16.10.2020

Nicole Sima: Cum zboară timpul! E vineri, iar eu nu mai pot de curiozitate, fiindcă nu mi-ai spus încă dacă bunicului tău i-a crescut păr în palmă...
Mirjam Bercovici: O să afli tu, n-avea grijă... Dar mă bucur că azi este vineri, fiindcă te am în vizită.

N.S.: Şi eu mă bucur, dragă Mirjam, chiar foarte mult. Avem încă multe de povestit.
M.B.: Avem. Ţi-am povestit despre calvarul din ghetou, despre drumul greu de întoarcere în ţară după trei ani, despre reîntregirea familiei la bunicii materni din Botoşani. Eram săraci, epuizaţi, dezorientaţi.

N.S.: Tu eşti o persoană activă. Nu cred că ai stat prea mult pe gânduri.
M.B.: După două săptămâni, nu mai mult, lucram deja. Am găsit un post de traducător din limba rusă la Primăria din Botoşani. În ghetou m-am ales măcar cu asta. Ştiam ruseşte destul de prost, mai ales la scris, dar m-am descurcat.

N.S.: Ce aţi făcut cu şcoala?
M.B.: Bună întrebare! Sylvia, sora mea mai mică avea încă şase ani de şcoală şi un bacalaureat greu de susţinut. Eu mai aveam "doar" doi ani. Ne-a fost foarte greu să ne reobişnuim cu învăţătura.

N.S.: În ghetou nu citeaţi?
M.B.: Tu glumeşti? Circulau două cărţi, numai două cărţi în trei ani de zile şi poate primeai una dintre ele ca să o dai înapoi a doua zi. A trebuit să facem un mare efort de voinţă. Dar l-am făcut amândouă, cu toate piedicile şi greutăţile de care ne loveam: sărăcia fiind cea mai mare greutate a revenirii la "normal".

N.S.: Îmi spuneai data trecută că l-ai cunoscut pe Izu (Israil Bercovici), dar nu mi-a fost prea clar când s-a întâmplat asta. După facultate? Sau măcar după bacalaureat?
M.B.: L-am cunoscut de cum m-am angajat la Primăria din Botoşani. Şi mi-a plăcut din prima zi. Era în luna mai 1944...

N.S.: Luna îndrăgostiţilor...
M.B.: El mi-a arătat o parte din oraş, acea parte pe care eu nu o frecventasem în primii doi ani de liceu, înainte de deportare. Era cartierul celor săraci: calicimea. Părinţii lui locuiau într-o singură odaie care servea şi drept bucătărie, iar tatăl, croitor de meserie, cosea tot acolo. Dar îmi făcea mare plăcere să colindăm împreună, să vedem florile de primăvară-vară.. Izu mi-a arătat pentru prima dată florile de iasomie cu parfumul lor îmbătător. Nu le cunoscusem până atunci.

N.S.: Ce frumos! Romantic!
M.B.: Aveam mare nevoie de frumos, după ce trăisem aşa cum trăisem în ultimii trei ani. Eu revenisem din deportare cu câteva săptămâni înainte.

N.S.: Şi şcoala?
M.B.: Era o perioadă în care mulţi tineri nu putuseră să îşi termine studiile. Eram socotiţi în "lichidare" şi aveam avantajul indulgenţei. Am dat în acelaşi an examenele pentru ultimele două clase şi bacalaureatul. La facultate nu ştiu dacă aş fi intrat dacă în anul 1945 s-ar fi dat examen de admitere. Nu s-a dat, abia se terminase războiul şi după câteva zile, la 13 mai, eram înscrisă la Facultatea de Medicină din Iaşi.

N.S.: Îţi promiseseşi că te faci medic dacă scapi cu viaţă.
M.B.: Şi m-am ţinut de promisiune. Crede-măm-a ajutat chiar şi un cuvânt de încurajare din partea doctorului care mă vedea în timpul bolii grave de care suferisem în Transnistria. Medicamente oricum nu erau, dar medicul îmi dădea încredere că voi scăpa.

N.S.: Cum a fost la Iaşi imediat după război?
M.B.: Ca peste tot. Mizerie. Aranjasem cu alte două fete să stăm împreună la cămin. Imposibil. Repede ne-am căutat o gazdă. Dar... vai de capul nostru în ce mizerie am trăit şi acolo, trei într-o cameră plină de ploşniţe.

N.S.: Aoleu. Nu-mi spune... Groaznic!
M.B.: Să trecem peste asta. În primii ani de facultate nu mi-am dat adevărata măsură. Reînvăţam să învăţ. Lasă că nu aveam destule manuale şi ne organizaserăm să învăţăm şase studenţi după aceleaşi cursuri. Eu mi-am făcut un program zilnic. Când primeam cărţile, seara, citeam până la miezul nopţii şi dimineaţa mă sculam la ora cinci şi învăţam din nou.

N.S.: E mare lucru disciplina. Tu ai avut-o toată viaţa şi o ai şi astăzi.
M.B.: Prin această disciplină, prin muncă asiduă, am reuşit să progresez şi în ultimii doi ani am avut note mari şi am terminat facultatea printre primii trei. Am primit post în Bucureşti, deşi mediciniştii trebuiau să facă un stagiu de trei ani la ţară.

N.S.: Mirjam dragă, eu ştiu ce medic ai devenit.
M.B.: În anul VI ni s-a cerut să optăm pentru o specialitate. Am ales pediatria.

N.S.: Doresc să vorbim ceva mai mult despre medicul Mirjam Bercovici, dar sunt întâi curioasă ce a făcut sora ta, Sylvia, după întoarcerea din Transnistria.
M.B.: Sylvia şi-a dat examenele pentru clasele care îi rămăseseră de făcut, a dat un bacalaureat greu, plus admiterea la aceeaşi Facultate de Medicină din Iaşi. S-a întâmplat în anul 1947, când nu s-a mai putut intra fără examen. A reuşit să intre la concurenţa de patru pe un loc şi a fost o studentă bună.

N.S.: Nu mă îndoiesc.
M.B.: La finele facultăţii, fiind deja căsătorită cu medicul militar Beno Hoişie, Sylvia a fost repartizată întâi la Institutul de Igienă şi apoi la Institutul Cantacuzino din Iaşi, proaspăt înfiinţat. Muncă de laborator în domeniul bacteriologiei, făcută cu pasiune, pricepere, inventivitate. Bine-cunoscutul Polidin, de care am beneficiat cu toţii, este invenţia cea mai renumită a doctorului Sylvia Hoişie.

Sylvia Hoişie în laborator

N.S.: Dar au mai fost şi alte invenţii, precum Bronhodin-ul (pe care îl cunosc foarte bine, pentru că l-a vindecat pe soţul meu de astm bronşic). Îi suntem recunoscători!
M.B.: Şi eu mă mândresc cu realizările surorii mele.

N.S.: Cu voia ta, să revenim şi la realizările doctorului Mirjam Bercovici.
M.B.: Cât mai pe scurt... Nu vreau laude. Am muncit din răsputeri şi am căutat să mă perfecţionez încontinuu. Este o meserie care evoluează, trebuie să te pui la curent, să citeşti, să afli. Îmi pare foarte rău că acum nu mai pot ţine pasul cu atâtea descoperiri, posibilităţi de investigare şi tratament. Încerc să urmăresc. Mă interesează mult ce se întâmplă pe tărâmul medical.

N.S.: La început cum a fost?
M.B.: Încă din studenţie am făcut practică în spitale şi am învăţat foarte multe de la asistente, infirmiere, moaşe. Dacă nu aş fi fost medic, cu siguranţă aş fi putut deveni o bună infirmieră.

N.S.: Noroc că ai devenit medic. (zâmbeşte!) Spuneai odată şi am reţinut că medicina este o profesie vocaţională şi o recomanzi acelora ce vor într-adevăr să ajute şi nu să se îmbogăţească sau să aibă faimă.
M.B.: După terminarea facultăţii am fost repartizată la Institutul pentru Ocrotirea Mamei şi Copilului şi am avut norocul unor mentori de valoare, la început de carieră. Îi sunt recunoscătoare profesorului dr. Ionel Nicolau pentru îndrumare. Dânsul mi-a pus în mână jurământul lui Maimonide - celebrul filosof şi teolog al iudaismului, care a trăit în secolul XIII. Maimonide fusese şi medic. M-a impresionat acel jurământ. Suna atât de viu şi se potrivea cu principiile mele.

N.S.: Ai putea să îmi arăţi şi mie?
M.B.: Sigur. Două, trei idei. Era ca o rugăciune. Îi cerea lui Dumnezeu să îi sădească în suflet iubirea de ştiinţă şi de adevăr, iubirea de oameni şi nu iubirea de faimă şi de câştiguri necuvenite.

N.S.: Exact ce le recomandai şi tu acelora care vor să devină medici.
M.B.: Se mai ruga Maimonide să aibă puterea de a fi de folos în egală măsură oricărui bolnav, fie el bogat sau sărac, om bun sau rău, prieten ori duşman.

N.S.: Foarte frumos!
M.B.: Şi încă ceva: să aibă puterea de a-şi lărgi mereu cunoştinţele şi de a ţine seama de sfaturile confraţilor, la nevoie. Eu m-am sfătuit întotdeauna şi nu mi-a fost ruşine să cer încă o părere de la un coleg. Nu este normal să ştii totul. Pacientul are încredere în tine, desigur, dar încrederea sa va fi la fel de mare (poate şi mai mare) dacă va vedea că te preocupă situaţia lui şi laşi la o parte vanitatea.

N.S.: Tu ai tratat copii grav bolnavi.
M.B.: Tot felul de boli, dar nu la sugari. Când am devenit şef de secţie la Spitalul Fundeni, aveam deja mai mulţi ani de experienţă, materializată şi în articole de specialitate. Colaborasem la un manual de medicină şi lucram la teza de doctorat. Asta nu însemna că nu aş fi stat la căpătâiul bolnavilor mei. Dimpotrivă. Le urmăream evoluţia, dar mă şi apropiam de ei. Uite. Vezi cuvertura asta? Este veche şi decolorată, dar nu m-aş despărţi de ea, pentru că este lucrată de o fată pe care am tratat-o şi îndrăgit-o în mod deosebit.

N.S.: Mă impresionează ce spui! Mai ales că ani îndelungaţi ai lucrat în oncologie pediatrică.
M.B.: Nu am reuşit să îi salvez pe toţi, dar am avut satisfacţia să pot vindeca câţiva copii grav bolnavi. Şi, cu toate că nici nu mă mai aşteptam, în ultima vreme am primit semne emoţionante din partea unor foşti pacienţi, care nu mai sunt de mult copii. Unul dintre ei mi-a trimis într-un e-mail copia biletului de externare de acum 40 de ani. Parcă m-am întors în timp şi m-am reîntâlnit cu mine însămi. După o vreme, mi-a făcut o vizită, însoţit fiind de băiatul lui de 15 ani căruia a vrut să îi prezinte medicul care l-a vindecat. Draga mea, aş avea multe poveşti, însă parcă ne lungim prea mult pe acest subiect. Mi-am făcut datoria şi mi-a plăcut să muncesc. Chiar şi după pensionare, având deja 44 de ani vechime, am mai lucrat 13 ani la Comunitatea evreilor din România, trecând de la pediatrie la geriatrie. Îngrijeam persoane vârstnice, dar nu am lăsat complet nici copiii, fiind, timp de şapte ani, medic şcolar la şcoala Lauder.

N.S.: Mă scuzi o clipă, te rog...
M.B.: Ce faci acolo? O poză?


N.S.: Am observat câteva diplome în dulapul tău plin cu cărţi de medicină. Nu m-am putut abţine să fotografiez măcar una.
M.B.: Cum doreşti.

N.S.: Şi mai "doresc" să fac publică o mărturisire. Este adevărat, când aveam copiii mici ne-ai spus de la bun început că nu te ocupi de sugari şi ne-ai sfătuit să avem un pediatru care să îi urmărească. Ne-ai mai spus că în familie îţi vine mai greu să îţi iei responsabilitatea, intervenind factorul subiectiv, factorul emoţional. Dar ori de câte ori ai auzit că unul dintre copiii sau chiar dintre adulţii familiei ar avea ceva, nu a existat să nu te urci imediat în maşină ca să vii să îl consulţi, interesându-te apoi cum evoluează boala, cum se mai simte cel bolnav.
M.B.: Mi se părea normal. Sunt medic.

N.S.: Da! Eşti MEDIC! Dă-mi voie să-ţi mulţumesc acum încă o dată şi haide să aruncăm o privire şi în cealaltă direcţie, aceea a vieţii tale din afara profesiei.
M.B.: Familia.

N.S.: Întâi despre Izu. Haha! Mi-ai rămas "datoare" cu un răspuns. Te-ai măritat cu el, chit că făcea parte din calicime. I-a crescut bunicului păr în palmă? Sigur că glumesc...

Israil Bercovici

M.B.: Izu... Izu... Israil Bercovici... Când l-am cunoscut era tehnician dentar. Ai fi crezut? Avea manualitate. Lucra foarte bine. Dar nu asta era adevărata lui chemare, ci cariera literară pe care şi-a început-o în anul 1948 la revista săptămânală în limba idiş, Ikuf bletr. A lucrat apoi şi la radio, la emisiunea pentru străinătate în limba idiş şi din anul 1954 a devenit secretarul literar al Teatrului Evreiesc de Stat.

N.S.: Am apucat şi noi o parte din această perioadă, fiindcă a lucrat acolo până prin anii '80.
M.B.: Mai exact până în 1982.

N.S.: Ne-a invitat la câteva spectacole. În pauze ne trezeam că scoate din buzunar câte o ciocolăţică pentru fiecare. Ce om drăguţ!
M.B.: Nu numai drăguţ. Avea o delicateţe deosebită. Şi, deşi autodidact, a fost un intelectual adevărat cu o cultură vastă şi o memorie prodigioasă. Ştia exact în ce loc se găseşte un anumit citat şi mergea direct în bibliotecă la volumul respectiv. Ce bibliotecă îşi făcuse! Volume rare!

N.S.: Ştiu că ai donat foarte multe cărţi după moartea lui.
M.B.: Am reuşit să donez aproximativ trei mii de volume unei biblioteci universitare din Potsdam. Izu era specialist al limbii idiş, limba prin care se înţelegeau evreii din toate colţurile lumii.

N.S.: I-am citit o seamă de poezii traduse în limba română. Una dintre ele începe chiar aşa: "Primele cuvinte pe care mi le-a şoptit mama / Când m-a luat în braţe / Şi m-a strâns la pieptul ei / Au fost cuvinte idiş." Eu nu am în casă decât volumul de poezii În ochii unei cafele negre. Poezii traduse în limba română.
M.B.: Este o culegere alcătuită din unele dintre poeziile sale, publicate în trei volume în limba idiş şi traduse în româneşte de Petre Solomon şi Anton Celaru.


N.S.: În prefaţa volumului este o frază pe care doresc să o citez: "Israil Bercovici s-a impus ca un liric de seamă al literaturii idiş... e un poet al destinului evreiesc în avatarurile sale, păstrând o sensibilă culoare a contextului românesc".
M.B.: Avea sensibilitate de poet şi respect pentru fiecare cuvânt.

N.S.: Spune el însuşi, negru pe alb: "De când se cheamă că meseria mea e scrisul, / Mă simt răspunzător pentru soarta cuvintelor, / Iar ele vin zilnic la mine, parc-ar fi oameni / Care, presimţindu-şi moartea, îmi cer / Să le pomenesc pe fiecare în parte..." Ce frumos!
M.B.: Te rog să mai citezi câteva versuri. Din poezia Grădini, înţelegeţi-mă!

N.S.: Oh, da! M-a impresionat în mod deosebit şi pe mine. Este o rugă pentru victimele Holocaustului. "Nu voi înceta să mă duc, dis-de-dimineaţă, / în a lumii piaţă / ca să cumpăr, în fiece zi, toate florile. / Şase milioane de flori - / zilnic îmi trebuie şase milioane de flori / - dintre cele mai neprihănite - / pentru cele şase milioane de evrei / care mi-au fost fraţi..." Iar în încheiere devine şi poezie de dragoste: "Grădini, înţelegeţi-mă! / În fiecare zi am nevoie de şase milioane de flori. / Câtă vreme nu le voi avea, / nu voi putea oferi iubitei mele o floare, / iar fără o floare nu pot ajunge la ea!" Superb!
M.B.: Tu ştii că Izu a scos un volum enciclopedic, o amplă istorie a teatrului evreiesc din România. Desigur, prima apariţie a fost în limba idiş, apoi s-a publicat varianta în limba română.

N.S.: Bineînţeles, avem volumul în limba română, cu dedicaţia lui către părinţii mei.

 

M.B.: Vreau să adaug că la Teatrul Evreiesc de Stat a montat şi regizat numeroase spectacole care au avut succes în ţară şi în străinătate. În plus, a ţinut cicluri de conferinţe pe teme din istoria şi cultura evreilor în Israel, S.U.A., Canada, Franţa, Polonia, Argentina, Australia, Franţa, Belgia. Pe Izu l-am pierdut în anul 1988, prea devreme... Opt ani mai târziu o pierdeam pe Ada, fiica noastră, la numai 43 de ani. Amândoi răpuşi de cancer.

N.S.: Imensă durere! Dar vreau să vorbim puţin şi despre Ada. Mi-a fost prietenă şi cumnată.
M.B.: Mă uit la portretul ei. Nu-i aşa că era frumoasă?

Ada Ulubeanu (Bercovici)

N.S.: Era frumoasă, sigur, era foarte inteligentă şi talentată, avea toate calităţile şi ne lipseşte tuturor.
M.B.: Nu pot să vorbesc prea mult despre Ada.

N.S.: Voi spune eu câte ceva, nu destul... Ne-am cunoscut în Liceul de Muzică "George Enescu". Acolo l-a întâlnit şi pe Simi (fratele meu), căsătorindu-se apoi cu el. Ada avea o căldură specială. S-a împrietenit imediat şi temeinic cu multe colege din catedra de pian, ea însăşi fiind o pianistă foarte talentată şi o profesoară excepţională. Punea mult suflet în tot ceea ce făcea. După 1989, când s-au deblocat posturi la Conservatorul "Ciprian Porumbescu" din Bucureşti (astăzi Universitatea Naţională de Muzică), a reuşit la concurs şi a predat câţiva ani în învăţământul superior.
M.B.: Tot în acei ani a început să dea recitaluri de pian la patru mâini, împreună cu colega şi prietena ei, Smaranda Murgan. Au cântat în ţară şi în străinătate, cu succes.

N.S.: O frumoasă ascensiune din toate punctele de vedere, mai ales că devenise şi mamă şi era fericită. Se născuse fiul lor, Emanuel.
M.B.: Dar boala a doborât-o şi ea s-a dus.

N.S.: Fizic... s-a dus. Dar trăieşte în amintirea noastră şi este pomenită an de an, la 3 martie, data naşterii ei, de către tot mai mulţi tineri.
M.B.: După moartea ei, Simi a iniţiat şi sponsorizat în primii ani un concurs de pian sub numele "Ada Ulubeanu".

N.S.: În timp, concursul respectiv a fost preluat de Fundaţia Culturală "Remember Enescu" şi s-a extins, în mod spectaculos, la mai multe instrumente. Chiar şi la canto sau la orgă. S-a ţinut şi în această primăvară. Am păstrat un afiş.
M.B.: Şi eu am toate afişele. Până în anul 2020 am participat la toate galele Concursului "Ada Ulubeanu". Am ascultat mulţi copii talentaţi. Dar i-am ascultat cu inima strânsă, pentru că de când nu mai este ea, nici muzică nu mai pot asculta cu plăcere.


N.S.: Cu atât mai mult, draga mea Mirjam, este impresionant să te văd cum ştii să trăieşti cu capul sus, cum ai ştiut în toţi aceşti ani să îţi conduci viaţa. De curând ai împlinit 97 de ani (nu ne mai ascundem!).

Mirjam Bercovici

M.B.: Simi mi-a comandat un tort şi m-am bucurat de mici vizite ale celor dragi, făcute cu distanţare, din păcate. Îmbrăţişările mi-au lipsit, dar aşa este mai bine.

N.S.: Înţeleaptă, ca întotdeauna. Atât cât depinde de tine, îţi trăieşti viaţa cu multă înţelepciune. Să rezumăm puţin activitatea ta din ultimii ani.
M.B.: Nu e interesant subiectul!

N.S.: Dimpotrivă! Este foarte interesant şi eu, una, mă străduiesc să te iau drept exemplu, în măsura în care o permite firea mea.
M.B.: Bine! Îţi spun. Sunt disciplinată. Sunt lucruri pe care trebuie să le fac zilnic şi le fac, chiar dacă mi-ar putea fi lene (nu cunosc acest cuvânt!).

N.S.: Nu mă voi opri la rutina zilnică, deşi este importantă..
M.B.: Uite, de multe ori mănânc fără foame, pentru că ştiu că trebuie să mă hrănesc. Trei mese pe zi, cu conţinut variat, pentru toate elementele de care are corpul nevoie. Am aceeaşi greutate de ani de zile. Tot în rutina zilnică intră computerul, presa, cititul.

N.S.: Cititul şi... scrisul! Aici vreau să insistăm măcar puţin.
M.B.: Da. Sunt deja 6 ani de când scriu cu regularitate articole pentru revista online Baabel.

N.S.: Îţi urmăresc articolele, le citesc pe toate cu mult interes. Uneori mă avertizezi că nu va fi un subiect prea interesant, dar nu ştiu cum reuşeşti, că şi atunci, pe mine mă interesează, ca şi pe mulţi alţii ale căror comentarii arată asta. La unul dintre ultimele articole ai 18 comentarii deosebite.
M.B.: Mulţumesc! Alegerea subiectului este lucrul cel mai greu. Unele subiecte vin peste mine noaptea, când nu dorm, altele vin din evenimentele aflate peste zi, din amintiri sau discuţii ocazionale.

N.S.: Poate că, dacă am "cântări", multe dintre temele alese au legătură cu deportarea în Transnistria, cu traumele post deportare şi faptul că a trebuit să revezi acele locuri, ca să mai scapi de coşmaruri. Ai făcut o călătorie de "recunoaştere" în anul 1967. Sunt multe alte articole-portret unde ne vorbeşti despre persoane dragi din trecut şi despre unele personalităţi pe care le-ai cunoscut în diferite etape ale vieţii tale. Întotdeauna eşti bine documentată, nu laşi nimic la întâmplare.
M.B.: Sigur că mă documentez. Am cărţi, am Google...

N.S.: Aşa este. Uneori prezinţi câte o carte specială, câte un film sau alt spectacol bun de comentat. Dar ne mai spui şi ce simţi, îţi deschizi sufletul cu generozitate. Că eşti tristă sau îngrijorată, transmiţi cititorului şi un licăr de speranţă, de optimism.
M.B.: Din carnetul meu cu numere de telefon, cei mai mulţi au dispărut. Este greu, dar trebuie să fiu mulţumită cu ce am şi să nu cer mai mult. Asta e bătrâneţea.

N.S.: Vrei să îmi spui dacă dai cuiva să citească ce ai scris înainte de a trimite articolul la Baabel?
M.B.: Am omul meu de încredere. Criticul cel mai avizat. Sylvia. Am mare încredere în ceea ce comentează sora mea, prietena mea cea mai bună. Noi două stăm mereu de vorbă, chiar dacă trăim în oraşe diferite. Ne sunăm de câteva ori pe zi, ne vedem pe Skype şi, ca să fiu sinceră, eu îi vorbesc şi în gând. Suntem foarte norocoase să ne avem una pe cealaltă!

N.S.: Aşa este!
M.B.: Draga mea, s-a făcut ora prânzului.

N.S.: Am înţeles. A fost o vizită lungă de tot. O să o închei imediat, dar o fac cu încercarea de a rămâne amândouă cu zâmbetul pe buze.
M.B.: Ia să văd. Ce mai inventezi?

N.S.: O mică ghicitoare. Ştii în ce zi din an ne facem reciproc o urare folosind exact aceleaşi cuvinte?
M.B.: ??? Nu ştiu... poate de Anul Nou?

N.S.: Ei, nu. E ceva special numai între noi două. Dar nu te mai ţin pe ghimpi. Tu, ca bunică şi eu, ca mătuşă, la 15 martie, de ziua lui Emanuel, spunem: "Să ne trăiască nepotul!"
M.B.: Să ne trăiască nepotul! Să fie sănătos şi să aibă mult noroc în viaţă! La revedere şi pe curând, dragă Nicole!

N.S.: La revedere şi pe curând! A fost o conversaţie cu totul specială pentru care îţi mulţumesc din suflet!

1 comentariu

  • Impresionant! Nicole Sima din nou în dialog cu dna dr Mirjam Bercovici
    Daniela Stefanescu, 17.10.2020, 02:22

    Am aşteptat cu sufletul la gură a doua parte a interviului - şi aşteptarea mea a meritat, interviul depăşind din nou toate ... aşteptările. O perioadă plină de realizări în viaţa doamnei doctor Mirjam Bercovici, cu multe bucurii, dar, din nefericire, şi plină de suferinţă. Viaţa unei luptătoare care reuşeşte, cu sufletul rănit, să supravieţuiască, să aibă pe plan profesional nişte performanţe de excepţie şi să reziste, în ciuda durerii nemărginite, şi pe plan personal. "Este impresionant să te văd cum ştii să trăieşti cu capul sus, cum ai ştiut în toţi aceşti ani să îţi conduci viaţa", îi spune Nicole Sima.
    Nicole reuşeşte - cu multă delicateţe, cu tact, pricepere şi talent de jurnalist - să scoată la lumină prin întrebări iscusite şi o foarte bună cunoaştere a vieţii şi operei intervievatei, atât anii buni, cât şi pe cei cutremurători din viaţa medicului şi scriitoarei Mirjam Bercovici. Felicitări!!

Publicitate

Sus