03.07.2020
Cătălina Mihai la Gala Premiilor Gopo 2020

Andreea Vulpe: Cătălina, mă reîntâlnesc cu tine ca intervievator, în momentul primei tale confirmări (Premiul Tânără speranţă la Premiile Gopo 2020), la numai un an de la Gala Absolvenţilor UNATC, când ai luat premiul de Cea mai bună actriţă în rol principal. Ţi-am fost profesor timp de trei ani, dar nu pot să uit momentul în care te-am cunoscut, la examenul de admitere. Nu ştiu dacă tu însăţi sau altcineva ţi-a impus forma în care te-ai prezentat, dar ştiu că ne-a fost greu să ghicim o personalitate în spatele ei.
Cătălina Mihai: Da, m-am dus la admitere cu monologul Ziţei - mi-am luat costum de epocă din magazia unui teatru, evantai, pălărie, pantofi cu toc, mănuşi... Şi nu înţelegeam de ce fetele celelalte erau îmbrăcate foarte simplu, unele chiar în costum de mişcare. Am râs ironic şi-am zis îi rup. Numai Dumnezeu şi cei din comisie ştiu că faptul că am intrat se datorează unei intervenţii divine. Nici acum nu pot să-mi explic cum s-a petrecut minunea.

A.V.: Încerc s-o fac eu: comisia te-a oprit, ţi-a dat o temă de improvizaţie, iar în clipa următoare ne-ai uimit pe toţi cu dezinvoltura ta, cu libertatea de-a te exprima fără nicio inhibiţie. Cum poate cineva să fie atât de excesiv de cuminte şi de rebel în acelaşi timp, în acelaşi context - m-am întrebat atunci. Care ar fi răspunsul tău acum?
C.M.: Eu am crescut printre oi. Mi-am petrecut după-amieze întregi aţipind în căpiţe de fân, printre câini ciobăneşti, tata având o fermă de animale - trei mii de oi, vaci, cai şi ceva pământ. Când ajungeam seara acasă, vara, mama mă verifica de purici şi mă trimitea direct la duş. Acum, când mă gândesc la copilăria mea, nu pot să descriu poezia vieţii pe care am respirat-o şi a cărei libertate o simt şi acum până în rărunchi. Mi-e milă de generaţiile care vin în urma noastră, dar îmi dau seama că mersul vremurilor se schimbă, iar eu nu pot decât să înghit în sec a nostalgie şi a dor. Dor de micul orăşel al neîntâmplării, în care am învăţat să mă întâmplu în fel şi chip: mergând cu bicicleta pe dealuri care duceau la mânăstiri, încercând să trec Dunărea înot, umblând vara desculţă pe asfaltul încins, trezindu-mă dimineţile cu dorul de-a ieşi afară.

A.V.: Şi totuşi, ai fost cel mai cuminte şi disciplinat student. Nu pot să uit zilele în care, după repetiţii de seară cu mine, la Loochy şi Moochy, urmate de nopţi de filmare la Heidi, în plină iarnă, dezbrăcată, dimineaţa te duceai la cursurile teoretice, apoi dormeai o oră pe coridor şi veneai la cursul de actorie, unde lucrai mai mult decât ceilalţi. Făceai eforturi uriaşe să nu rămâi în urma lor. Aşa ai fost mereu?
C.M.: Când am intrat în clasa întâi, am auzit că a doua zi va trebui să vorbim despre meseriile părinţilor noştri. M-am dus acasă plângând - nu puteam să spun ca tata e oier. Vă rog, găsiţi alt nume pentru meseria lui tati, altfel toţi copii or să râdă de mine! Tata s-a amuzat teribil şi mi-a spus să zic că e inginer agronom sau crescător de oi particular; m-am dus a doua zi la şcoală şi, cu emoţii care mă paralizau, am zis: tata e inginer agronom, iar mama e casnică.


A.V.: Şi-aşa ai intrat în rândul copiilor?
C.M. (râde): Nu chiar. Fiindcă aveam un singur televizor în casă - care mai târziu s-a stricat şi aşa a rămas până în ziua de astăzi. Ani în şir i-am scris scrisori lui Moş Crăciun să-mi aducă şi mie unul, să ţin pasul cu colegii care aveau câte trei. Când mergeam în vizită la prietenele mele, încremeneam în bucătăriile lor, fascinată de zumzetul televizoarelor care răsunau peste tot. În schimb, am avut o bibliotecă foarte mare, pe care am urât-o cu o forţă de neînchipuit. La doisprezece ani, mi-am anulat ziua de naştere pentru că aveam bibliotecă în loc de televizor şi mi-era foarte teamă că toată lumea o să râdă de mine şi de familia mea.

A.V.: De ce crezi că n-a vrut Moş Crăciun să-ţi aducă televizor?
C.M.: Tata mă obliga să citesc şi-mi spunea c-am să rămân proastă dacă nu o fac. Soră-mea mânca pe pâine Dostoievski, Tolstoi, iar eu nu mă puteam apropia nici de Jules Verne. Până într-o zi când m-am temut că dacă n-o să citesc, tata o să mă iubească mai puţin. Şi am început să citesc pe furiş. Nimeni din clasă nu ştia că o fac. Şi aşa a început totul. Am început să citesc ca să fiu suficient de deşteaptă pentru tata. Când am intrat la liceu, a început un altfel de luptă cu mine însămi. Întotdeauna nevoia de confirmare din partea oamenilor din jurul meu a fost ca o busolă după care m-am ghidat, cu riscul de-a mă pierde pe mine însămi constant.

 

A.V.: Nu ţi-a prins rău. Îmi amintesc ce uimită am fost într-o discuţie pe care am avut-o cu tine şi colega ta Mădălina Mihai, în anul I, descoperind că i-aţi citit amândouă pe Pleşu, Liiceanu şi Şora. Să înţeleg că pentru colegii tăi ai fost tocilara fără televizor?
C.M.: Nu, am fost puştoaica rebelă şi populară, cu păr blond, haine strâmte şi machiaj strident, care dispărea brusc în momentele de singurătate, pe care le adulmecam şi mi le doream din tot sufletul.

A.V.: Deci ai reuşit să-i mulţumeşti pe toţi. Şi pe tine?
C.M.: Da. Când îmi rămânea timp. Mie îmi plăcea să scriu, să cânt romanţe şi să beau vodcă cu tata şi bunicul, să ascult ore-n şir Pink Floyd, stând în pat şi născocind nefericiri inexistente, dar pline de poezie, să mă uit la stele şi să înot noaptea în Dunăre, să mă îndrăgostesc şi să fac teatru. Înainte să dau admitere la UNATC, am aplicat la cinci facultăţi: ştiinţe politice, limbi străine, studii europene, comunicare şi relaţii publice şi jurnalism. Am intrat la toate. Eram foarte supărată pe tata, care după bac a zis că nici nu vrea s-audă de teatru. Mi se părea uluitor că un om ca el, care citea Shakespeare în cizme de cauciuc, bând whisky şi cumpărându-mi tot ce se putea citi în materie de teatru, refuza vehement dorinţa mea de-a mă face actriţă. În vara aceea, am ales limbi străine. Imediat ce s-au afişat rezultatele, am început să citesc bibliografia pentru admiterea la actorie. M-am dus la biserică şi l-am somat pe Dumnezeu să nu mă lase să intru decât dacă asta trebuie să fac.

A.V.: Şi El te-a lăsat. Ai continuat să încerci să-i mulţumeşti pe toţi şi în facultate? De aici eforturile supraomeneşti din perioada filmărilor la Heidi?
C.M.:
Am intrat la facultate cu o inconştienţă şi o sete de cunoaştere, a mea, a lumii, a tot ce ştiu că nu cunosc, care m-au ghidat pe tot parcursul. Mie nu mi-a fost frică. Nici că n-o să-mi iasă cu actoria, nici că am intrat printre ultimii, nici că aş putea s-o dau în bară, eu aveam înţelegerea mea cu Dumnezeu şi ştiam că e de prisos orice urmă de neîncredere. Tata avea o vorbă: dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, vorbeşte-i de planurile tale. Aşa că m-am lăsat în mâinile a ceva mai presus decât mine, cum mă lăsam vara să fac pluta pe Dunăre. Dar în anul I, după primul examen, comisia a spus despre mine că parcă sunt venită din şanţ, că am un fel de vorbire stricată care nu aparţine niciunei zone, că sunt carismatică şi talentată, e drept, dar că mai am mult de lucru. Reminiscenţele felului în care mă construisem în liceu îşi spuneau cuvântul, iar încercarea de-a mă da la o parte pe mine din mine însămi n-a dus decât la o şchiopătare continuă între ce voiam să par şi ce eram de fapt. După examenul din anul I, mi-am zis că eu vreau să fiu adevărată. Cu stângăciile mele, cu zăpăceala mea, cu muzica mea şi cărţile mele, cu sinceritatea mea brutală şi sălbatică şi, pentru prima oară, oamenii n-au fugit din calea mea, tata nu m-a iubit mai puţin, ba, mai mult decât atât, am avut parte de acele întâlniri cu anumiţi oameni, fără de care aş fi fost mai puţină decât sunt.

A.V.: Întâlniri profesionale?
C.M.: Da, au apărut imediat, în anul II.

A.V.: Vrei să spui că rolurile care ţi s-au oferit s-au datorat hotărârii tale de a fi "adevărată"?
C.M.: Da, dumneavoastră m-aţi aruncat într-un musical, o feerie japoneză, Loochy şi Moochy, în care mi-aţi cerut ceva ce-am zis că n-am să fac niciodată: să dansez. Profesorul meu de dans din facultate îmi spunea că am graţia unei găini bete, în şcoala generală m-au dat afară din toate trupele de dans în care intram, din cauza perechii mele de picioare stângi. Dar cred că tocmai de acest adevăr al meu aveaţi nevoie acolo, adevăr pe care, cu multă muncă şi efort, cred că am reuşit să-l fac să devină artistic.


 

A.V.: Şi Heidi, care tot atunci a venit, cărui adevăr al tău i-a corespuns?
C.M.: Într-o zi, Cătălin (Mitulescu, regizorul filmului) mi-a aranjat o întâlnire cu nişte femei - între 17 şi 47 de ani - care făcuseră parte dintr-o reţea de prostituţie şi care acum se aflau într-un Centru, protejate şi salvate din prizonieratul unei vieţi cumplite. Poveştile lor, dincolo de faptul că au fost vândute pe o sută de euro de propria mamă sau trimise în stradă de propriul bărbat, că au fost bătute, violate, drogate şi forţate să facă lucruri împotriva voinţei lor, sunt poveştile unor femei betegite pentru totdeauna şi văduvite nu numai de şansa demnităţii umane ci şi de ele însele. În ochii lor am văzut o resemnare dureroasă şi o tristeţe venită parcă din alte lumi, frigul provocat nu doar de gerul pe care-l îndurau în lupta pentru supravieţuire, ci acel frig de neiubire, care-ţi mănâncă din oase şi te omoară uşor-uşor, tristeţea de a nu mai fi. Care e şi trăsătura definitorie a lui Heidi. O permanentă tristeţe care nu dispare nici măcar în momentul în care îl cunoaşte pe nea Mişu când, după multă vreme, simte căldura unui suflet de om care ar putea-o iubi şi proteja.

A.V.: De ce crezi că nu dispare tristeţea ei?
C.M.: În sălbăticia şi nevoia ei de libertate, Heidi are nevoie să fie iubită. Şi totuşi, fuge. Se întoarce la Raj. Şi nu pentru că Raj ar iubi-o aşa cum are nevoie sau pentru că e mai tânăr sau pentru că ar putea să-i ofere ceva mai mult decât nea Mişu, ci pentru că îi e teamă de orice formă de captivitate. Lupta lui Heidi este despre efortul omului de a demonstra continuu că merită să fie iubit şi totodată despre nevoia lui de libertate- care câştigă într-un final. Heidi ştie că nea Mişu îi este superior, că dacă ar rămâne, ar deveni captivă dragostei lui - Pygmalion şi florăreasa - şi acela este momentul în care alege să se întoarcă de unde a plecat. Se întoarce pentru că are nevoie de libertate mai mult decât de un cămin cald şi aşternuturi curate.


A.V.: Din tot ce mi-ai povestit despre tine, înţeleg de ce te identifici cu lupta lui Heidi. Dar cu tristeţea ei? Spuneai că ai încetat să te mai "dai la o parte din tine însăţi".
C.M.: Într-o zi am scris o poezie care începea aşa: Aş vrea ca nimeni pe lume să nu înveţe lecţia iubirii// în felul în care am învăţat-o eu. //Să nu trebuiască s-o cerşeşti subtil, // nici să munceşti până la epuizare //pentru un strop de apreciere. // Aş vrea ca nimeni să nu trebuiască să fie strivit mai întâi, // ca un fir de iarbă,// pentru ca abia mai apoi să fie iubit.
Mie mi se pare trist de tot că oamenii şi când iubesc îşi transformă aproapele în obiect al iubirii lor, îi ştirbesc libertatea şi pângăresc actul iubirii, care ar trebui să fie curat ca cele mai curate ape ale unui ocean în care poţi vedea până-n străfunduri. Şi cred că filmul, până la urmă, despre asta e.

A.V.: Lucrul la Heidi te-a schimbat?
C.M.: Una din profesoarele mele, Raluca Rusu Diţă, îmi spunea că fiecare rol vine ca o necesitate de pe urma căreia te mai construieşti un pic. Nu sunt nici feministă, nici adepta curentului corectitudinii politice, nici a felului în care lumea se întoarce cu susul în jos de nu mai ştim care-i alb, care-i negru, şi dacă pământul se urcă-n cer şi cerul coboară pe pământ. Cred că există bine şi rău, că dacă n-ar exista am deveni animale, cred în relaţiile dintre oameni, în empatie şi toleranţă fără a deveni militantă pentru toate aceste valori pe care se sprijină sufletul omului. Dar mă înfurii şi aş striga în gura mare când unor oameni li se ia dreptul de-a trăi ca oamenii. Cred că întâlnirea cu Heidi m-a făcut să mă gândesc la suferinţele lumii ăsteia strâmbe, o lume scoasă din ţâţâni, pe care nici eu şi nici Hamlet şi nimeni pe lume n-o poate pune la loc şi n-o poate face mai dreaptă.

A.V.: Ai spus că Heidi a venit în momentul în care tocmai hotărâseşi să te asculţi pe tine însăţi. Cum te împaci acum cu cerinţele celorlalţi?
C.M.: Oamenii îţi cer să fii într-un anumit fel atâta vreme cât îi investeşti cu această putere, iar eu încerc mult să nu mai las ca asta să se întâmple.


A.V.: Pentru că noi am început discuţia asta demult, înainte de carantină, îţi amintesc că atunci mi-ai spus aşa: "În acest punct al vieţii mele, găsindu-mi un loc într-un teatru, la Constanţa, lucrând la roluri precum Spumi, în Loochy şi Moochy, Corie, în Desculţ în parc, Alice în Closer, Lydia în Martiri, Dorine în Tartuffe şi Heidi, mi-e dor un pic să am răbdare să rămân singură. Nu mai ştiu să exist fără oameni în jurul meu, nu mai am răbdare cu cărţile, cu oamenii, cu locurile. Uneori mă gândesc că mi-ar plăcea să mă căsătoresc, să fac trei copiii şi să mă mut într-o căsuţă pe malul mării, să învăţ să cos, să fac ciorbă, să-mi iubesc soţul ca o femeie docilă şi blândă, să cânt la harpă şi să cresc o oaie şi pisici." Cum te simţi acum?
C.M.: Însetată. De muncă. Mai mult decât orice altceva. Dacă ar fi să fac un bilanţ al lucrurilor care mi-au lipsit cel mai mult, ar câştiga, de departe, munca. De orice fel. M-aş fi dus şi să prăşesc lavanda la ferma tatălui meu, deşi parcă mă bucur mai mult c-am reluat activitatea la teatru (râde). Cred că pariul cu mine însămi e să rămân neclintită în credinţele mele şi nimic din ce-aş putea să trăiesc de acum înainte să nu m-abată de la mine însămi. Când am ales actoria, a fost fiindcă am crezut că altceva nu vreau să fac la momentul acela. Acum, fără să fiu fatalistă sau să dau verdicte asupra propriului meu destin, cred că altceva nu pot. Am prea puţini ani să-mi permit să spun vorbe mari, ca de exemplu că odată ce se prinde de tine dragostea de teatru, cu greu te mai poţi lăsa, şi totuşi, cu o forţă a instinctului pe care ştiu că o am, fac această afirmaţie, iar dacă n-am dreptate, promit să mă-ntorc la oile tatii şi să mă fac băciţă.

A.V.: Dacă tot pendulăm între trecut şi prezent, ce ai făcut când ai aflat că tu vei fi Heidi?
C.M.: Loverboy - filmul pe care Cătălin Mitulescu îl făcuse cu ani în urmă, când eu aveam vreo doisprezece ani, s-a filmat în Hârşova - oraşul meu de baştină. Stăteam acolo ore în şir şi mă holbam la filmări, în speranţa că poate mă ia şi pe mine să joc. Acum, după vreo patru etape de casting, am aflat că am luat rolul. După ce-am urlat de fericire, m-am dus la biserică şi l-am întrebat pe Dumnezeu dacă se supără pe mine că mă dezbrac într-un film. Conversaţiile mele cu el sunt de felul celor pe care le are Bess, în filmul Breaking the Waves. Eu cred că există ceva mai presus decât noi, cred în Rai, cred că dacă iubeşti un om suficient şi el nu crede, dar e bun la suflet, îl poţi strecura în paradis, ţinându-l de mână, ca să-l iubeşti şi după moarte puţin. Puţin mai mult. Şi mai cred că dacă într-o zi n-aş mai crede, m-aş împuţina până la insignifianţă. Dar pentru că e un adevăr de necontestat că la unele întrebări nu primim răspuns pe loc, am aşteptat în tăcere şi cu răbdare. Într-o zi, Cătălin mi-a aranjat o întâlnire cu nişte fete care făcuseră parte dintr-o reţea de prostituţie, cum am mai spus. Am început să le pun tot felul de întrebări la care ele, cu o disponibilitate uriaşă, mi-au răspuns fără să stea pe gânduri. Acela a fost momentul în care mi-am primit răspunsul: atunci când crezi că o poveste merită spusă, faci şi lucruri care necesită un fel de expunere pe care o accepţi.

 

A.V.: Şi acum, la Gala Gopo 2020, cum te-ai simţit?
C.M.: Când mi se întâmplă lucruri bune în viaţă, încerc să vorbesc cât mai puţin despre ele, să nu cumva să distrug corola de minuni a lumii:). Au trecut trei ani de când am filmat Heidi şi am avut un sentiment foarte ciudat când am urcat pe scenă să iau premiul. De parcă nu era al meu, de parcă trecuse prea mult timp, de parcă munca se datora aceleia care eram acum trei ani, dar a fost un gând scurt, urmat de bucuria că mi se întâmplă cu adevărat. Îmi doresc mult de tot să fac film şi mă-ntreb: acum că am luat premiul Tânără speranţă, pot să-ncep să-mi fac speranţe?


Cătălina Mihai la Gala Premiilor Gopo 2020

1 comentariu

  • Un om de exceptie
    Toma Dorina , 05.07.2020, 09:06

    Felicitări, copil minunat! Ma copleșește o emoție imensa de fiecare dacă când aflu noutăți despre tine și dezvoltarea ta ca om și ca artist! Îți mulțumesc că te-am cunoscut și pentru ce ai însemnat în viata mea profesionala dar și personala. Te pupa diriga!

Publicitate

Sus