Dacă iubești un om suficient, îl poți strecura în paradis, ținându-l de mână

Andreea Vulpe: Cătălina, mă reîntâlnesc cu tine ca intervievator, în momentul primei tale confirmări (Premiul Tânără speranță la Premiile Gopo 2020), la numai un an de la Gala Absolvenților UNATC, când ai luat premiul de Cea mai bună actriță în rol principal. Ți-am fost profesor timp de trei ani, dar nu pot să uit momentul în care te-am cunoscut, la examenul de admitere. Nu știu dacă tu însăți sau altcineva ți-a impus forma în care te-ai prezentat, dar știu că ne-a fost greu să ghicim o personalitate în spatele ei.
Cătălina Mihai: Da, m-am dus la admitere cu monologul Ziței - mi-am luat costum de epocă din magazia unui teatru, evantai, pălărie, pantofi cu toc, mănuși... Și nu înțelegeam de ce fetele celelalte erau îmbrăcate foarte simplu, unele chiar în costum de mișcare. Am râs ironic și-am zis îi rup. Numai Dumnezeu și cei din comisie știu că faptul că am intrat se datorează unei intervenții divine. Nici acum nu pot să-mi explic cum s-a petrecut minunea.

A.V.: Încerc s-o fac eu: comisia te-a oprit, ți-a dat o temă de improvizație, iar în clipa următoare ne-ai uimit pe toți cu dezinvoltura ta, cu libertatea de-a te exprima fără nicio inhibiție. Cum poate cineva să fie atât de excesiv de cuminte și de rebel în același timp, în același context - m-am întrebat atunci. Care ar fi răspunsul tău acum?
C.M.: Eu am crescut printre oi. Mi-am petrecut după-amieze întregi ațipind în căpițe de fân, printre câini ciobănești, tata având o fermă de animale - trei mii de oi, vaci, cai și ceva pământ. Când ajungeam seara acasă, vara, mama mă verifica de purici și mă trimitea direct la duș. Acum, când mă gândesc la copilăria mea, nu pot să descriu poezia vieții pe care am respirat-o și a cărei libertate o simt și acum până în rărunchi. Mi-e milă de generațiile care vin în urma noastră, dar îmi dau seama că mersul vremurilor se schimbă, iar eu nu pot decât să înghit în sec a nostalgie și a dor. Dor de micul orășel al neîntâmplării, în care am învățat să mă întâmplu în fel și chip: mergând cu bicicleta pe dealuri care duceau la mânăstiri, încercând să trec Dunărea înot, umblând vara desculță pe asfaltul încins, trezindu-mă diminețile cu dorul de-a ieși afară.

A.V.: Și totuși, ai fost cel mai cuminte și disciplinat student. Nu pot să uit zilele în care, după repetiții de seară cu mine, la Loochy și Moochy, urmate de nopți de filmare la Heidi, în plină iarnă, dezbrăcată, dimineața te duceai la cursurile teoretice, apoi dormeai o oră pe coridor și veneai la cursul de actorie, unde lucrai mai mult decât ceilalți. Făceai eforturi uriașe să nu rămâi în urma lor. Așa ai fost mereu?
C.M.: Când am intrat în clasa întâi, am auzit că a doua zi va trebui să vorbim despre meseriile părinților noștri. M-am dus acasă plângând - nu puteam să spun că tata e oier. Vă rog, găsiți alt nume pentru meseria lui tati, altfel toți copii or să râdă de mine! Tata s-a amuzat teribil și mi-a spus să zic că e inginer agronom sau crescător de oi particular; m-am dus a doua zi la școală și, cu emoții care mă paralizau, am zis: tata e inginer agronom, iar mama e casnică.


A.V.: Și-așa ai intrat în rândul copiilor?
C.M. (râde): Nu chiar. Fiindcă aveam un singur televizor în casă - care mai târziu s-a stricat și așa a rămas până în ziua de astăzi. Ani în șir i-am scris scrisori lui Moș Crăciun să-mi aducă și mie unul, să țin pasul cu colegii care aveau câte trei. Când mergeam în vizită la prietenele mele, încremeneam în bucătăriile lor, fascinată de zumzetul televizoarelor care răsunau peste tot. În schimb, am avut o bibliotecă foarte mare, pe care am urât-o cu o forță de neînchipuit. La doisprezece ani, mi-am anulat ziua de naștere pentru că aveam bibliotecă în loc de televizor și mi-era foarte teamă că toată lumea o să râdă de mine și de familia mea.

A.V.: De ce crezi că n-a vrut Moș Crăciun să-ți aducă televizor?
C.M.: Tata mă obliga să citesc și-mi spunea c-am să rămân proastă dacă nu o fac. Soră-mea mânca pe pâine Dostoievski, Tolstoi, iar eu nu mă puteam apropia nici de Jules Verne. Până într-o zi când m-am temut că dacă n-o să citesc, tata o să mă iubească mai puțin. Și am început să citesc pe furiș. Nimeni din clasă nu știa că o fac. Și așa a început totul. Am început să citesc ca să fiu suficient de deșteaptă pentru tata. Când am intrat la liceu, a început un altfel de luptă cu mine însămi. Întotdeauna nevoia de confirmare din partea oamenilor din jurul meu a fost ca o busolă după care m-am ghidat, cu riscul de-a mă pierde pe mine însămi constant.


A.V.: Nu ți-a prins rău. Îmi amintesc ce uimită am fost într-o discuție pe care am avut-o cu tine și colega ta Mădălina Mihai, în anul I, descoperind că i-ați citit amândouă pe Pleșu, Liiceanu și Șora. Să înțeleg că pentru colegii tăi ai fost tocilara fără televizor?
C.M.: Nu, am fost puștoaica rebelă și populară, cu păr blond, haine strâmte și machiaj strident, care dispărea brusc în momentele de singurătate, pe care le adulmecam și mi le doream din tot sufletul.

A.V.: Deci ai reușit să-i mulțumești pe toți. Și pe tine?
C.M.: Da. Când îmi rămânea timp. Mie îmi plăcea să scriu, să cânt romanțe și să beau vodcă cu tata și bunicul, să ascult ore-n șir Pink Floyd, stând în pat și născocind nefericiri inexistente, dar pline de poezie, să mă uit la stele și să înot noaptea în Dunăre, să mă îndrăgostesc și să fac teatru. Înainte să dau admitere la UNATC, am aplicat la cinci facultăți: științe politice, limbi străine, studii europene, comunicare și relații publice și jurnalism. Am intrat la toate. Eram foarte supărată pe tata, care după bac a zis că nici nu vrea s-audă de teatru. Mi se părea uluitor că un om ca el, care citea Shakespeare în cizme de cauciuc, bând whisky și cumpărându-mi tot ce se putea citi în materie de teatru, refuza vehement dorința mea de-a mă face actriță. În vara aceea, am ales limbi străine. Imediat ce s-au afișat rezultatele, am început să citesc bibliografia pentru admiterea la actorie. M-am dus la biserică și l-am somat pe Dumnezeu să nu mă lase să intru decât dacă asta trebuie să fac.

A.V.: Și El te-a lăsat. Ai continuat să încerci să-i mulțumești pe toți și în facultate? De aici eforturile supraomenești din perioada filmărilor la Heidi?
C.M.: Am intrat la facultate cu o inconștiență și o sete de cunoaștere, a mea, a lumii, a tot ce știu că nu cunosc, care m-au ghidat pe tot parcursul. Mie nu mi-a fost frică. Nici că n-o să-mi iasă cu actoria, nici că am intrat printre ultimii, nici că aș putea s-o dau în bară, eu aveam înțelegerea mea cu Dumnezeu și știam că e de prisos orice urmă de neîncredere. Tata avea o vorbă: dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, vorbește-i de planurile tale. Așa că m-am lăsat în mâinile a ceva mai presus decât mine, cum mă lăsam vara să fac pluta pe Dunăre. Dar în anul I, după primul examen, comisia a spus despre mine că parcă sunt venită din șanț, că am un fel de vorbire stricată care nu aparține niciunei zone, că sunt carismatică și talentată, e drept, dar că mai am mult de lucru. Reminiscențele felului în care mă construisem în liceu își spuneau cuvântul, iar încercarea de-a mă da la o parte pe mine din mine însămi n-a dus decât la o șchiopătare continuă între ce voiam să par și ce eram de fapt. După examenul din anul I, mi-am zis că eu vreau să fiu adevărată. Cu stângăciile mele, cu zăpăceala mea, cu muzica mea și cărțile mele, cu sinceritatea mea brutală și sălbatică și, pentru prima oară, oamenii n-au fugit din calea mea, tata nu m-a iubit mai puțin, ba, mai mult decât atât, am avut parte de acele întâlniri cu anumiți oameni, fără de care aș fi fost mai puțină decât sunt.

A.V.: Întâlniri profesionale?
C.M.: Da, au apărut imediat, în anul II.

A.V.: Vrei să spui că rolurile care ți s-au oferit s-au datorat hotărârii tale de a fi "adevărată"?
C.M.: Da, dumneavoastră m-ați aruncat într-un musical, o feerie japoneză, Loochy și Moochy, în care mi-ați cerut ceva ce-am zis că n-am să fac niciodată: să dansez. Profesorul meu de dans din facultate îmi spunea că am grația unei găini bete, în școala generală m-au dat afară din toate trupele de dans în care intram, din cauza perechii mele de picioare stângi. Dar cred că tocmai de acest adevăr al meu aveați nevoie acolo, adevăr pe care, cu multă muncă și efort, cred că am reușit să-l fac să devină artistic.


A.V.: Și Heidi, care tot atunci a venit, cărui adevăr al tău i-a corespuns?
C.M.: Într-o zi, Cătălin (Mitulescu, regizorul filmului) mi-a aranjat o întâlnire cu niște femei - între 17 și 47 de ani - care făcuseră parte dintr-o rețea de prostituție și care acum se aflau într-un Centru, protejate și salvate din prizonieratul unei vieți cumplite. Poveștile lor, dincolo de faptul că au fost vândute pe o sută de euro de propria mamă sau trimise în stradă de propriul bărbat, că au fost bătute, violate, drogate și forțate să facă lucruri împotriva voinței lor, sunt poveștile unor femei betegite pentru totdeauna și văduvite nu numai de șansa demnității umane ci și de ele însele. În ochii lor am văzut o resemnare dureroasă și o tristețe venită parcă din alte lumi, frigul provocat nu doar de gerul pe care-l îndurau în lupta pentru supraviețuire, ci acel frig de neiubire, care-ți mănâncă din oase și te omoară ușor-ușor, tristețea de a nu mai fi. Care e și trăsătura definitorie a lui Heidi. O permanentă tristețe care nu dispare nici măcar în momentul în care îl cunoaște pe nea Mișu când, după multă vreme, simte căldura unui suflet de om care ar putea-o iubi și proteja.

A.V.: De ce crezi că nu dispare tristețea ei?
C.M.: În sălbăticia și nevoia ei de libertate, Heidi are nevoie să fie iubită. Și totuși, fuge. Se întoarce la Raj. Și nu pentru că Raj ar iubi-o așa cum are nevoie sau pentru că e mai tânăr sau pentru că ar putea să-i ofere ceva mai mult decât nea Mișu, ci pentru că îi e teamă de orice formă de captivitate. Lupta lui Heidi este despre efortul omului de a demonstra continuu că merită să fie iubit și totodată despre nevoia lui de libertate- care câștigă într-un final. Heidi știe că nea Mișu îi este superior, că dacă ar rămâne, ar deveni captivă dragostei lui - Pygmalion și florăreasa - și acela este momentul în care alege să se întoarcă de unde a plecat. Se întoarce pentru că are nevoie de libertate mai mult decât de un cămin cald și așternuturi curate.


A.V.: Din tot ce mi-ai povestit despre tine, înțeleg de ce te identifici cu lupta lui Heidi. Dar cu tristețea ei? Spuneai că ai încetat să te mai "dai la o parte din tine însăți".
C.M.: Într-o zi am scris o poezie care începea așa: Aș vrea ca nimeni pe lume să nu învețe lecția iubirii// în felul în care am învățat-o eu. //Să nu trebuiască s-o cerșești subtil, // nici să muncești până la epuizare //pentru un strop de apreciere. // Aș vrea ca nimeni să nu trebuiască să fie strivit mai întâi, // ca un fir de iarbă,// pentru ca abia mai apoi să fie iubit.
Mie mi se pare trist de tot că oamenii și când iubesc își transformă aproapele în obiect al iubirii lor, îi știrbesc libertatea și pângăresc actul iubirii, care ar trebui să fie curat ca cele mai curate ape ale unui ocean în care poți vedea până-n străfunduri. Și cred că filmul, până la urmă, despre asta e.

A.V.: Lucrul la Heidi te-a schimbat?
C.M.: Una din profesoarele mele, Raluca Rusu Diță, îmi spunea că fiecare rol vine ca o necesitate de pe urma căreia te mai construiești un pic. Nu sunt nici feministă, nici adepta curentului corectitudinii politice, nici a felului în care lumea se întoarce cu susul în jos de nu mai știm care-i alb, care-i negru, și dacă pământul se urcă-n cer și cerul coboară pe pământ. Cred că există bine și rău, că dacă n-ar exista am deveni animale, cred în relațiile dintre oameni, în empatie și toleranță fără a deveni militantă pentru toate aceste valori pe care se sprijină sufletul omului. Dar mă înfurii și aș striga în gura mare când unor oameni li se ia dreptul de-a trăi ca oamenii. Cred că întâlnirea cu Heidi m-a făcut să mă gândesc la suferințele lumii ăsteia strâmbe, o lume scoasă din țâțâni, pe care nici eu și nici Hamlet și nimeni pe lume n-o poate pune la loc și n-o poate face mai dreaptă.

A.V.: Ai spus că Heidi a venit în momentul în care tocmai hotărâseși să te asculți pe tine însăți. Cum te împaci acum cu cerințele celorlalți?
C.M.: Oamenii îți cer să fii într-un anumit fel atâta vreme cât îi investești cu această putere, iar eu încerc mult să nu mai las ca asta să se întâmple.


A.V.: Pentru că noi am început discuția asta demult, înainte de carantină, îți amintesc că atunci mi-ai spus așa: "În acest punct al vieții mele, găsindu-mi un loc într-un teatru, la Constanța, lucrând la roluri precum Spumi, în Loochy și Moochy, Corie, în Desculț în parc, Alice în Closer, Lydia în Martiri, Dorine în Tartuffe și Heidi, mi-e dor un pic să am răbdare să rămân singură. Nu mai știu să exist fără oameni în jurul meu, nu mai am răbdare cu cărțile, cu oamenii, cu locurile. Uneori mă gândesc că mi-ar plăcea să mă căsătoresc, să fac trei copiii și să mă mut într-o căsuță pe malul mării, să învăț să cos, să fac ciorbă, să-mi iubesc soțul ca o femeie docilă și blândă, să cânt la harpă și să cresc o oaie și pisici." Cum te simți acum?
C.M.: Însetată. De muncă. Mai mult decât orice altceva. Dacă ar fi să fac un bilanț al lucrurilor care mi-au lipsit cel mai mult, ar câștiga, de departe, munca. De orice fel. M-aș fi dus și să prășesc lavanda la ferma tatălui meu, deși parcă mă bucur mai mult c-am reluat activitatea la teatru (râde). Cred că pariul cu mine însămi e să rămân neclintită în credințele mele și nimic din ce-aș putea să trăiesc de acum înainte să nu m-abată de la mine însămi. Când am ales actoria, a fost fiindcă am crezut că altceva nu vreau să fac la momentul acela. Acum, fără să fiu fatalistă sau să dau verdicte asupra propriului meu destin, cred că altceva nu pot. Am prea puțini ani să-mi permit să spun vorbe mari, ca de exemplu că odată ce se prinde de tine dragostea de teatru, cu greu te mai poți lăsa, și totuși, cu o forță a instinctului pe care știu că o am, fac această afirmație, iar dacă n-am dreptate, promit să mă-ntorc la oile tatii și să mă fac băciță.

A.V.: Dacă tot pendulăm între trecut și prezent, ce ai făcut când ai aflat că tu vei fi Heidi?
C.M.: Loverboy - filmul pe care Cătălin Mitulescu îl făcuse cu ani în urmă, când eu aveam vreo doisprezece ani, s-a filmat în Hârșova - orașul meu de baștină. Stăteam acolo ore în șir și mă holbam la filmări, în speranța că poate mă ia și pe mine să joc. Acum, după vreo patru etape de casting, am aflat că am luat rolul. După ce-am urlat de fericire, m-am dus la biserică și l-am întrebat pe Dumnezeu dacă se supără pe mine că mă dezbrac într-un film. Conversațiile mele cu el sunt de felul celor pe care le are Bess, în filmul Breaking the Waves. Eu cred că există ceva mai presus decât noi, cred în Rai, cred că dacă iubești un om suficient și el nu crede, dar e bun la suflet, îl poți strecura în paradis, ținându-l de mână, ca să-l iubești și după moarte puțin. Puțin mai mult. Și mai cred că dacă într-o zi n-aș mai crede, m-aș împuțina până la insignifianță. Dar pentru că e un adevăr de necontestat că la unele întrebări nu primim răspuns pe loc, am așteptat în tăcere și cu răbdare. Într-o zi, Cătălin mi-a aranjat o întâlnire cu niște fete care făcuseră parte dintr-o rețea de prostituție, cum am mai spus. Am început să le pun tot felul de întrebări la care ele, cu o disponibilitate uriașă, mi-au răspuns fără să stea pe gânduri. Acela a fost momentul în care mi-am primit răspunsul: atunci când crezi că o poveste merită spusă, faci și lucruri care necesită un fel de expunere pe care o accepți.


A.V.: Și acum, la Gala Gopo 2020, cum te-ai simțit?
C.M.: Când mi se întâmplă lucruri bune în viață, încerc să vorbesc cât mai puțin despre ele, să nu cumva să distrug corola de minuni a lumii:). Au trecut trei ani de când am filmat Heidi și am avut un sentiment foarte ciudat când am urcat pe scenă să iau premiul. De parcă nu era al meu, de parcă trecuse prea mult timp, de parcă munca se datora aceleia care eram acum trei ani, dar a fost un gând scurt, urmat de bucuria că mi se întâmplă cu adevărat. Îmi doresc mult de tot să fac film și mă-ntreb: acum că am luat premiul Tânără speranță, pot să-ncep să-mi fac speranțe?