Concertul lui şi al Gulbenkian Symphony Orchestra din Lisabona de la ediţia 2011 a Festivalului Enescu m-a cucerit total. A fost alegerea programului (niciodată Foster nu face concesii repertoriului cu succes de casă imediat - şi bine face, sustrăgându-se comparaţiilor), respectul aproape liturgic pentru muzică, energia instrumentiştilor şi, fireşte, arta dirijorului de a extrage din partituri sevă nouă, proaspătă. Larma patriotardă din The 4th of July de Charles Ives, răsturnările de situaţie din Simfonia nr. II The Age of Anxiety de Bernstein, evoluţia somptuoasă a Variaţiunilor pe o temă de Purcell de Benjamin Britten şi, mai ales, lirismul adictiv al Adagio-ului din Spartacus de Khachaturian, cântat cu o paletă aproape nesfârşită de nuanţe - cartea de vizită preţioasă a unui dirijor scund, fără alură romantică, intens expresiv la nivelul facies-ului. Umilinţa fără urmă de servitute, ci hrănită cu admiraţie, în faţa unor muzicieni poate mai valoroşi decât el (Barenboim sau Mehta, în primul rând) - înţelepciunea şi bunul simţ ale unui om care, chiar şi acum, face înconjurul lumii în cele mai flatante contexte şi alături de cele mai importante figuri ale registrului clasic. Un om căruia i-au cântat Happy Birthday la aniversarea a 70 de ani, pe scenă, Daniel Barenboim şi Radu Lupu. Felul atât de decontractat, de la egal la egal în care îţi vorbeşte, uneori chiar supralicitând cunoştinţele tale muzicale (adică luându-te mai connaisseur decât eşti) - graţia şi ştiinţa americanului de a se face plăcut şi de a îţi induce sentimentul preţuirii, una dintre cele mai dragi recompense ale profesiei de jurnalist.
Pentru că mi-a oferit întâlnirea cu fulguranta Grace Bumbry acum zece ani, pentru că a fost unul dintre primele personaje de top care mi-a dat senzaţia drumului bun pe care am luat-o, pentru că îmi place să glumesc spunând că suntem prieteni vechi şi pentru că nu mă pot desprinde de Spartacus-ul lui, Foster rămâne, pentru mine, so Larry...
Marius Constantinescu: Sunteţi unul dintre pionierii creaţiilor enesciene în toată lumea, dacă nu chiar primul dintre ei. Când aţi conştientizat valoarea acestora?
Lawrence Foster: Nu cred că sunt chiar primul, poate doar primul din afara României, deşi părinţii mei erau români. Dar asta nu are nimic de-a face cu dragostea mea faţă de Enescu, născută din dragostea mea pentru Bartok. L-am adorat întotdeauna şi, pe măsură ce îl dirijam mai mult, descopeream că a avut o relaţie minunată cu Enescu. Mi-am dat seama că aproape toată lumea dirija Bartok - nu chiar un compozitor popular, dar, în orice caz, apreciat - în timp ce nimeni nu se apropia de Enescu, cel puţin în America acelor vremuri. Nici în Europa lumea nu se prea înghesuia, nici măcar pentru Rapsodiile sale. Atunci mi-am spus: "De ce să n-o fac eu?". Din ce îi studiam compoziţiile, din ce descopeream cât de remarcabile sunt. Era mare păcat că nu se programau. Când eram director muzical al Orchestrei din Monte Carlo, căutam un proiect muzical interesant, iar Erato (Time Warner astăzi) a decis să înregistrăm cât de mult Enescu puteam. Am imprimat mult şi a venit momentul pentru Oedipe...
M.C.: ... dar pentru EMI...
L.F.: Da, pentru că Erato nu avea banii necesari unei asemenea înregistrări. L-am sunat pe Alain Lanceron de la EMI şi l-am întrebat dacă vrea el acest proiect. "Lasă-mă să mă gândesc" a fost răspunsul lui. Era o cheltuială uriaşă. A avut nevoie de... patruzeci şi cinci de minute. M-a sunat înapoi şi mi-a spus "se face". Trebuia să înregistrăm în 1987, cu Samuel Ramey în rolul titular. I-a plăcut mult rolul, dar tot atunci trebuia să debuteze în Don Giovanni cu Herbert von Karajan la Salzburg. Mi-a spus că, dacă va înregistra Oedipe în iunie, nu va mai avea strop de voce pentru Don Giovanni, aşa că a anulat. Ne-am tot gândit cine ar fi putut să îl înlocuiască şi am decis să aşteptăm doi ani. José van Dam ne spusese că, dacă mai aşteptăm puţin, îl va cânta el. L-am pierdut pe Samuel Ramey, dar l-am câştigat pe van Dam, am pierdut-o pe Marilyn Horne, dar am câştigat-o pe Marijana Lipovsek.
M.C.: Marilyn Horne trebuia să fie Sfinxul?
L.F.: Da. I-a plăcut rolul la nebunie, dar nu putea să aştepte doi ani. Nici Lipovsek nu era liberă, aşa că am înregistrat cu ea în playback. A fost în regulă, pentru că, oricum, Sfinxul e un rol special. Marilyn, însă, a spus că nu ar fi putut niciodată să înregistreze aşa.
M.C.: Aşadar, casele discografice l-au propus pe Enescu, nu Dvs. a trebuit să îi convingeţi sau să luptaţi cu ele...
L.F.: L-am propus, dar nu am luptat. Am primit şi ajutorul Prinţului Rainier pentru proiect, deoarece Oedipe era foarte scump. Prinţul a apreciat ideea şi a finanţat această înregistrare prin Ministerul Culturii din Monaco. Rainier era foarte interesat să dezvolte Orchestra din Monte Carlo şi să îi crească prestigiul.
M.C.: Astăzi, unde îl plasăm pe Enescu pe harta muzicii clasice?
L.F.: Cred că încă nu este la fel de popular ca Bartok sau Britten, dar e din ce în ce mai apreciat şi mai cântat. Mulţi dirijori şi solişti îi abordează compoziţiile. O face Academy of Saint Martin in the Fields cu muzica de cameră, Gidon Kremer este un mare susţinător al lui Enescu. Cântam cu el o dată Concertul pentru vioară şi orchestră de Brahms şi mi-a spus că are o surpriză pentru mine. Mi-a cântat cadenţa lui Enescu. Am văzut că Vasily Petrenko şi Orchestra din Liverpool cântă Suita a II-a. După cum ştiţi, Gennady Rozhdestvensky îl adoră pe Enescu şi îl cântă mult, la fel şi Leonard Slatkin. Ştiu că Gustavo Dudamel vrea şi el să facă ceva. Am cântat Simfonia a III-a la Berlin, iar Dudamel a spus că este o muzică uimitoare. Pinchas Zuckerman vrea să cânte Sonatele a II-a şi a III-a pentru vioară. Enescu nu mai este un nume necunoscut sau exotic. Nu vei goli sala dacă vei programa o lucrare de-ale lui. Oedipe, de asemenea, se bucură de multe producţii. Eu l-am făcut concertant la Barcelona, a fost o producţie foarte frumoasă la Toulouse...
M.C.: Lăsând de-o parte originile Dvs. româneşti, când aţi devenit conştient de contribuţia României la patrimoniul internaţional al muzicii clasice?
L.F.: Încă de când eram copil. Unul dintre discurile mele preferate era Enescu dirijat de Leopold Stokowski. Mereu am crezut că Dinu Lipatti a fost unul dintre cei mai mari pianişti din toate timpurile. Radu Lupu este unul dintre soliştii mei preferaţi, iar prima înregistrare pe care a făcut-o după ce a părăsit România a fost Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră de Beethoven cu London Symphony şi cu mine. Mi-a plăcut mereu să ajut - nu, "să ajut" sună condescendent - să încurajez şi să prezint mari artişti români. I-am adus pe Ştefan Ruha şi pe Dan Grigore la Londra şi Birmingham, ca să nu mai vorbesc de Montpellier, unde Grigore a fost deja de trei ori. Cu Dana Ciocârlie lucrez mult, de asemenea.
M.C.: Aţi avut ocazia să îl întâlniţi pe Sergiu Celibidache?
L.F.: Da, mergeam cât de des puteam la repetiţiile lui, dar n-am vrut să îl cunosc personal. Era ca un hipnotizator, iar eu nu am vrut să rămân sub vraja sa. Mi se părea că muzicienii care îi sucombau, cu excepţia celor foarte puternici, îşi anulau personalitatea. Mi-a fost teamă. L-am urmărit cu mare interes, a fost una dintre marile minţi şi unul dintre marii muzicieni ai tuturor timpurilor. L-am întâlnit doar o dată, în lift.
M.C.: Şi dintre cântăreţii români?
L.F.: Eram la cineva acasă aseară şi ascultam înregistrări vechi. E uimitor, dar, proporţional, cred că România a dat lumii cântăreţi valoroşi mai mult decât orice altă ţară, chiar şi Italia. Dacă pornim de la Stella Roman şi Virginia Zeani... Ascultam Forţa destinului cu Ludovic Spiess şi Nicolae Herlea. Azi nu mai auzi asemenea voci. Cel care mi-l propunea pe Herlea îmi spunea că, pentru el, cel mai mare a fost Lawrence Tibbett. Din curiozitate, i-am ascultat în paralel. Tibbett era minunat, dar nu ca Herlea. Poate că vocea lui a fost, cu adevărat, cea mai frumoasă voce de bariton verdian a tuturor timpurilor. Duetul din Forţa cu el şi cu Spiess e incredibil. Lumea a avut mulţi cântăreţi mari, dar România, această ţară mică şi oropsită, a produs un număr incredibil de cântăreţi. Mariana Nicolesco a fost una dintre cele mai mari interprete. Nu o putem uita pe Ileana Cotrubaş, iar azi o avem pe Angela Gheorghiu. Pentru mine, ea este vocea supremei frumuseţi şi o artistă desăvârşită. Nu înţeleg toate problemele legate de ea. Am lucrat împreună de două ori, iar profesionalismul ei n-a avut fisură. A repetat şi a fost o plăcere să colaborăm. E o artistă delicată, poate că trebuie să o abordezi cu grijă, dar, Doamne, frumuseţea vocii ei... România a produs multe voci remarcabile. Marius Brenciu a câştigat concursul Enescu în anul în care eu am fost director artistic. M-am mândrit cu el. Iată ce carieră face astăzi. Şi vor mai fi şi alţii. Nu ştiu ce mâncaţi sau poate e de la lumină, de la vreme, de la limbă sau genele slave şi latine ne dau aceşti cântăreţi incredibili.
M.C.: Îmi tot amintesc concertul Dvs. de la Bucureşti din 2001, cu uluitoarea Grace Bumbry.
L.F.: Uimitoare, nu-i aşa?
M.C.: Ah, nu mă porniţi pe subiectul Grace Bumbry! Care au fost cele mai memorabile voci pe care le-aţi acompaniat?
L.F.: Au fost multe. La sfârşitul anilor şaizeci am avut un recital cu Irina Arkhipova la Los Angeles. Nu mai era o tinerică, dar când i-am auzit vocea, am rămas interzis. Am făcut mai multe recitaluri cu Luciano Pavarotti, vocea de aur a generaţiei mele, vocea iubită la maximum, dar artistul pe care l-am iubit cel mai mult a fost Plácido Domingo. Nu pentru că este adorabil (este!), ci pentru cunoaşterea şi înţelegerea profundă a muzicii. La vârsta lui, încă mai învaţă lucruri noi. E uimitor. De Angela v-am vorbit deja. Când te apuci să înşiri nume, invariabil îi vei uita pe alţii. Am avut un concert la Londra cu Dmitri Hvorostovsky şi Anna Netrebko. Oamenii aceştia chiar îşi merită renumele. A fost magic. Am făcut câteva concerte minunate cu Barbara Hendricks, mai ales turnee în Japonia. Iată, am avut plăcerea de a lucra cu atâţia cântăreţi minunaţi. Cu Waltraud Meier am cântat de curând Vier Letzte Lieder de Strauss. A fost senzaţional. Ştiu sigur că i-am uitat pe mulţi, pentru că s-au adunat atâţia ani... În operă mi-a plăcut mult Piero Cappuccilli şi tot eu am făcut câteva dintre primele spectacole cu Roberto Alagna, prin 1989-1990. Traviata la Monte Carlo cu Nelly Miricioiu, o altă mare româncă. Miricioiu, Alagna, Cappuccilli. Destul de bine, nu credeţi? Nu trebuie uitată o altă bună cântăreaţă româncă, Magdalena Cononovici!
M.C.: Mai puţin cunoscută astăzi...
L.F.: Păcat, pentru că avea o voce puternică şi o muzicalitate remarcabilă. A cântat Lady Macbeth cu mine. Minunată!
M.C.: Sunteţi şi directorul muzical al Orchestrei Gulbenkian din Lisabona. De câţi ani?
L.F.: S-au împlinit opt. A fost o mare bucurie. Veţi auzi, este o orchestră minunată. Când am venit aici ultima dată, lumea a fost foarte surprinsă. Nimeni nu se aştepta la o orchestră de o asemenea calitate. Sper să vi se pară şi Dvs. că am devenit şi mai buni. E o atmosferă de lucru minunată, am făcut multe înregistrări pentru Pentatone, o companie bună. Unul dintre cele mai recente programe ale noastre a fost bazat pe piese virtuozistice din repertoriul ungar, cu multe accente româneşti: Rapsodia I de Bartok, Concertul românesc de Lygeti, Kodaly...
M.C.: Cu Orchestra Gulbenkian v-aţi concentrat pe anumiţi compozitori, pe o direcţie clară, sau aveţi un repertoriu larg?
L.F.: Larg, fără îndoială. Dacă vrei să ridici o orchestră, ai nevoie de un repertoriu cuprinzător. Pentru muzica pe care nu o dirijez bine sau pe care nu îmi place s-o dirijez, invit alţi şefi de orchestră.
M.C.: Cum ar fi?
L.F.: Bruckner. E important pentru orchestră să îl cânte, dar mie nu îmi place. "Place" sună absurd...
M.C.: Nu vă simţiţi confortabil...
L.F.: Exact, nu cred în ea.
M.C.: Nu vă serveşte...
L.F.: Nu. Nu îi apreciez construcţia, deşi îmi place să-l ascult. Abia aştept să aud Staatskapelle Berlin cu Daniel Barenboim în Simfonia a VII-a de Bruckner. Când e cântat aşa cum o fac ei, nu poţi spune că nu-ţi place. E o mare diferenţă, însă, între a aprecia un mare concert şi a dori să îl cânţi şi tu. Sunt destul de multe lucruri pe care nu le mai fac. Un exemplu este Mahler, cu excepţia pieselor vocale. Sper să nu mai dirijez niciodată Simfonia a V-a.
M.C.: De ce?
L.F.: E prea... aerobică, prea... musculoasă pentru gustul meu, cu excepţia Adagietto-ului. Farmecul ei îmi sună puţin la graniţa cu kitsch-ul şi m-am cam plictisit de ea.
M.C.: Dar Simfonia a VIII-a?
L.F.: Nu pot s-o suport! Cred că este o pervertire totală a textului, o monstruozitate cu unele momente splendide. Lucrările simfonice ale lui Mahler nu prea îmi spun nimic.. În ceea ce priveşte programul nostru de anul acesta (2011 - n.r.), Mihai Constantinescu ne-a încurajat să avem un program neobişnuit şi ne-a spus să nu ne facem griji pentru public, căruia îi va plăcea. Accentul a fost pe muzica secolului XX. Amândoi am dorit-o ca solistă pe Dana Ciocârlie, o artistă foarte bună, poate nu atât de apreciată pe cât ar trebui. Cântasem deja The Age of Anxiety de Bernstein fără să ştim că o s-o cântăm şi aici. Mihai a îmbrăţişat această idee, iar mie îmi place la nebunie muzica lui Bernstein! Pentru că Bernstein a fost un mare american în toate sensurile, am dorit să începem cu Charles Ives. Sigur că o lucrare de Enescu nu este doar obligatorie, ci şi dorită, iar Suita a III-a e una dintre cele mai profunde lucrări, în opinia mea. Ţin foarte mult la ea şi cred că orchestra o poate cânta foarte bine. Britten mi s-a părut o încheiere foarte bună a concertului. Pentru că suntem legaţi de Armenia cu Fundaţa Gulbenkian, vom avea o surpriză la bis. De aici, mergem pentru prima dată în Armenia. Mai avem puţin până la aniversarea a cincizeci de ani de existenţă şi mi se pare foarte interesant să mergem pentru prima dată la Erevan. Nu la Radio Erevan, ştiu toate bancurile!
M.C.: Pe lângă Enescu, vă rog să îmi numiţi trei compozitori care v-au făcut să fiţi cine sunteţi astăzi!
L.F.: Nu pot! Bruno Walter a fost întrebat odată acelaşi lucru şi a spus că are o inimă prea mare!
M.C.: Cinci?
L.F.: Nu. V-aş putea spune câţiva pe care îi iubesc acum. Beethoven, Schubert, Verdi, Bartok şi Ravel. Cred că Ravel nu a scris niciodată o notă în plus, deşi a scris multe note.
M.C.: Nu Mozart, nu compozitori ruşi.
L.F.: Nu acum. Ceaikovski, fireşte. Da, şi Mozart... Obligé... Obişnuiam să spun că, pe o insulă pustie, l-aş lua pe Mozart. Acum nu mai sunt atât de sigur. Compozitorul pe care încă nu îl abordez suficient este Haydn. Îmi place să mă scufund în muzica lui, dar "fasciştii Barocului" mă aşteaptă la cotitură. Şi apoi, mai este şi toată această fascinaţie a instrumentelor vechi... Îi spuneam unui prieten că, dacă vreodată se va pune problema unei operaţii de bypass, măcar el să nu aibă obsesia instrumentelor vechi... Am învăţat foarte mult din demersurile acestor oameni şi îmi place să ascult unele concerte ale lui John Eliot Gardiner, Christopher Hogwood, marii pionieri şi exponenţi ai acestei muzici. Pe de altă parte, zilele trecute ascultam o simfonie de Haydn dirijată de Colin Davis. Era superb. Cu altă ocazie, l-am auzit la radio pe Neeme Järvi cu Orchestra Santa Cecilia. Minunat! Daţi-mi o simfonie de Haydn sau de Mozart dirijată de Daniel Barenboim. Nu-i rău deloc...
M.C.: În operă păreţi să aveţi un repertoriu eclectic. Dirijaţi de la Verdi până la René Koering sau Pâdmavati a lui Albert Roussel. Unde vă conduce inima, mai degrabă?
L.F.: La Verdi. Cel puţin acum, el este singurul compozitor căruia vreau să mă dedic. Îmi plac, e adevărat, şi operele puţin cunoscute. E fascinant să vezi câtă creativitate a fost îngropată. Tocmai asta am încercat să fac la Montpellier cu René Koering. Sunt multe lucrări necunoscute. Anul trecut (2010 - n.r.) am descoperit o operă de Vincent d'Indy, Străinul. Va ieşi pe disc. Sau Esmeralda de Louise Bertin, o compozitoare franceză de la 1830. O autoare handicapată care, la treizeci de ani, a compus această operă...
M.C.: ... total necunoscută.
L.F.:... o lucrare remarcabilă! Sigur că am tăiat mult din ea, avea un stil arhaic, dar ce-a rămas merită atenţie. Sper că va fi pusă în scenă. Deschizi partitura şi descoperi reducţia pentru pian semnată Franz Liszt. Repetiţii şi premiera dirijate de nimeni altul decât Hector Berlioz. Singurul libret scris de Victor Hugo însuşi. Fascinantă lucrare!
M.C.: Dacă aţi fi fost solist, cine v-ar fi plăcut să vă dirijeze?
L.F.: Barenboim! E cel mai mare dirijor al lumii! Ar mai fi şi alţii... Greu de spus... Sunt mulţi dirijori care îmi plac, dar nu m-am gândit cine mi-ar fi plăcut să mă dirijeze pe mine... Cu Barenboim nu cânţi, pur şi simplu, ci stai şi lucrezi, studiezi fiecare detaliu, iei lecţii şi înveţi de la el, ceea ce ar trebui să încerce toată lumea. Cred că mi-ar plăcea să cânt cu cineva ca Dudamel şi mi-ar fi plăcut să fac muzică împreună cu George Szell sau Bruno Walter. Mi-ar fi fost frică să cânt cu Toscanini. Nu-mi imaginez cum aş fi supravieţuit unei asemenea experienţe, deşi se pare că era extrem de îngăduitor ca acompaniator... Sunt şi dirijori mai puţini cunoscuţi, dar o plăcere să lucrezi cu ei: Edo de Waart sau Jésus Lopez-Cobos... Cred că mi-ar fi plăcut să cânt şi cu Christian Zacharias, pe care l-am ascultat seara trecută cu Orchestra de Cameră din Lausanne. E un muzician plin de temperament. Am fost director artistic al Festivalului în 1998. Când Cristian Mandeal mi-a luat locul, în 2001, a fost foarte elegant şi a subliniat la conferinţa de presă că programul acelei ediţii a fost făcut, în cea mai mare parte, de Lawrence Foster. Am fost director muzical al Orchestrei de Cameră din Lausanne, iar invitaţia a venit din partea mea. Poate că a fost cea mai bună investiţie a mea. Ei consideră Bucureştiul acum ca a doua lor casă. Şi orchestra, şi Zacharias sunt atât de iubiţi aici! Trei lucruri am stabilit cât timp am fost director al Festivalului. Mă bucur că ele au fost dezvoltate atât de frumos. Aproape că nu-mi dau seama cum sunt aduse laolaltă atâtea idei, dar Festivalul e extrem de coerent, iar programul e uluitor! E provocator, nu bate monedă pe repertoriul standard, ci sunt atât de multe lucrări interesante. Nu mai vorbesc de oamenii aleşi să interpreteze aceste lucrări (inclusiv Enescu) - câteodată o fac cu brio, uneori nu. Iată, Valery Gergiev face Simfonia a III-a, pe care am cântat-o şi eu cu o orchestră italiană acum câţiva ani. Vă spuneam că am iniţiat trei lucruri: seria de concerte de la miezul nopţii. Toată lumea spunea "n-o să meargă, nu va veni nimeni!".
M.C.: Iar Ateneul e ticsit la fiecare concert...
L.F.: Ştiam că aşa va fi.
M.C.: Cred că este cea mai iubită serie de concerte!
L.F.: Pe vremea aceea era cu intrare liberă...
M.C.: A început cu Bach.
L.F.: Da! Bach by Midnight! Apoi s-a dezvoltat în seria dedicată clasicismului. Sunt mândru de asta, aşa cum sunt mândru şi de cererea adresată orchestrelor de a cânta muzica lui Enescu. Poate că cea mai importantă idee pe care am reuşit să o impun a fost transformarea Festivalului într-unul naţional, nu doar bucureştean. Dat fiind că este finanţat de Guvernul României în cea mai mare parte, cred că este o datorie pentru publicul român să fie cât de implicat se poate.
M.C.: Numele Dvs. a fost pe buzele tuturor vara aceasta, când aţi dirijat orchestra pentru poate cel mai strălucitor eveniment al sezonului: nunta princiară din Monte Carlo.
L.F.: Ce bucurie a fost! Atmosferă minunată. Mulţi au fost de părere că programul a fost mai uman şi mai emoţionant decât la nunta regală britanică. A fost o plăcere să iau parte la căsătoria monegască. Am lucrat bine şi relaxat. Albert are grijă de fiecare detaliu, Caroline s-a îngrijit de cum vor cânta copiii ei, toată familia s-a purtat minunat... Pentru mine, a fost în primul rând un omagiu la adresa Prinţului Rainier şi a Prinţesei Grace. Nu mă interesează toate mizeriile care se scriu despre familia Grimaldi. Cunosc părţile lor frumoase. Orice familie are probleme sau momente proaste. De la Rainier încoace, în Monaco, familia a încercat să se implice în cauze nobile, să folosească bogăţiile ţării în acţiuni de binefacere sau de protecţie a mediului. Am avut ocazia să o cunosc destul de puţin pe Prinţesa Charlene, dar sper să le dea peste nas tabloidelor care au încercat să compromită frumuseţea acelor momente. Sunt o pereche frumoasă şi sper că vor face treabă bună. Ştiţi, la repetiţii nu am avut camere, nu am avut jurnalişti, nu am avut fotografi. Puteai să vezi cum soţii se completau unul pe celălalt, ce ambianţă frumoasă era. Albert a venit la mine, m-a îmbrăţişat cu lacrimi în ochi... Eu îi spun "Albert". Noi, americanii, nu credem că regalitatea vine de la Dumnezeu, ci că este o formă de dezvoltare socială. Mi-a spus "Larry, mă gândesc la continuitate, pentru că tu ai dirijat şi înmormântarea mamei mele". Aşa este. În 1982, Grace a avut teribilul accident. Eram în vacanţă şi m-am întors de urgenţă la Monte Carlo unde, în Catedrală, am dirijat muzica nefericitului eveniment. Sunt atâţia care spun "sunt prieten cu Prinţul, sunt prieten cu Prinţesa!". Cred că longevitatea şi continuitatea de care mă bucur în Monte Carlo se datorează faptului că eu nu am spus niciodată asta. Nici eu, nici soţia mea, Angela, consul onorific al României în Monaco, numită de Prinţul Rainier. Au fost patru candidaţi. Ceilalţi trei erau oligarhi, putred de bogaţi. El a ales-o pe ea, fiind convins că va face o treabă bună şi niciodată nu a obligat-o să ia parte la marile evenimente sociale. Face lucruri nemaipomenite. Sărbătoreşte în fiecare an Ziua României cu ansambluri muzicale remarcabile, a organizat seri de poezie din creaţia lui Eminescu, serate despre episoade importante din istoria României, a adus la Monaco mai multe companii de teatru. Fiica mea, Nicole, vorbeşte foarte bine româneşte graţie soţiei mele. E deja un nucleu românesc la Monaco. Mai ales cu Caroline suntem în relaţii foarte apropiate. Câteodată ieşim la cină sau stăm de vorbă ore întregi. Din toată familia, ea ştie cel mai mult despre muzică şi ei i se datorează reconstrucţia celebrului Balet din Monte Carlo, una dintre cele mai bune companii din Europa. Fac treabă bună.
M.C.: V-aţi gândit vreodată la Dvs. ca la un ambasador al României?
L.F.: Nu. Nu sunt atât de apropiat de ţară. Iubesc România, îmi place să revin aici. Poate m-am simţit un pic aşa când eram director al Festivalului. E o învestitură prea pompoasă pentru mine. Îmi place să contribui atunci când pot. Apreciez şi alţi compozitori români, mai ales Pascal Bentoiu. I-am mai cântat lucrările şi în străinătate. Nu mă simt ambasador. Nu m-a numit nimeni.
M.C.: Dar sunteţi unul, fapt pentru care vă mulţumesc.
L.F.: Ador să revin aici. Am ajuns ieri şi îi spuneam soţiei mele că sunt obosit, dar de cum am ieşit din aeroport am alergat să prindem finalul concertului de la Ateneu. Angela m-a întrebat: "De unde până unde atâta energie?". I-am răspuns: "Cred că de aici, de la a fi la Bucureşti". Şi apoi, la Ateneu, am văzut programul Festivalului, atât de dens, încât mi-am spus că nu poate fi adevărat! Să vezi o sală arhiplină la 12:30 noaptea ascultând Orchestra de Cameră din Lausanne cântând Schumann, un public tânăr, alături de publicul matur pe care îl preţuiesc - pentru că nici eu nu mai sunt tânăr. Dar erau şi mulţi tineri. Ce poate fi mai încurajator? Ei sunt motivul pentru care acest festival trebuie să continue. Pentru că lumea îl iubeşte.
Niciodată Bruckner. Niciodată simfoniile lui Mahler (a cincea e mult prea uzată, a opta e o "catastrofă"). Mozart cu ponderaţie. Da pentru Verdi, Beethoven, Ravel, Debussy, Bartok. DA pentru Enescu. Lawrence Foster nu doar că este unul dintre cei mai înflăcăraţi apărători ai muzicii compozitorului român, dar şi cel care a înregistrat-o cel mai mult. Eforturile sale au culminat cu monumentala integrală de Oedipe, din 1990, cu José van Dam şi Marijana Lipovsek, disc premiat de Academia Franceză. Mai mult, director artistic al Festivalului în perioada 1998-2001, lui Foster i se datorează seria concertelor de la miezul nopţii ("Bach by Midnight" se chemau atunci) şi deschiderea spre celelalte oraşe importante ale ţării. În plus, eu personal îl voi asocia întotdeauna cu unul dintre cele mai impresionante momente trăite în Festival: concertul din 13 septembrie 2001 alături de ULUITOAREA, IREPETABILA, SUPERBA Grace Bumbry. Doi muzicieni americani uniţi de profesionalismul, dar şi de şocul unei naţiuni clătinate puternic cu doar două zile în urmă.
Foster, the Lawrence Foster, dirijorul Orchestrei din Monte Carlo pentru nunta Prinţului Albert cu Charlene Wittstock din vara lui 2011, este şi un observator lucid şi avizat al actualităţii muzicale româneşti. O personalitate care diagnostichează obiectiv plusurile şi inegalităţile ansamblurilor din ţară, confruntate (mai ales pe timp de Festival) cu prestigioasele lor echivalente din străinătate.
"Always a pleasure to talk to you, one real professional". Amabilitate. Mă umflu puţin în pene, undeva, în mine, nevăzut de nimeni.:)'