Lavinia Lazăr: Când aţi început să lucraţi la proiectul "Reţete povestite"?
Radu Micu: Am început de foarte mult timp (şi eu şi Bogdan gătim de mulţi ani), dar s-a concretizat în urmă cu 6 luni, când ne-am întâlnit cu regizorul Cătălin Bugean. Atunci, ideile noastre au început să prindă contur, mai exact imagine.
L.L.: La bază, sunteţi actor. Cât de necesare ar fi nişte cursuri gastronomice în Şcolile de Teatru din România?
R.M.: Cred că ar fi la fel de necesare ca nişte cursuri de actorie în şcolile de bucătari. Nu cred că e o legătura directă între cele două. Dar istoria ne arată că foarte mulţi artişti şi-au găsit la un moment dat locul în arta gastronomică. Pentru că, da, cred că e o artă, iar sufletul de artist se duce unde se simte el bine.
L.L.: Proiectul gastronomic a pornit de la o carte din 1841, din Iaşi. Cum aţi descoperit-o? În ce context?
R.M.: Atunci când eşti pasionat de un subiect, lucrurile din jurul tău se leagă să te ducă în acea direcţie. Această carte am primit-o cadou de la soţia mea. Eu fiind din Iaşi, mi-a facut o mare plăcere să aflu istoria acestei cărţi, iar citind-o mi-am dat seama că foarte multe combinaţii de arome şi gusturi îmi păreau cel puţin ciudate. Acesta a fost motivul pentru care am decis cu Bogdan să o "ecranizăm" pe Youtube. Astfel, se poate afla despre o istorie care a fost uşor uitată.
L.L.: Ce v-a determinat să aduceţi în faţa publicului asemenea reţete care reprezintă, poate, noi provocări culinare?
R.M.: Nu ştiu dacă e altceva la mijloc decât pasiunea noastră pentru mâncare. Dar în ceea ce mă priveşte, odată cu timpul a început să îmi fie tot mai dor de Iaşi şi această carte îmi oferă o posibilitate de a reveni în acea zonă, ba chiar mai mult de atât, să dau timpul înapoi.
L.L.: Cum se gătea în 1700-1800 şi cum vedeţi bucătăria românească acum?
R.M.: Pentru acele vremuri, bucătăria pe care o prezentăm noi, cred că era la fel de nouă pentru ei cum este pentru noi bucătăria moleculară. Bucătăria este vie, tot timpul a fost, are influenţe din toate zonele de interacţiune pe care le-a avut ţara asta în decursul istoriei. Bucătăria românească este o combinaţie vie între bucătăria turcească, rusă, franceză şi aşa pot adăuga foarte multe ţări. Este ceva ce trăieşte şi se schimbă constant.
Despre cum era bucătăria la 1700-1800 pot spune asta, avea un ingredient omniprezent, care azi nu mai e atât de des întâlnit, fumul lemnului ars.
L.L.: Au fost reţete la care nu aţi găsit ingredientele sau condimentele trebuincioase?
R.M.: Până în acest moment nu am întâlnit asemenea obstacole. Cred că odată cu înlesnirea circulaţiei mondiale, a nu găsi ceva este puţin probabil. Dar am redescoperit ingrediente pe care noi le folosim acum în alte situaţii decât atunci. Mai bine zis, noi întrebuinţări a unor ingrediente vechi.
L.L.: Călătoriţi în timp prin reţete. De ce v-ar fi adus aminte prepararea merindelor?
R.M.: Clar pot să îmi dau seama că nu este gustul cu care eu sunt obişnuit. Este ca şi cum te-ai duce într-o ţară foarte îndepărtată şi faci cunoştinţă cu aromele lor. Recent, am fost în Coreea de Sud, unde am trăit asemenea senzaţii.
L.L.: Într-un alt interviu, spuneaţi că aţi ajuns la concluzia, că în vremea gurmanzilor de atunci, cartoful era folosit prea rar, de pildă, aţi găsit o singură reţetă. Dar care este cel mai des ingredient pe care l-aţi regăsit?
R.M.: Aşa e, reţeta se cheamă Budincă de cartofe (şi să nu se înţeleagă că sunt cartofi dulci, reţeta este un desert), cât despre cel mai întâlnit ingredient, cred că este "alămâie".
L.L.: Expresia cunoscută "Eşti ceea ce mănânci!" poate fi considerată o caracteristică a societăţii de atunci? Prin ce se defineau oamenii, faţă de cei din contemporaneitate?
R.M.: Eu sunt absolut convins că noi facem nişte reţete pe care în mare parte le mâncau boierii. O mare diferenţă faţă de societatea în care trăim noi, nu ştiu dacă e. Şi atunci şi acum este cam la fel, "boierii" mănâncă icre negre, iar omul de rând se bucură la mămăligă.
L.L.: Cum decurg filmările? Am aflat că Podgoria Corcova este principalul spaţiu în care vă regăsiţi pentru acest proiect. Ce locuri reper urmează a fi exploatate în viitor?
R.M.: Aşa e, momentan suntem în podgoriile Corcova şi acolo cred că vom mai rămâne o perioadă, pentru că ne oferă cea mai frumoasă combinaţie reţetă-natura. Ne place să gătim în aer liber, la focul despre care spuneam că e un ingredient fundamental în toate reţetele noastre. Dincolo de poveştile la foc, natura ne oferă la rându-i un spectacol la apus şi la răsărit. Am filmat şi în arşiţa soarelui, dar şi în ploaia de toamnă. Şi asta ne face fericiţi. Probabil când vom căuta spaţii noi, ne vom ghida după acelaşi lucru: să putem găti în natură.
L.L.: Cum a evoluat / involuat istoria culinară a României? S-au mai dispersat gusturile în prezent?
R.M.: Bucătăria, cum am spus mai înainte, este vie şi trăieşte odată cu noi. Un regres al bucătăriei şi al gusturilor a fost în perioada în care graniţele ţării au fost închise. Ce îmi aduc aminte dintre gusturile străine din perioada comunistă sunt creveţii vietnamezi şi bomboanele cubaneze, aşa că aţi înţeles ce bucurie a fost în perioada comunistă prin spatele bucătăriei. Gusturile cu care noi suntem contemporani nu cred că au involuat sau că s-au dispersat, ele sunt oglinda societăţii în care trăim. Aşa că, eu cred că doar trebuie să avem puţină grijă la ele pentru a nu pierde o comoară naţională.
Foto: Cătălin Bugean