Îmi place Ian Bostridge-interlocutorul, vorbitorul, londonezul tipic, familistul convins, un pic rigid, un pic şugubăţ, un pic prea înalt, un pic prea slab, un pic prea intimidant de deştept. Tenorul cu background de cercetător, specialistul recunoscut la nivel internaţional în istoria vrăjitoriei, descendentul îndepărtat al lui James Joyce, titratul de la Oxford, ajuns, cu studiu şi paşi bine măsuraţi, pe scenele de operă şi de concert ale lumii.
Nu îmi place de Ian Bostridge pentru că zâmbeşte rar şi e foarte serios.
Îmi place de Ian Bostridge pentru că, atunci când zâmbeşte, o face la amintirea unor poveşti pline de delicateţe, precum recitalul Schubert de la Scala, colaborarea cu năbădăi cu Baz Luhrmann sau învăţămintele trase de la copiii săi.
Nu îmi place pentru că, din când în când, se uită la mine cu un aer confuz, ca şi când nu ar fi înţeles întrebarea sau ca şi când aş vorbi prostii.
Îmi place pentru că răspunde sincer şi, atunci când îl pun serios pe gânduri, îşi rotunjeşte buzele într-un "Gosh!" as British as you can possibly get.
Nu îmi place cum şi ce cântă, dar îmi place cum şi ce gândeşte. Discombobulated? Not at all. Gosh, you might want to read the interview in order to understand magic! :)
Marius Constantinescu: Dacă nu mă înşel, sunteţi născut chiar în ziua de Crăciun. Se dublează cantitatea de cadouri pe care le primiţi?
Ian Bostridge: Se întâmpla pe când eram copil, dar, ca adult, nu mai primesc aşa de multe cadouri. Oficial - pentru copiii mei, adică - ziua mea este a doua zi, pe 26 decembrie. Le-am spus asta ca să nu le induc confuzii.
M.C.: Explicaţi-mi, vă rog, cum un specialist promiţător în fizică face virajul către istorie modernă şi studii culturale, numai pentru a deveni, cu adevărat, împlinit în postura de cântăreţ?
I.B.: Fizica a reprezentat, practic, primul meu interes, înainte de a aprofunda orice altceva. Asta se întâmpla pe când eram adolescent. În istorie m-am specializat pentru mulţi ani, dar am fost mereu interesat de canto, ca de un hobby. Cântam mereu şi, uşor-uşor, ceea ce era un hobby a devenit o profesie.
M.C.: Dar cântaţi muzică clasică?
I.B.: Da, numai clasică, mai ales lied-uri, zona mea de maxim interes.
M.C.: Familia, mediul Dvs. v-au condus spre această preferinţă?
I.B.: Deloc. Au fost profesorii. Am avut unul excelent în şcoala primară, care mi i-a prezentat pe Bach şi pe Schubert. Mai târziu, am avut un foarte bun profesor de germană, care îmi punea discurile lui Dietrich Fischer-Dieskau, mă ducea la concerte în Londra şi, în general, mă învăţa germana mai ales după muzică. Cântam la clasă lucrări precum Erlkönig de Schubert. Îmi plăcea foarte mult, dar nu m-am gândit niciodată că aş putea avea o carieră în muzică. Nefiind german, cum aş fi putut? Aşa, am mers mai departe cu studiile mele.
M.C.: Mai ţineţi minte primul spectacol de operă pe care l-aţi văzut?
I.B.: Nu, dar ştiu ce era: Trubadurul, într-un spectacol la matineu, pentru copii. Ştiu că în distribuţie era Carlo Bergonzi, pentru că am păstrat programul. Cu toate acestea, nu mai am nicio amintire de atunci. Cred că aveam vreo 10 ani...
M.C.: Trebuie să fi fost nu mai târziu de începutul anilor '70...
I.B.: Da.
M.C.: Teza Dvs. de doctorat despre vrăjitorie, transformată în carte, a devenit una dintre referinţele esenţiale pentru oricine doreşte să se specializeze în acest domeniu. Încă mai scrieţi şi astăzi. În plus, mai aveţi multe alte activităţi în afara cântului. Care vă e cea mai dragă, de fapt?
I.B.: Mă interesează multe domenii şi sunt un tip foarte curios. Să fii cântăreţ e o profesie superbă, pentru că reuşeşte să înglobeze şi alte profesii: scrii, eşti pe scenă, faci documentare radio şi TV. Toate fac parte, acum, din cariera unui cântăreţ. Între cariera de cercetător şi cea de cântăreţ, am lucrat o perioadă în televiziune. E interesant să fii şi de partea cealaltă a camerei.
M.C.: Sunteţi aproape un om renascentist...
I.B.: N-aş merge atât de departe. Am fost învăţat să cred că ăsta e un lucru bun.
M.C.: V-aţi ţinut departe de repertoriul tradiţional. Nu aveţi la activ opere italiene, aşa numiţii "cai de bătaie". A fost opţiunea Dvs. sau o lipsă de oferte la începutul carierei?
I.B.: E ceea ce poate face vocea mea. E mare lucru că pot avea o carieră atât de interesantă şi de plină, în condiţiile în care Verdi şi Puccini îmi sunt total inaccesibili.
M.C.: Şi bel canto-ul?
I.B.: Îmi place să îi aud pe alţii, dar mie nu mi-ar ieşi. Ar fi interesant de încercat ca distracţie, dar tot ceea ce vreau să fac, îmi doresc să fie la cel mai înalt nivel. De ce să fiu un cântăreţ mediocru de bel canto, când pot fi un cântăreţ de lied de nivel I?
M.C.: Nu vi se potriveşte, pur şi simplu.
I.B.: Întocmai! Nu se potriveşte cu temperamentul meu. Muzica la care eu nu sunt potrivit este muzica.... însorită, cântată de cei care au soare în voce. Eu nu am. O ascult şi atâta tot.
M. C.: Ne rămân, aşadar, operele baroce, Mozart şi creaţia modernă şi contemporană.
I.B.: Tradiţional, aş spune, pentru că suntem mai mulţi care ne învârtim în această zonă. E interesant cum devenim interpreţi ai extremelor, dar asta se întâmplă şi pentru că muzica secolului XX a redescoperit Barocul.
M.C.: Dacă ajungem la o eventuală ierarhie între operă şi recital, de ce îl favorizaţi pe acesta?
I.B.: Ai mai mult control asupra actului artistic, ceea ce presupune şi mai multe şanse de succes. Când funcţionează o operă, e absolut fantastic, dar, de cele mai multe ori, asta nu se întâmplă, pentru că sunt atâtea aspecte de stăpânit. E mai bine şi pentru viaţa mea de familie. Pot pleca şi mă pot întoarce.
M.C.: Ce trebuie să aibă o producţie de operă ca să vă trezească interesul?
I.B.: Să fie impresionantă şi cuprinzătoare. Să propună un mod de a spune povestea care nu îţi dă voie s-o pierzi din focus. Nu contează, neapărat, în ce stil e făcută montarea, atâta timp cât îţi captează atenţia.
M.C.: Dintre personajele, rolurile pe care le-aţi interpretat, care vi se potriveşte cel mai bine?
I.B.: N-aş putea spune că Nero! Cel mai interesant mi s-a părut Aschenbach în Moarte la Veneţia. Povestea şi opera vorbesc despre pierderea demnităţii şi despre statutul unui artist care ar trebui să şi-o păstreze. Arta, în sine, poate fi o activitate lipsită de respectabilitate.
M.C.: Sunteţi una dintre comorile britanice ale vieţii culturale internaţionale. Background-ul Dvs. cultural v-a modelat să deveniţi artistul care sunteţi astăzi?
I.B.: Am fost foarte norocos să am părinţi care m-au sprijinit necondiţionat în orice zonă culturală aş fi apucat-o. Familia mea nu era una cu mari interese culturale, dar tata îmi cumpăra cărţi şi, mai târziu, am fost trimis la şcoli foarte bune, fapt din care mă hrănesc şi astăzi. Cred că educaţia e fundamentală. Ca filozofie de viaţă - nu ştiu care e situaţia aici - în Anglia mentalitatea este "mergi la şcoală-mergi la Universitate-îţi iei un job". În cazul meu, educaţia m-a pregătit pentru viaţă, pentru o viaţă împlinită. Am fost norocos. Am fost un cercetător suficient de bine educat cât să devină cântăreţ.
M.C.: Ce compozitor aţi spune că vă serveşte ca nimeni altul?
I.B.: Schubert şi Benjamin Britten. Schubert pentru că a inventat cântecul acompaniat de pian ca gen major. Pentru mine, creaţia lui camerală este miraculoasă. Aş putea să trăiesc în opera lui pianistică şi vocală pentru totdeauna şi tot aş avea multe de învăţat. Muzica este minunată şi la Benjamin Britten. În plus, personajele pe care mi-a dat ocazia să le întruchipez sunt foarte intersante şi se potrivesc vocii mele.
M.C.: De ce aveţi nevoie de la partenerul de scenă pentru a performa la maximum?
I.B.: Încredere. Trebuie să am încredere că vrem să mergem în aceeaşi direcţie.
M.C.: Care sunt regizorii ce v-au oferit posibilitatea de a vă dezvolta personajele?
I.B.: Am lucrat foarte mult cu Deborah Warner. La începutul carierei mele, a fost fascinant să lucrez cu David Ogden şi, mai la început, cu regizorul de film Baz Luhrmann.
M.C.: Exact. Cum a fost să lucraţi cu el?
I.B.: Epuizant! E plin de energie. La sfârşitul unei zile de repetiţii - cu care eu nu eram obişnuit, pentru că încă mai eram cercetător la Oxford - în ultimele 5 minute voia să schimbăm tot ce făcuserăm în trei ore. Cu toate acestea, a fost un ghid minunat pentru lucrarea pe care o aveam de făcut, Visul unei nopţi de vară.
M.C.: Faptul că sunteţi aşa de implicat şi în alte aspecte profesionale vă oferă un confort anume. Dacă s-ar întâmpla ceva cu vocea Dvs. sau v-aţi pierde interesul în canto, aveţi, oricum, altceva de făcut. V-aţi gândit vreodată la asta?
I.B.: Da. Deocamdată, cântul este în centrul preocupărilor mele. Ştiu ce viaţă grea au alţii. Soţia mea este scriitoare, deci chiar ştiu ce înseamnă.
M.C.: Soţia Dvs. este scriitoare, fratele Dvs. este, şi el, scriitor, asta ca să nu spunem că sunteţi descendentul unei linii genealogice care merge până la James Joyce.
I.B.: Posibil. Nu sunt absolut sigur. Familia tatălui meu se numea Joyce. Unul dintre ei a fost fotbalist, iar asta e o legendă de familie, cum că ne-am trage de la James Joyce. Ce e clar este că şi Joyce era tenor şi, la fel ca mine, avea ochii înfundaţi în orbite. Şi fiul său a fost tenor.
M.C.: Cu experienţa Dvs., ar trebui să cercetaţi acest aspect! Ce oraş vă reprezintă cel mai bine?
I.B.: Sunt un londonez tipic. Iubesc Londra, deşi nu este genul de oraş despre care poţi spune că îţi aparţine. Am fost născut la Londra, crescut şi educat la Londra, am trăit la internat în centrul Londrei, dar vorbesc despre un oraş al lumii întregi, în care e dificil să trăieşti. E un oraş la limită.
M.C.: Ce vreţi să spuneţi?
I.B.: Te poate tensiona, te poate energiza...
M.C.: Haotic, pe repede înainte?
I.B.: Exact!
M.C.: Şi unde, în Londra, vă simţiţi cu adevărat Dvs. înşivă?
I. B.: Acasă, în Highgate. Există măgura, pe care te poţi plimba, centrul Londrei e aproape...
M.C.: Ce moment al zilei este momentul Dvs.?
I.B.: Depinde de zi... Dacă e una în care trebuie să cânt, atunci pe la opt seara. Altfel, pe la prânz. Îmi place prânzul.
M.C.: Ce faceţi într-o zi cu spectacol?
I.B.: Depinde. Dacă sunt în străinătate, încerc să dorm până târziu, iau prânzul, mă gândesc un pic la ce am de cântat, citesc. Dacă sunt acasă, toată dimineaţa o petrec cu copiii, apoi mă odihnesc după-amiaza. Depinde de program. E foarte greu să menţin echilibrul, pentru că viaţa de familie şi cea de artist nu se potrivesc deloc una cu alta. Ca artist, trebuie să fiu la maximum în jur de ora opt. Dacă am o zi normală, sunt stors la ora aceea!
M.C.: Ce cuvânt v-ar fi plăcut să inventaţi?
I.B.: "Discombobulated".
M.C.: Cum aţi spus?
I. B.: "Discombobulated". Înseamnă confuz, uşor pierdut. E un cuvânt bun.
M.C.: Ce cărţi v-au modelat?
I.B.: În tinereţe, ruşii nebuni, Dostoievsky, Fraţii Karamazov, Gogol mi-a plăcut la nebunie, Lermontov şi romanticii... Mentorul meu în istorie a fost Michael Keith Thomas. El a scris o carte fantastică despre religie şi magie, care m-a influenţat profund.
M.C.: Ce compoziţie muzicală v-ar fi plăcut să compuneţi?
I. B.: Yesterday. Aşa aş putea să aleg absolut tot ce vreau să fac în viaţă şi aş trăi numai din drepturile de autor. Serios vorbind, probabil Quintetele de Schubert.
M.C.: Ce ascultaţi atunci când nu este operă, lied sau muzică clasică?
I.B.: Bob Dylan şi toţi părinţii muzicii pop din anii şaizeci.
M.C.: Care este cel mai bun lucru pe care l-aţi învăţat de la copiii Dvs.?
I. B.: Să nu iau lucrurile prea în serios. Nu e ceva ce te învaţă direct, ci ceea ce pun în perspectivă, pentru că ei sunt cei mai importanţi.
M.C.: Şi ce v-aţi dori să îi învăţaţi Dvs.?
I.B.: Să fie amabili, dar să-şi folosească talentul la maximum. Să fie buni şi, în acelaşi timp, să îşi facă un drum în viaţă - iată ceva destul de dificil.
M.C.: Dacă ar fi să repetaţi o singură seară a carierei Dvs., pe care aţi alege-o?
I.B.: Recitalul Schubert de la Scala. Ploua torenţial... Era un recital programat cu mult timp înainte, într-un teatru faimos. Am fost surprins să văd câţi oameni erau interesaţi de lied-urile lui Schubert într-un teatru eminamente de operă. Mie îmi place Milano, iar agentul meu din Italia se dăduse peste cap să organizeze acest recital. La intrarea artiştilor, soţia mea a alunecat şi şi-a sucit glezna. Nici ea, nici agentul meu nu au mai putut fi prezenţi, pentru că a trebuit să meargă la spital. Dacă aş putea repeta acea seară, amândoi ar fi alături de mine şi, la sfârşit, am putea ieşi cu toţii să ne simţim bine în Milano.
M.C.: Dacă aţi avea ocazia de a întâlni o figură legendară a muzicii clasice, cine ar fi?
I.B.: Cred că Schubert, pentru că este o personalitate misterioasă. Aş vrea să aflu dacă era un depresiv, pentru că mi se pare că avea o personalitate bipolară. Ar fi fascinant să stau în preajma lui.
M.C.: Şi cântăreţ?
I.B.: Mort?
M.C.: Nu ştiu, legendar!
I.B.: Callas.
M.C.: Un adevărat expert în magie la ce fel de vrajă cedează?
I.B.: Un adevărat expert în magie nu prea crede în vrăjitorie, şi atunci nu-i rămâne decât farmecul muzicii. Muzica şi magia sunt foarte apropiate în farmec.
Ian Bostridge, the ultimate Brit. Recunosc că tenorul englez, Commander of the Order of British Empire, mă provoacă mai ales prin multitudinea preocupărilor sale conexe muzicii. Descendent îndepărtat al lui James Joyce, doctorat în Modern History la Oxford, autor al unei istorii a vrăjitoriei în Anglia devenită referinţă bibliografică, jurnalist, londonez şi familist convins. Admir francheţea cu care recunoaşte că vocea pe care o are nu e nici cea mai frumoasă, nici cea mai întinsă (şi nu, doamnelor şi domnilor, chiar nu este!) şi că repertoriul îi este limitat. I don't have sun in my voice. Bostridge, tenorul concertului de mâine (7 septembrie 2011) de la Ateneu (Tonkünstler Orchester Niederösterreich - Gruber, Britten, Weill) sună ca o ploaie calmă englezească, altfel spus constant, cu oarecare farmec, dar lipsit de glanz. Un profesionist remarcabil, o carieră excelentă, o mare inteligenţă, un interlocutor profund, dar genul de artist de care ai voie să nu-ţi placă în mod deosebit.