Mirela Sandu: Cu Yuriy Kordonskiy aţi lucrat pentru prima dată la spectacolul Îngropaţi-mă pe după plintă de Pavel Sanaev. Cum au fost repetiţiile cu el?
Marian Râlea: Pe Yuriy Kordonskiy l-am văzut pentru prima dată în 1984, la Bratislava, în spectacolul său de absolvire, Gaudeamus pus în scenă de Lev Dodin. Era un festival al institutelor teatrale din Europa unde era invitat şi Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti. Terminasem de doi ani facultatea şi jucam la studenţii de la regie. Spectacolul Gaudeamus m-a marcat pentru întreaga carieră. După mulţi ani, Yuriy a venit şi a montat în România spectacole absolut extraordinare şi îmi doream să ne întâlnim. M-am bucurat că a avut încredere în mine şi mi-a oferit unul dintre rolurile principale. Lumea pe care am văzut-o în spectacolul Gaudeamus, rafinamentul, disciplina exemplară a actorului am întâlnit-o şi în repetiţiile la spectacolul Îngropaţi-mă pe după plintă. Este vorba de un univers pe care numai regizorii îl pot descifra cu ajutorul actorului, un miraj care depăşeşte viaţa diurnă în care trăim, un vis pe care orice actor şi-ar dori să-l trăiască măcar o dată. Misterul lui Yuriy înseamnă candoare şi subtilitate în demersul teatral, muncă cu actorul, o întoarcere la cuvânt şi transformarea lui în trăire. M-a fermecat sensibilitatea pe care o are nu numai pe scenă, ci probabil şi în viaţă, firescul cu care transformă normalitatea vieţii în gând şi cuvânt.
M.S.: Yuriy Kordonskiy spunea că aţi găsit de fiecare dată soluţiile proprii, chiar dacă el vă arăta un drum, reinterpretaţi în felul propriu...
M.R.: Aceasta este menirea actorului. Soluţia găsită de regizor este una ideală chiar dacă a fost gândită pentru actorul care îl inspiră în momentul respectiv. Cu Yura a fost o poveste de încredere, nu m-am îndoit nici o clipă de rezultat. Eu numesc acest gen "teatru sincer". Este ca şi cum ţi-ai întoarce sufletul şi pe o parte şi pe cealaltă şi ai arăta cât este de curat sau de murdar, în funcţie de viaţa fiecăruia.
M.S.: Te forţează să fii adevărat.
M.R.: Nu cred că există un alt adevăr decât cel pe care îl propune Yuriy Kordonskiy şi orice regizor care se ia în serios. Adevărul în teatru este cel al spectacolului. Actorul poate să aibă păreri, se poate opune ideilor regizorale, îi este permis să se alinte, dar în cele din urmă este "păcălit" impecabil de regizor.
M.S.: Care este povestea lui Saşa?
M.R.: De fapt sunt două personaje: scriitorul şi copilul. Primul poate fi accesibil oricărui actor. Chiar şi la maturitate continuăm să ne păstrăm un dram de copilărie. Ne bucurăm la fel de mult atunci când primim un dar, indiferent dacă ne place sau nu, când ciocnim un ou de Paşti, când vine Moş Crăciun, când vedem luminile aprinzându-se pentru sărbătorile de iarnă, suntem fericiţi când primim mâncarea preferată sau parfumul potrivit. Eu mă bucur la fel de mult de fiecare dată când mi se întâmplă un lucru minunat.
Al doilea personaj este cel descris de scriitor, un copil de nouă ani. Mi-a fost destul de greu să joc un copil de nouă ani, eu având cincizeci şi trei. În jurul său sunt persoane ca bunica, bunicul, mama. Întotdeauna există un conflict între ceea ce îşi doreşte copilul şi aşteptările adultului. Personajul Saşa copil se sprijină foarte mult pe Saşa adult iar acesta nu poate să îşi exprime gândurile decât prin intermediul copilului. Există un melanj între stările copilului Saşa şi cele ale adultului, sunt anumite întrebări pe care bărbatul de 32 de ani şi le pune reflectând la copilărie şi altele pe care copilul le are pentru prima oară. Tocmai acest personaj cu două vârste a fost destul de greu de imaginat. Sigur că ar fi fost foarte uşor să joc un adult şi un copil, numai că Yura m-a condus către un singur personaj care se numea Saşa şi care avea treizeci şi doi de ani şi nouă ani. Un mare pariu şi o mare şansă pentru mine. Sunt un actor norocos.
M.S.: Este o lume dură. Cum v-a introdus Yuriy Kordonskiy?
M.R.: Este o bucată de viaţă pe care am trăit-o sau o trăim cu toţii. Aparent ne e greu să facem faţă agresivităţii din jurul nostru, indiferent dacă avem nouă sau mai mulţi ani, dar de fapt nu avem încotro. Cred că în viaţă există şi poezie şi frumuseţe. Interesant este contrastul dintre lumea în care trăieşte Saşa cel mic, cu personaje ca Bunica, Bunicul, Mama, prietenul mamei, şi cea în evadează cu gândul, angelică. Totul se învârte în jurul fericirii, vieţii şi sărbătorii. El ştie că viaţa o trăieşti în fiecare zi, iar fericirea şi sărbătoarea sunt rare. Important este să nu uităm că sărbătoarea şi fericirea fac parte din viaţă.
M.S.: Sunteţi la Teatrul Bulandra din 1995. Cum se face că nu aţi mai jucat pe scena de la Sala Izvor?
M.R.: Au fost câteva tentative, dar nereuşite. Am jucat doar pe scena de la Grădina Icoanei, un spaţiu cald şi plăcut pentru mine. Mă bucur că s-a spart gheaţa. Orice actor care urcă pentru prima dată pe scena unde au jucat mari actori, simte energiile celor dispăruţi. La fel mi s-a întâmplat şi la Sala Icoanei când am jucat în spectacolul Poveste de iarnă de William Shakespeare, pus în scenă de Alexandru Darie. Aceste energii benefice ne ajută pe noi actorii să facem teatru de calitate. Ne obligă să aducem cel puţin aceeaşi intensitate a trăirii pe care, cel puţin o dată în viaţa lor, actorii care au trecut pe aici au avut-o.
Este prima oară când joc alături de Mariana Mihuţ. Noi, actorii de vârsta mea, am crescut în suflet şi în minte cu imaginea Mirandei din Furtuna de William Shakespeare, în regia lui Liviu Ciulei. Atunci când urc pe scenă cu dânsa, nu numai că mă obligă să fiu la înălţime, dar este actriţa pe care mi-aş dori să o am tot timpul parteneră pe scenă. Este o legătură specială, spirituală, a creaţiei. Când urc pe scenă cu doamna Mariana Mihuţ simt că în exterior se poate întâmpla orice, dar aici pe scenă, împreună cu dumneaei sunt protejat, sunt iubit, sunt respectat şi niciodată nu mi se poate întâmpla nimic.
M.S.: Este vorba de o echipă care s-a format.
M.R.: Încă de la început am simţit că echipa a fost ideal aleasă. Cred că nu se putea întâmpla altfel. Ne-am simţit ca într-o familie. În timpul repetiţiilor s-a legat o frumoasă prietenie care se poate simţi de-a lungul întregului spectacol. Uneori actorii au diverse temeri, se plâng că nu li s-a spus replica cum ar fi dorit. Aici totul a fost diferit, încă de la început.
M.S.: Care a fost primul contact cu Teatrul Bulandra?
M.R.: Era un teatru emblemă şi înainte şi după 1989. După o odisee care însemnase: Bârlad, Ploieşti şi Teatrul Mic, mă angajasem la Teatrul de Comedie. La Bulandra era director Silviu Purcărete, la care jucasem în 1987 Farfuridi în spectacolul O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale. După Visul unei nopţi de vară de William Shakespeare, Alexandu Darie mi-a propus să joc în Poveste de iarnă de William Shakespeare pe care o monta la Sala Icoanei. În anul 1995 m-am angajat la Teatrul Bulandra şi nu am mai plecat, deşi am continuat să joc la Comedie şi în alte teatre din ţară. Teatrul Bulandra mă obligă să fiu la un anumit nivel. Montările în care am avut şansa să fiu distribuit au fost, ca şi Îngropaţi-mă pe după plintă, spectacole eveniment.
M.S.: Perioada în care v-aţi angajat era una fructuoasă pentru Alexandru Darie. Atunci a montat Poveste de iarnă de William Shakespeare, Trei surori de A.P. Cehov, Julius Cesar de William Shakespeare, 1797 după Camil Petrescu. Atunci se formase o echipă...
M.R.: Fiecare regizor încearcă să-şi formeze o echipă, să adune actori în jurul lui pe care să îi crească şi cărora să le propună roluri. În acea perioadă, Alexandru Darie avea la Bulandra o trupă de invidiat în toată ţara, timp de cinci ani am jucat în toate spectacolele pe care el le-a regizat.
Şansa mea a fost că am avut perioade de câte cinci ani în care am lucrat cu mari regizori. Am început cu Dragoş Galgoţiu într-o etapă care a debutat la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploieşti şi a continuat la Teatrul Mic şi Odeon, a urmat Alexandru Darie cu spectacole de referinţă, apoi Mihai Măniuţiu cu evenimentele teatrale de la Cluj şi Sibiu. Am mai jucat, de asemenea, spectacole de referinţă în regia Cătălinei Buzoianu, Andrei Şerban, Tompa Gábor, Yuriy Kordonskiy. Întâlnirile mele cu regizorii au fost ca de la suflet la suflet. Nu pot să spun că nu m-am înţeles cu vreunul dintre ei.
Niciodată nu mi-am dorit să joc un anumit personaj şi nu am avut puterea să refuz pe nimeni. Rolurile mi s-au oferit, nu le-am ales eu. Nu mi-am dorit să joc la un regizor mai mult decât la altul. Au fost momente, ca şi în această stagiune, când repetam cu Alexandru Darie şi cu Yuriy Kordonskiy, sau cu Mihai Măniuţiu, Dragoş Galgoţiu şi Andrei Şerban. În ultimul timp m-am confruntat cu un fel de puzzle al lucrului cu regizorii. Eram ca o piesă din jocul lor.
M.S.: Faptul că aţi lucrat ani de zile cu un anumit regizor v-a ajutat să creşteţi profesional?
M.R.: Fiecare experienţă pe care am avut-o m-a ajutat să devin cel care sunt acum. Ideal este ca relaţia dintre un regizor şi un actor să ajungă la acel tip de înţelegere în care vorbele devin inutile. S-a întâmplat ca Ducu, Mihai, Dragoş sau Andrei să realizeze la un moment dat că nu apucasem să vorbim despre rol, aşa cum făcuseră cu ceilalţi. Poate, din acest punct de vedere, sunt un actor comod. Toată lumea se înţelege cu mine, nu pun multe întrebări sau mi le pun doar mie, iar dacă întreb ceva o fac doar dacă acel lucru este important. Meseria aceasta este una intuitivă şi noi suntem cei care venim în întâmpinarea regizorului, a demersului său şi a textului. Cu toţii m-au influenţat, în special la nivelul gândirii scenice şi tehnicii actoriceşti.
În anul 1987, după patru ani de la terminarea Institutului, primeam corespondentul premiului UNITER de azi pentru cel mai bun actor pentru roluri interpretate în trei teatre diferite, dar abia acum pot să spun că nu mai am nici o spaimă în ceea ce priveşte scena, jocul meu. Asta o datorez inteligenţei scenice acumulate de la fiecare regizor pe care l-am întâlnit în cariera mea.
M.S.: Sunteţi un actor care jucaţi foarte mult la Cluj, Bucureşti, Sibiu, Oradea, etc. Cum reuşiţi să le faceţi pe toate?
M.R.: Aţi încercat? Este foarte simplu. Înainte de 1989 lucram la fel de mult, pentru că ador să mă joc. La final de săptămână făceam un fel de tur la Teatrul "Toma Caragiu", la Comedie, la Mic şi la Teatrul Foarte Mic. Şi atunci, foarte mulţi se întrebau cum reuşesc să ajung peste tot. După anul 1990, cei care îmi spuneau că nu ar fi în stare au început să facă acelaşi lucru. În 1995 erau actori care jucau în acelaşi timp în teatre din Bucureşti şi din alte oraşe din ţară. Nu cred că aş putea trăi altfel. Dacă ar fi să stau numai la Bulandra, nu m-aş simţi bine. Sunt născut într-o zodie care se mişcă tot timpul, Săgetător, şi ascendentul îl am tot acolo. Această continuă alergare m-a ţinut în priză. Este simplu, totul este să vrei şi atunci teatrul devine o acţiune simplă.
M.S.: Vorbiţi foarte fumos despre meseria dumneavoastră. Ce înseamnă pentru dumneavoastră să faceţi teatru?
M.R.: Nu cred că puteam să fac o altă meserie. M-am născut la Braşov şi toată copilăria am colindat pădurile din împrejurimi. Poate că am vrut să îmi continui jocul, poate a fost dorinţa de a fugi de realitatea cotidiană. Teatrul mi-a oferit posibilitatea de a fi mai bun, mai cinstit. Viaţa este mai frumoasă aşa, indiferent cât de greu este uneori pe scenă. Nu mă văd făcând altceva. Mă întreb dacă nu eram actor, dacă ar şti cineva de Marian Râlea. Dar nu numai pentru a fi cunoscut fac asta, ci dintr-o permanentă nevoie de joc indiferent cum ar fi el: agresiv, nonverbal, gând sau cuvânt, ritm sau lacrimă. Este o meserie atât de frumoasă pe care o faci sau nu, cale de mijloc nu există.
M.S.: Sunteţi şi profesor la Sibiu...
M.R.: A fost o întâmplare. Am spus că în treizeci de minute pot să le comunic studenţilor tot ce ştiu despre meserie. Când repetam la Sibiu, Constantin Chiriac şi regretatul Virgil Flonda m-au rugat să le spun câteva cuvinte viitorilor actori. Am convenit să merg să predau un an. Dar, uşor, uşor m-au păcălit şi am rămas acolo îndrăgostit de neprihana şi inocenţa lor, de inconştienţa cu care pornesc în aventura teatrală. Încercăm să desluşim împreună câteva dintre tainele profesiei de actor. Este foarte greu. Totul ţine de şansă, de moment, această meserie nu se poate pregăti sau învăţa, talentul îi ai de acasă. Eu nu le pot oferi decât tehnici teatrale pe care le vor folosi pe scenă. În orice caz, sunt sigur că după ce vor termina vor deveni cu toţii cel puţin nişte spectatori pertinenţi.
M.S.: În afară de regizori, care au fost oamenii importanţi din viaţa dumneavoastră profesională?
M.R.: Atunci când regizorul îţi propune o poveste, alături de el este o echipă. Scenograful este foarte important. Am avut şansa să lucrez cu cei mai mari scenografi ai României: Vittorio Holtier, Maria Miu, Doina Levintza, Puiu Antemir, Andrei Both. Ei mi-au deschis o altă lume. Uneori nu avem timp să ne documentăm sau nu am citit suficient şi atunci cunoaştem prea puţin o anumită epocă, costumul sau starea socială a unui personaj. Scenografii ne vin în întâmpinare pentru ca noi, actorii, să intrăm din timp în atmosferă. Munca lor este la fel de importantă în crearea imaginii spectacolului ca şi cea a regizorului. Pe lângă aceşti doi Dumnezei ai scenei, în culise sunt sufletele care nu se văd, oamenii din echipa tehnică. Atunci când nu îl simt pe regizorul tehnic în culise, nu mi-e bine.
M.S.: Sunt lucruri pe care vă pare rău că nu le-aţi făcut până acum?
M.R.: Nu mi-am dorit să fac lucruri extraordinare, poate că nici nu am făcut. Nu am avut un proiect al meu şi nu mi-am propus ceva anume. Nici regie nu am vrut să fac, ca alţi colegi de-ai mei. Este mult mai grea. Mi-e bine aşa cum sunt. Nu am vrut mai mult decât mi s-a dat şi, din punctul meu de vedere, am primit mult. Nu am vrut lucruri spectaculoase, dar când am încercat să realizez ceva pe scenă sau în alte spaţii neconvenţionale am oferit spectatorilor o parte din sufletul meu. Cred că, din când în când, lucrurile mi-au ieşit bine.