Oana Balaci: Ai jucat în primele spectacole la vârsta de 17 ani, apoi ai studiat arta actorului la Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu. Eşti o persoană optimistă care întotdeauna încurajează tinerii să îşi urmeze pasiunile. Tu cum ţi-ai dat seama că teatrul e pasiunea ta?
Andrada Grosu: Asta ar însemna să încep să povestesc care a fost drumul meu. Îl consider un pic atipic. Am început cursurile de muzică la Palatul Copiilor Sibiu şi, mergând acolo zilnic, am văzut o uşă pe care scria "Teatru - costume şi machiaj". Eram în clasa a cincea. Mă gândeam că o să învăţ să mă machiez şi că o să mă îmbrac ca o prinţesă. Bineînţeles că m-am înscris la teatru, n-am învăţat nici să mă machiez (râde) şi nici să port costume sau să mă îmbrac, dar am mers din a 5-a până în a 8-a şi mi-a plăcut foarte mult. Am dat apoi la actorie la Liceul Teoretic "Onisifor Ghibu" Sibiu, la profilul de teatru. Am mai avut de ales atunci între muzică sau pedagogie, dar acestea erau variantele în caz că nu luam admiterea la teatru. Şi aşa am ajuns la liceu de teatru. După ce am început să studiez actoria, pur şi simplu am ştiut că pentru mine nu mai există altă variantă. În momentul în care am păşit în sala de actorie, drumul meu a fost croit. Au contat foarte mult colegii, a contat profesorul, Bogdan Sărătean. Bogdan mi-a fost profesor încă din liceu. Am format o trupă - Trimbulinzii - şi am început să jucăm şi să facem spectacole în cafenele, în pub-uri şi peste tot pe unde reuşeam, la festivaluri ca Ideo Ideis, care era abia la început. După care am dat la facultate în Sibiu la actorie. Cum spuneam, din liceu nu am mai conceput o altă variantă. Era modul meu de a trăi, nu mai era o carieră sau o pasiune. Era modul meu de a fi.
O.B.: Şi pe Bogdan Sărătean l-ai avut ca profesor şi la facultate?
A.G.: Da. Am început din liceu să fim ca o familie, iar când am dat eu în anul I la actorie, s-a angajat şi el ca asistent universitar. Aşa s-a nimerit. Mi-a fost profesor şi în facultate, deci ne-am unit şi mai mult destinele. Bineînţeles că a rămas profesorul meu preferat şi de aceea avem o colaborare la fel de bună şi acum.
O.B.: Faci parte din trupa de teatru independent "BIS Teatru" de 11 ani, al cărei fondator este Bogdan Sărătean. Cum ai ajuns să îi cunoşti pe ceilalţi membri ai trupei?
A.G.: BIS Teatru a apărut în liceu, pe când Bogdan ne era profesor, nu doar de actorie, ci şi de teorie, şi făceam management cultural. Trebuia să ne înveţe ce înseamnă o asociaţie, dar noi nu prea reuşeam să ne concentrăm la partea de teorie, aşa că a decis că cel mai simplu ar fi să apelăm la metoda practică. Şi ne-am făcut o asociaţie la liceu împreună cu Bogdan şi alţi câţiva colegi de clasă. Pe parcurs, această asociaţie a devenit un teatru independent, cunoscut în oraş şi în ţară, restul colegilor fiind colegii de clasă din liceu care au rămas sau care între timp au plecat în alte oraşe, au studiat acolo actoria şi s-au întors înapoi. Cu timpul, s-au adăugat alţi colegi, cum ar fi Claudiu Fălămaş, care mi-a fost coleg de facultate, sau alţi actori tineri care au terminat facultatea în Sibiu şi s-au lipit de gaşca noastră. Jucând sau studiind împreună s-a creat acest grup.
O.B.: La scurt timp după formarea trupei, aţi pus bazele primului festival propriu, "25 de ore de teatru", un festival foarte îndrăgit în Sibiu. Cei mai mulţi sibieni vă cunosc de acolo, la fel şi eu. Cum a evoluat festivalul de la an la an, mai ales prin prisma experienţei tale?
A.G.: Festivalul a început când eram în liceu şi ne doream să facem cât mai multe nebunii. Participasem ca performer la un festival asemănător în Timişoara şi ştiu că jucasem dimineaţa pe la ora 04:00-05:00. Pentru noi a fost super cool, eram tineri şi neliniştiţi. Am hotărât să facem şi noi o nebunie de genul acesta în Sibiu. Nici nu-mi dau seama cum au trecut anii. Au trecut zece ani de atunci. Urmează cea de-a zecea ediţie a festivalului. Am crescut împreună cu acest festival. Acest teatru independent s-a creat prin prisma acestui festival. Noi aveam câte două-trei spectacole, nu puteam să ne numim un teatru independent, dar făcând acest festival an de an s-a creat această echipă care a rămas, nu doar pentru a organiza festivalul, ci pentru a mai face diferite proiecte sau spectacole. Acest festival ne-a unit şi ne-a făcut să devenim o echipă. 25 de ore de teatru este ca un copil al nostru şi nu o să renunţăm la el indiferent cât de greu ne este, care sunt situaţiile actuale, că e o finanţare mai slabă, că e un virus, că nu e sprijin. Şi dacă nu se va putea, noi vom găsi o soluţie să îl facem cumva.
O.B.: Cum de altfel nu aţi renunţat nici la "Teatru în cartier", care deja a avut loc anul acesta în condiţii de pandemie.
A.G.: Da. Ne-a bucurat enorm, după ce am stat în casă, după ce am fost flămânzi de teatru şi de activităţi. Am dus şi anul acesta (n.r. 2020) spectacole în cartiere, în condiţii de siguranţă pentru toată lumea. Atât cât ţine de noi şi mediul înconjurător ne va permite, noi ne vom continua întotdeauna proiectele.
O.B.: Cel mai longeviv spectacol marca BIS Teatru este A fost doar un vis. Este un monolog interpretat de tine. Cum a apărut acest spectacol?
A.G.: Acest spectacol l-am făcut pentru examenul de licenţă, eram în anul trei, of course (râde). Povestea este un pic mai dramatică, dar ideea e că am făcut acest spectacol singură şi m-am îndrăgostit de personaj mai mult decât ar fi trebuit. Este un fel de model pentru mine de fiecare dată când îmi este greu sau sufăr. Mă gândesc la această protagonistă care a trecut prin toate experienţele negative pe care ar putea să le trăiască un om şi îmi dau seama că trebuie să mă ridic întotdeauna şi să zic: "Trebuie să respir adânc, orice ar fi!". Urmează să joc acest spectacol, nu mă satur de el deloc. Uneori când mă pun noaptea în pat şi vreau să zic "Tătăl nostru", încep din greşeală monologul din A fost doar un vis.
O.B.: Bănuiesc că, pe măsură ce trece timpul, reuşeşti să te identifici tot mai mult cu personajul, având în vedere că trece printr-un carusel al vârstelor, iar tu de asemenea ai trecut prin anumite experienţe.
A.G.: Experienţele m-au ajutat să înţeleg mult mai bine acest personaj de-a lungul timpului şi să trăiesc lucruri pe care nu le trăiam când am început să joc acest spectacol. Şi pe partea actoricească s-au modificat foarte multe în aceşti opt ani, pentru că am prins o siguranţă. Devine o a doua natură să interpretez personajul, totul este mult mai natural şi mai relaxat.
O.B: Mereu ţi-am admirat ambiţia şi dorinţa de a munci. Nu e uşor să te întreţii când lucrezi în domeniul artelor. În momentul de faţă, pe lângă proiectele de la BIS, lucrezi ca marketer la Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu şi coordonator al Programului de Voluntariat la Festivalul Internaţional de Teatru din Sibiu. Cum reuşeşti să te descurci cu toate?
A.G.: Îmi place viaţa şi mi se pare că trebuie să profităm de timpul nostru la maxim. Ca om, am avut parte de multe experienţe dure şi neplăcute de-a lungul vieţii, însă în loc să mă întristez, îi mulţumesc lui Dumnezeu că trăiesc şi că mă pot bucura de această viaţă. Sunt genul de om care consideră, chiar şi atunci când e obosit, că cinci minute de somn de amiază sunt o pierdere de timp. Prefer să mă ridic şi să învăţ o poezie. Cum reuşesc? Îmi place ceea ce fac, cred în ceea ce fac şi dacă nu cred, învăţ să cred şi dacă sunt colaboratoare sau angajată undeva, dau tot ce am mai bun în fiecare locşor în care exist şi îmi planific foarte bine treaba. Uneori poate fi epuizant programul meu, dar dacă te organizezi foarte bine şi nu laşi nimic la voia întâmplării, reuşeşti. La ora actuală am trei job-uri, dar am norocul că le pot îmbina. Mă duc la birou în primele opt ore ale zilei, iar în a doua parte a zilei lucrez pentru programul de voluntariat. În diferite seri am concerte, spectacole sau repetiţii, iar la finalul zilei încă mai am energie. Asta înseamnă să îţi placă ceea ce faci. În momentul în care găseşti bucurie în ceea ce faci, nu ai cum să fii epuizat şi cu ocazia asta nu ai timp de drame. Îţi ocupi timpul cu lucruri care te pot face să creşti sau care îi ajută pe ceilalţi să crească. Când am acceptat job-ul de la marketing, nu eram sigură dacă îmi va plăcea sau nu, dar mi-am dat seama că mi se potriveşte de minune, fiindcă mă duc în licee şi vorbesc cu tinerii elevi şi îi conving să îşi studieze pasiunea, să nu studieze în funcţie de "ce facultate aduce mai mulţi bani după ce o termini?". E un soi de orientare în carieră. Şi asta mă face să fiu împlinită şi să mă trezesc următoarea zi ca să o iau de la capăt.
O.B.: Deci la ULBS faci cam ce făceai şi cu voluntarii de la BIS Teatru, după spectacole, în jurul focului, dar la un nivel mai mare.
A.G.: Da, merg cam în toată ţara şi îmi dau seama că e important, fiindcă eu când am fost în liceu nu am avut această oportunitate. Nici nu am avut nevoie, ce-i drept, ştiam exact ce vreau să fac, dar am colegi care au terminat profilul de teatru în liceu şi au fost apoi dezorientaţi, pentru că ei nu mai voiau să continue pe actorie, şi fiecare a ales o altă facultate, poate nu cea mai potrivită. Mi se pare super important să întâlneşti o persoană tânără şi activă care să îţi vorbească sincer şi să te impulsioneze să îţi urmezi visul.
O.B.: Cum m-ai ajutat şi pe mine, de altfel.
A.G.: Mă bucur! (râde)
O.B.: Eşti proaspăt căsătorită. Casă de piatră! Cum se complică lucrurile acum că ai început să îţi întemeiezi o familie?
A.G.: Am fost o persoană care nu a vrut să se căsătorească, nu a vrut familie, am vrut să îmbătrânesc cu multe pisici lângă mine, însă iată că l-am găsit pe acest om care mă susţine foarte mult. De asemenea, şi eu îl susţin foarte mult, pentru că şi el are un job care îl ţine mereu în priză. Suntem amândoi ok cu programul şi cu faptul că eu mă arăt pe scenă, deci nu avem drame de genul ăsta. În ceea ce priveşte copilul... nu ştiu. Prietenele mele au copii şi m-au atenţionat că planurile lor se cam duc pe apa Sâmbetei. Eu îmi propun şi îmi doresc ca atunci când o să am un copil, să îl car cu mine peste tot la repetiţii.
O.B.: După succesul răsunător al spectacolului Născut în '90, iată că a venit şi mult aşteptatul Născut în 2000, care a avut premiera pe 16 august în Grădina BIS şi care vorbeşte chiar despre ce înseamnă să fii femeie şi alte stereotipuri de gen. Cum a fost să lucrezi la un spectacol atât de personal?
A.G.: Lucrăm pe texte personale încă din liceu. Primul spectacol de genul acesta a fost Despre Dumnezeu şi urşi panda. Atât eu, cât şi ceilalţi colegi, ne-am obişnuit cu această formulă: texte personale puse într-un spectacol, iar apoi jucate. Născut în 2000 este a doua parte dintr-o trilogie pe care vrem să o facem. În Născut în '90 au fost, de asemenea, poveşti personale despre familie, iar acum ne axăm pe copiii noştri (sau viitori copii), cei născuţi în 2000. Este un spectacol social, uşor feminist, pentru că suntem patru femei care ne spunem of-urile. Pentru mine nu e greu să joc un spectacol personal, chiar îmi place, îl pot numi un soi de catharsis, un soi de terapie prin teatru. E plăcut, chiar dacă e greu. În general e greu să te înfrunţi cu adevărul tău. Eu fac acest exerciţiu cu texte personale din liceu, de pe la 17 ani. Familia mea deja s-a obişnuit (râde). La un moment dat îşi făceau griji, mă rugau să nu dau prea multe detalii, dar între timp s-au liniştit. Toate textele sunt în limita bunului simţ, astfel încât să nu deranjăm prea mult apropiaţii.
O.B.: Cum au fost repetiţiile şi tot procesul creativ? Din ce am înţeles, s-au desfăşurat în timpul pandemiei, presupun că online în marea majoritate.
A.G.: Da, am început repetiţiile pe Zoom, Bogdan ne-a dat teme de gândire, ne întâlneam la o cafeluţă şi povesteam, mai ales că eu şi colegele mele suntem cele mai bune prietene. Treptat am evoluat, noi am scris monoloage, mult mai multe decât au apărut în spectacol, ar fi durat prea mult dacă le păstram pe toate. Apoi au fost alese poveştile din monoloagele respective şi adăugate alte "momenţele" de către Bogdan şi, cu o săptămână înainte de premieră, ne-am întâlnit fizic. Practic am făcut spectacolul într-o săptămână. Spuneam mai devreme că nu ştiu cum va fi cu un copil pentru că la repetiţiile fizice au fost şi copiii colegelor mele. A fost distractiv, dar foarte greu în acelaşi timp, erau copii mici între 1 an şi jumătate şi 3 ani şi trebuia să ne dăm cu rândul care fuge după ei până mama îşi repetă monologul. Într-un final a ieşit un spectacol de care sunt foarte mândră.
O.B.: Pandemia de Covid-19 a afectat întregul sector artistic negativ, mai ales artiştii independenţi care se întreţin din banii pe bilete. Voi cum v-aţi descurcat în această perioadă? Am văzut că aţi desfăşurat diverse campanii online, precum "IzolART", la care erau posibile donaţiile.
A.G.: Nu sunt o persoană care să se plângă, a fost greu pentru toată lumea, nu doar pentru artiştii independenţi, mai ales în perioada stării de urgenţă. După ce am deschis stagiunea, am fost foarte fericiţi, chiar disperaţi că putem să jucăm, eram flămânzi de artă. Am scos patru premiere într-o lună. Cred că am fi jucat şi pentru doi lei, doar să jucăm. Cred că asta înseamnă pasiunea. Momentan avem norocul să avem spaţiul nostru, la Grădina BIS, care e în aer liber, şi atunci putem ţine spectacolele relaxaţi. Puteam să aducem mult mai mulţi oameni în public, dar nu am vrut să ne riscăm, am preferat ca lumea să se simtă în siguranţă. Ne-am descurcat până acum cu câte un proiect, cu Teatrul din cartier, cu Născut în 2000, dar mi-e teamă de ceea ce o să urmeze, pentru că noi avem spaţiu doar în grădină. Înăuntru nu se poate juca şi, în momentul în care va veni frigul peste noi, va trebui să găsim o altă modalitate, iar online nu este atât de satisfăcător, nu se compară.
O.B.: Că tot menţionam Grădina BIS, unde a avut loc premiera Născut în 2000, locul în care se întâmplă magia, cum este să joci doar în locuri neconvenţionale? Ultima oară când te-am văzut jucând, erai desculţă în noroi în Povestea poveştilor, dar nu părea să te afecteze. Cum te adaptezi aşa uşor schimbărilor?
A.G.: M-am obişnuit atât de tare, încât nici nu ştiu cum e să joci într-un teatru, pentru că nu fac parte din distribuţia vreunui spectacol care se joacă într-un teatru de stat. Am colaborat cu Teatrul Naţional "Radu Stanca" doar pentru spectacolul Faust, care se joacă într-un spaţiu special destinat. Îmi place aşa. Mi s-ar părea uşor plictisitor fără o baltă, fără un pic de noroi, fără vreo gâză care te bâzâie. Am reuşit să fac abstracţie inclusiv de sirenele ambulanţelor, care se aud de fiecare dată când începem un spectacol. Asta mă face un artist independent, complet, consider eu. Să învăţ să le fac pe toate de la promovare la afişe, la pregătirea spaţiului, montare de reflectoare, machiaj şi aşa mai departe. Mi se pare normal, mi se pare mai natural, cumva.
O.B.: Eşti considerată o actriţă de top la noi în Sibiu, dar te-ai gândit vreodată să mergi mai departe, să pleci din oraş, să treci la următorul nivel?
A.G.: Nu. Poate când eram mai tinerică îmi doream faimă, mai mulţi fani şi admiratori, dar acum, prin proiectele pe care le facem, mi se pare că ajung cu ele la oameni care n-ar fi avut ocazia să vadă teatru sau ceva cultural foarte uşor şi atunci mi se pare că proiectele mele şi spectacolele mele devin umane, sunt pentru societate. Eu nu fac teatru pentru a-mi hrăni ego-ul sau pentru a mă cunoaşte lumea când mă duc la farmacie să îmi iau sirop de tuse. Teatrul a devenit pentru mine un mod de a oferi iubire oamenilor. Mă tem că, în momentul în care voi intra într-o instituţie de stat, voi pierde această bucurie. Fiind într-un teatru independent, pot să fac exact ce îmi doresc, să joc spectacolele pe care le vreau, textele în care cred realmente şi cu care pot transmite ceva cuiva şi pentru mine asta e mai important în momentul de faţă. Dacă reuşesc să ating ceva în interiorul unei persoane, eu sunt mulţumită.