi plină de importanţă cum au devenit - ipostază ce prezintă dezavantajul că au ajuns la mâna noastră, dacă nu ucise, domesticite, ceea ce-i la fel de detestabil. Trăim o epocă a dexterităţilor, facem galerie celor puse cu mâna, "la meserie", mâna e un bun medium al deriziunii. Însă, tu ştii prea bine: mâna care se vede, în artă cel puţin, e o mizerie.
N.C.: Ai publicat nişte articole în LAMA: eşti omul meu de la debutul acestei pagini, dar te consideri şi "mozaicar" cu un orgoliu în care văd mândria copilului de a aparţine cercului său "strâmt". Ce poţi face singur şi ce nu poţi face decât în Mulţime?
S.I.: Întrebarea trădează o anume insatisfacţie care mă măguleşte şi mi se datorează: ce vrei, eu mi-s simbolist. Or, tu eşti un clasic, deci şi un anarhist potenţial, oricum, îţi conduci pagina cu o mână monarhică. La Mozaicul, în schimb, ultimul poet s-a făcut nevăzut într-o primăvară. Preţuiesc sistemul democratic, oarecum protestant al acestei reviste - cred că este primul prilej din Craiova în care nu mai scrie nimeni doar pentru a se lipi. Şi pe urmă, atâta vreme cât nu există un singur loc necontaminat de singurătate şi mulţime totodată, tu mai găseşti vreun remediu în bietul nostru scris? Spune-mi ceva ce nu ştiu. Deţii, negreşit, vreo soluţie.
N.C.: Vorbeşte-mi puţin despre mândria adultă de a fi tatăl unui copil de un anişor.
S.I.: Merge deja pe lângă mine şi are în fiecare zi ceva de răsturnat - sunt semne bune.
N.C. : Dacă ai fi liber, unde ai vrea să trăieşti?
S.I.: Mă suspectezi, cum văd, că între ceea ce fac şi plăcere s-ar fi interpus ceva. Că este aşa sau nu, îmi vei îngădui să nu-ţi răspund deocamdată. Încă un hedonist neelucidat, încă un plezirist problematic, n-are a te frustra.