Doar pentru că port pantaloni, un tricou şi un cardigan, nu înseamnă că sunt o persoană care nu merită preţuire

Marius Constantinescu: Cum va ţineţi în frâu emoţiile înainte de spectacol?
Angelika Kirchschlager: Din ce în ce mai bine. Sunt foarte emoţionată atunci când trebuie să cânt o partitură pentru prima dată. Un mare actor vienez cu care am lucrat mi-a spus: "Dacă ai emoţii prea mari înainte de un concert, înseamnă că eşti prea vanitoasă! Nu eşti suficient de umilă. Ai emoţii pentru că te gândeşti că oamenii ar putea să nu te placă". Singurul motiv pentru care ar trebui să am emoţii ar fi legat de împlinirea propriilor mele aşteptări. Pentru asta trebuie să am linişte, să fiu împăcată cu mine însămi, să ies pe scenă şi să fiu cât de bună pot. De atunci, sunt destul de... cool pe scenă!
 
M.C.: Dar când cântaţi pentru prima dată la Metropolitan, la Paris, la Covent Garden sau chiar la Staatsoper Viena şi vă daţi seama în ce istorie intraţi...
A.K.: Da!
 
M.C.: Poate fi copleşitor!
A.K.: Absolut! Pe mine mă copleşeşte cu bucurie, nu cu trac. Am un imens respect pentru toţi cântăreţii acestei istorii. Când am cântat prima dată Cavalerul Rozelor la Viena, purtam  pantalonii lui Ann Murray, vestonul lui Agnes Baltsa, pantofii lui Irmgard Seefried şi tot trecutul lor, inclusiv. Asta mă umple, însă, de recunoştinţă, pentru că pot fi şi eu aici, făcând ceea ce îmi doresc. Încerc să fiu aproape la fel de bună ca toate antecesoarele mele. Metropolitan este un teatru uriaş, dar eu încerc să fiu împăcată cu mine însămi. Când am cântat prima dată cu Plácido Domingo, a fost atât de normal, pentru că el este o persoană atât de normală...
 
M.C.: Ce spectacol era, Povestirile lui Hoffmann?
A.K.: Nu, Idomeneo, la Viena. Cu el am cântat primul meu Idamante. Îţi dai seama că tot ceea ce ţi se părea atât de îndepărtat - Domingo, Metropolitan, Staatsoper - este real şi ţi se întâmplă. Sunt toate la fel ca masa şi ca merele astea: lucruri normale. Asta îţi dă linişte şi poţi să te distrezi mai bine.
 
M.C.: Care este cel mai rău lucru care vi se poate întâmpla pe scenă?
A.K.: Să uit cuvintele sau să mă blochez.
 
M.C.: Şi vi s-a întâmplat să uitaţi cuvintele sau, şi mai rău, muzica?
A.K.: Da, în recital mi s-a întâmplat de câteva ori. Nu şi în operă, pentru că, de cele mai multe ori, avem sufleur, slavă Domnului! Într-un recital am început chiar un cântec care nu era în program. Nu avea nicio introducere pentru pian, iar la următorul cântec s-a întâmplat din nou. Lumea a râs...
 
M.C.: Deci aţi uitat şi v-aţi oprit...
A.K.: Am amestecat două cântece şi da, m-am oprit, mi-am cerut scuze, am râs puţin şi am luat-o de la capăt. Mi se pare cel mai onest lucru: să îţi ceri scuze când ai un lapsus. Se poate întâmpla. Lumea nu are idee cât de greu este să memorezi toate aceste cuvinte! Reprezintă 50-60% din munca mea! Pentru a reţine o operă de trei ore, ai nevoie de săptămâni întregi.
 
M.C.: Dar dacă uitaţi cuvintele, le puteţi mima mai departe, cu condiţia ca linia melodică să îşi urmeze cursul...
A.K.: La Mozart şi la Haendel este greu, pentru că melodia se repetă în funcţie de text şi te poartă o dată undeva, apoi în cu totul altă parte. Dacă o iei în direcţia greşită, nu mai reuşeşti să găseşti drumul, trebuie să sari, e un coşmar! Altă mare teamă este de a nu rata vreun spectacol! Nu mi s-a întâmplat niciodată, dar am fost pe-aproape...
 
M.C.: Care a fost gestul cel mai... de divă pe care l-aţi făcut vreodată?
A.K.: Habar n-am! Nu cred că am făcut niciodată aşa ceva...
 
M.C.: Cu siguranţă nu vă comportaţi ca o divă...
A.K.: Nu. Ştiu, sunt drăguţă şi necomplicată, dar numai atâta vreme cât lumea mă tratează cu respect. Doar pentru că port pantaloni, un tricou şi un cardigan, nu înseamnă că sunt o persoană care nu merită preţuire. Mi se întâmplă să intru într-un hotel elegant şi să arăt mai... golăneşte, dar, dacă cineva este neprietenos sau nepoliticos la recepţie sau într-un magazin, imediat schimb foaia. Mă înfoi toată şi mă transform într-o divă instantaneu. Funcţionează. Toată lumea ar trebui să facă aşa. Altfel, nu am nimic de-a face cu acest tip de comportament. Ştiţi, dacă te porţi mereu ca o divă, generezi nişte aşteptări. Dacă te porţi cu adevărat urât, trebuie să cânţi cu adevărat bine!
 
M.C.: Bună observaţie!
A.K.: Mi se pare că aş pune prea multă presiune asupra mea. Mă port normal şi asta aştept şi de la public, şi de la critici. Haideţi să pornim de aici!
 
M.C.: Într-o lume a competiţiei, aşa cum este teatrul liric, mai e loc pentru prietenie?
A.K.: Sigur! Am prieteni minunaţi, precum Simon Keenlyside, Ian Bostridge, Christine Schäfer, dar chiar şi mezzo-soprane! Sunt prietenă cu Magdalena Kozena... Cu Susan Graham m-am întâlnit la New York. Ne-am spus că, dacă nu vom cânta niciodată împreună pe scenă, măcar să bem ceva împreună! De atunci, de fiecare dată când suntem în acelaşi oraş, încercăm să ştim una de alta. Cu Magdalena vorbesc despre copii, despre probleme de repertoriu, despre tehnică, despre cât de greu ne este să depăşim anumite dificultăţi din partituri... Cred că am doar o colegă care este diferită, dar nu am să vă dau nume...
 
M.C.: Din păcate! Îmi stârniţi curiozitatea!
A.K.: Poate că mă ajută şi repertoriul. Sunt o cântăreaţă mozartiană şi straussiană. Lumea e mai relaxată. Când abordezi Mozart, nu trebuie să cânţi cinci ore, ca în operele lui Wagner sau Verdi. Şi poveştile sunt delicate, flexibile, lumea e mai fericită şi mai lipsită de complicaţii.
 
M.C.: Dintre mezzo-sopranele trecutului, aţi avut sau aveţi idoli?
A.K.: Nu pe când studiam. Întotdeauna, însă, menţionez un nume: Kathleen Ferrier. Este perfectă într-un mod inexplicabil. Ea este referinţa mea când vreau să mă perfecţionez. Cântă în cel mai simplu şi sincer mod. Poate că nu ar fi excelat în operele lui Rossini, unde trebuie să şi joci cu pasiune, dar ceea ce a fost, a fost cum nu se poate mai autentic. Felul în care poate să te facă să plângi, să te emoţioneze, atunci când o asculţi, este inexplicabil. Nu face nimic artificial. Este ca un remediu homeopat: cu cât mai puţin din plantă diluezi în alcool, cu atât este mai eficace. Nu are nimic fabricat în ceea ce face, ci doar arta ei sinceră. Nu e nici urmă de artificiu şi este interesant de văzut cum caută esenţa mesajului fără să flirteze cu publicul. Câteodată trebuie să o faci, dar mesajul ei este mereu unul necontaminat. E o provocare!
 
M.C.: Există vreo arie care să vi se potrivească mănuşă?
A.K.: Cel mai bine mi se potriveşte lucrarea Cele şapte păcate capitale de Kurt Weill. E ca o a doua piele a mea! Toate ariile lui Mozart sunt foarte dificile. Cherubino pare uşor, dar nu este, dacă încerci să îl cânţi simplu, bine şi sincer. Îmi place Pelleas şi Melisande! Îmi place repertoriul francez... Carmen este aşa de uşor de cântat!
 
M.C.: Chiar aşa?
A.K.: Mie aşa mi se pare, în comparaţie cu Cherubino. Când am început să studiez la Viena, cântam Samson şi Dalila...
 
M.C.: Dar ce arii!
A.K.: Aşa este, aş vrea s-o mai pot cânta! Dar vocea mea a devenit una de Cherubino, mai zveltă! Încă aş mai putea cânta aşa, dar nu vreau.
 
M.C.: Dacă aţi fi în locul meu şi aţi avea un cântăreţ de operă în faţă, cine v-ar plăcea să fie?
A.K.: Ar fi... Vai, e foarte greu! Aş putea să spun orice nume. Poate că aş vrea să intervievez o colegă mezzo-soprană... De fapt, cred că nu aş vrea să fac un interviu cu un cântăreţ de operă! Mai degrabă cu actori, pictori, inspiraţia poate veni din atât de multe părţi... Ar trebui să mă gândesc o vreme. Poate un cântăreţ pe care nu îl cunosc... Habar n-am!
 
M.C.: Atunci, alegeţi un personaj de oriunde - muzică, film, teatru, arte - şi adresaţi-i o întrebare pentru acest final de interviu!
A.K.: Doamne!
 
M.C.: Ador să fac asta, îmi pare rău!
A.K.: Şi mie îmi place, doar că am nevoie de trei ore ca să mă gândesc! Oricine şi orice întrebare? Mă tem că nu vă pot răspunde... Aş putea să spun Iisus, dar aş putea spune şi Mozart, pe care l-aş întreba de ce a murit la treizeci şi şase de ani? Cu siguranţă l-aş alege pe Mozart! Cred că este singurul personaj alături de care mi-aş fi dorit la nebunie să stau, să îi simt charisma! Până şi limba o împărţim, pentru că am fi vorbit amândoi în dialect salzburghez! Aş fi vrut să îi văd ochii... Cred că ne-am fi distrat foarte bine, Mozart şi cu mine! Am fi petrecut mult, am fi vorbit despre viaţă şi muzică... L-aş fi întrebat de ce nu şi-a purtat mai mult de grijă... Poate că aşa ar fi putut compune mai mult. Da. Asta l-aş întreba.
 
M.C.: A fost o mare plăcere! Vă mulţumesc mult!
A.K.: Şi eu. Ador întrebările astea! Mă fac să caut mult răspunsurile. Mozart, însă, e cel mai aproape de inima mea. Mulţumesc mult, a fost foarte plăcut să stăm de vorbă! Foarte frumoase întrebări!
 
Angelika, m-ai cucerit în seara asta aşa cum nu ai reuşit atunci când te-am văzut live, la Viena, în Capriccio. Atunci mă luptam cu subtitrarea în engleză defectă de la Staatsoper şi cu muzica vag indigestă a lui Strauss (exclud aici finalul de poveste). Acum am capitulat fără crâcneală în faţa farmecului tău simplu, de girl next door, de la care poţi împrumuta o cană de cafea, un zâmbet sau un bilet în primul rând la Metropolitan. Eşti caldă, simpatică, adorabilă de ascultat, haios de chestionat şi plăcut de admirat. Sper doar ca muzica lui Kurt Weill de marţi seară (6 septembrie 2011, ora 19,30, Ateneul Român) să te servească aşa de bine precum spui. Eu, fără supărare, mă sustrag ei şi rămân cu imaginea ta cu părul în vânt şi privirea vulpească dintr-un video cu Povestirile lui Hoffmann de acum nişte ani. Tchüss, Liebling!