Am căutat să simt vedetism, aere, pretenţii imposibile. Tot anturajul lor ocazional de la Bucureşti mă pregătise pentru întâlnirea cu nişte mofturoase arogante, prea pline de importanţa prezenţei lor. În ce să citesc această atitudine? În bascheţii uşori (e drept, Jean Paul Gaultier) pe care îi poartă? În părul în dezordine şi în felul cum şi-l flutură printre scaunele goale ale orchestrei? În tonul şoptit prin care complotează cu dirijorul? Sau poate în amabilitatea pe care i-o arată unei membre a Kameratei Salzburg, care le cere un autograf?
Katia şi Marielle Labeque sunt aureolate de o poleială de inaccesibilitate cum au cam toate celebrităţile între care evoluează şi cu ajutorul cărora şi-au câştigat relieful. Madonna le este prietenă, Katia a cântat la nunta ei din Scoţia cu Guy Ritchie, se vizitează la Paris, Roma sau Londra şi îşi fac vacanţele împreună. Marielle este soţia dirijorului Semyon Bychkov. Katia a fost iubita lui John McLaughlin, prietena lui Miles Davis şi partenera lui Sting pe discuri şi pe scenă. În galaxia în care au pătruns, noi, aplaudacii de pe margine, considerăm că nu poţi fi decât aşa: celebru-bogat-ifosat-nevrozat-absurd-fixist-pretenţios. Creionăm la repezeală un portret robot şi, dacă nu se potrivesc contururile, tragem de linii şi le forţăm să intre în tipar, pe principiul "toţi ăştia sunt la fel". Pe mine şi pe colegii mei, surorile pianiste ne-au rugat numai să le lăsăm un răgaz de câteva zeci de minute după repetiţie să se refrişeze în cabina lor, acolo unde noi le invadaserăm spaţiul cu tot calabalâcul nostru profesional. Nu am auzit o singură obiecţie la lumină, la cadru, "vai, dar nu mă lua de aici, că nu arăt bine!", "nu-mi da gros-plan!", "să nu mi se vadă picioarele/lumina aia îmi intră în ochi/scaunul e prea tare/camera e prea aproape/tu eşti prea departe", adică imperative pe care le recită aproape zilnic personaje care nu sunt nici la nivelul de a le şterge bascheţii (e drept, Jean Paul Gaultier). Eu nu comentez prestaţia lor în Concertul pentru două piane de Mendelssohn-Bartholdy din seara aceea. Că au fost scăpări pe alături, o uşoară răceală sau puţină rutină, asta v-ar putea detalia un ascultător avizat şi ştiutor într-ale subtilităţilor. Prea mult glamour, prea puţină valoare? Mi se pare un verdict cel puţin nedrept.
Katia & Marielle Labeque, produse de marketing? Mi se pare un label exclusiv, deloc exclusivist, ce exclude girul pe care câţiva dintre cei mai mari muzicieni ai lumii li-l oferă necondiţionat, de la Sir Simon Rattle la Louis Langrée. Pentru mine, K&M au fost interlocutoarele supuse, amabile şi receptive, care şi-au împărţit cu noi catering-ul de mari vedete şi care au chicotit ca adolescentele la gândul unei coperte pentru Vogue în concepţia lui Grace Coddington. Erau în bascheţi uşori, dar asta, în lumea lor, poate fi aproape un fashion statement, mai ales dacă sunt Jean Paul Gaultier.
Katia (stânga) şi Marielle Labèque (Brigitte Lacombe pentru New York Times, octombrie 2020)
Marius Constantinescu: Katia, Marielle, aţi ajuns la statutul de staruri cu înregistrarea devenită bestseller cu Rhapsody in Blue de Gershwin. Dacă ar fi să alegeţi o culoare care să descrie drumul Dvs. muzical de până acum, care ar fi?
Katia Labeque: Ar fi toate culoarile lumii! E greu să alegem doar una. Pentru noi, este foarte important să mergem de la o muzică la alta... Tocmai am terminat un turneu cu Orchestra of the Age of Enlightment şi Simon Rattle pe fortepiano. Pentru noi, muzica este, ea însăşi, o culoare formată din toate culorile acestui pământ! E un curcubeu...
Marielle Labeque: Sau un contrast.
M.C.: Ce compozitor vi se pare mai potrivit pentru duete pianistice?
M.L.: Sunt mai mulţi... Sigur, Ravel este unul dintre cei pe care îi cântăm cel mai mult. Ar mai fi Stravinsky, Bartok, compozitorii secolului XX, dar şi cei baroci. De fapt, nu prea cântăm repertoriul romantic...
K.L.: Dar să nu uităm că Chopin este un compozitor foarte drag nouă. Păcat că nu a scris decât o compoziţie minusculă pentru două piane, dar rămâne un favorit. Şi apoi, Gershwin, care a fost un pianist fantastic.
M.L.: Ne place tot ce pune în valoare ritmul şi lirismul pe care le presupun două piane. De asemenea, romantismul, senzaţia de libertate, de improvizaţie, pe care o dă muzica lui Chopin. Două piane îţi dau posibilitatea de a improviza, dar trebuie să fii mereu foarte conştient de prezenţa celuilalt, aşadar vigilenţă în plus.
M.C.: Vă place să descoperiţi rezonanţe între lucrările pe care le interpretaţi şi firea Dvs.?
K.L.: Nu acceptăm nicio partitură dacă nu simţim o legătură specială, o afinitate, chiar o iubire. În momentul în care ieşi pe scenă, eşti singur. Orice sfaturi ai primi, de la oricine, tot ceea ce contează este cum te găseşti tu însuţi în raport cu piesa respectivă. Trebuie să fim sigure că am făcut alegerea potrivită.
M.C.: Se spune că un DA şi un NU formează cuplul perfect. În cazul Dvs., contrariile se atrag?
K.L.: Da şi nu... N-aş vorbi de contrarii, ci de complementaritate. În treizeci de ani de cântat împreună, am învăţat să ne acceptăm darurile şi slăbiciunile ca parte a discursului nostru scenic. Greşelile sunt, şi ele, importante. Nimic nu este perfect.
M.C.: Vă oglindiţi una într-alta?
K.L.: Cu siguranţă nu. De-a lungul timpului, am încercat şi am şi reuşit să fim din ce în ce mai independente, să articulăm ca în două limbaje diferite sau să fim ca două cântăreţe, o soprană şi o mezzo... Încercăm să fim mereu noi însene.
M.C.: Dacă ar fi să recunoaştenţi existenţa unui motor între Dvs. două, cine ar fi?
K.L.: Cred că ritmul. El este cel mai important. Aşa cum spunea şi Marielle mai devreme, lirismul şi melodia sunt, şi ele, foarte importante pentru două piane. Sigur că am cântat şi multă muzică contemporană, fără ritm, dar energia dată de ritm este forţa care ne conduce.
M.C.: Cum se întâlnesc rădăcinile felurite ale background-ului Dvs. familial în personalităţile Dvs. artistice?
K.L.: Greu de spus. Venim dintr-o familie mare iubitoare de muzică clasică. Tata adora opera, cânta... Marielle şi cu mine am făcut tot ce am făcut în urma studiului intens, dar nu ne-a împins nimeni din familie de la spate. Familia ne-a oferit o bază foarte frumoasă. Toţi muzicienii pe care i-am întâlnit de-a lungul carierei ne-au influenţat, la un moment dat, fie că e vorba de Miles Davis, John McLaughlin, toţi muzicienii de jazz, ca şi cei clasici. Vorbesc chiar şi despre muzicienii tradiţionali. Avem un proiect cu nişte instrumentişti basci, care nu au o formaţie academică clasică, ci vin din munţii lor, îşi construiesc singuri instrumentele şi cântă aceleaşi cântece ca acum trei-patru sute de ani. Lucrăm cu ei şi ne îmbogăţesc de fiecare dată.
M.C.: Cum se întâlnesc Franţa şi Italia în cazul Dvs.?
M.L.: Cred că sora mea e mai... italiancă. Ea e mai nebunatică...
M.C.: A fi italian înseamnă a fi mai deschis, mai exuberant... Aveţi şi un stil de viaţă foarte apropiat de valorile italiene. Aţi afirmat odată că nu aţi putea trăi într-o ţară nordică din cauza climei...
K.L.: Aşa e! Mie mi-e frig tot timpul. De fapt, azi, la Bucureşti, eu sunt singura care nu se plânge de căldură. Toată lumea se vaită de zăpuşeală, iar eu sunt fericită, nici măcar nu a trebuit să dau drumul aerului condiţionat. Când am plecat de la Roma ieri, mă temeam că va fi mai rece aici, dar am descoperit cu bucurie că e la fel de cald.
M.C.: Locuiţi la Roma?
K.L.: Da.
M.C.: Care sunt locurile Dvs. preferate, unde vă place să mergeţi şi să vă încărcaţi bateriile?
K.L.: Parcurile splendide ale Romei: Villa Ada, Villa Borghese... Ada e numele mamei noastre, iar Villa Ada e chiar mai mare decât Borghese, aşa că e fantastic. Villa Giulia... Locuim chiar în spate la Teatro Marcello, aşa că putem merge pe jos oriunde în centru. Câteodată, pentru breakfast, merg la Chiostro-ul lui Bramante, unde se serveşte micul dejun din când în când în superba curte de secol XVI.
M.L.: La Roma, frumuseţea este peste tot.
K.L.: E o viaţă foarte diferită... Am locuit la Paris şi la Londra, ambele sunt oraşe minunate, adevărate capitale. Roma este cu totul specială.
M.C.: Ritmul este altul, vă temperaţi şi vă lăsaţi duse de felul de a fi al celorlalţi...
K.L.: Oamenii sunt altfel, lumina, clima. Au timp, se raportează altfel la viaţă...
M.L.: Iar calitatea vieţii primează în Italia, lucrurile sunt mai relaxate, iar mâncarea este grozavă.
M.C.: A cui a fost ideea de a amesteca personalităţile Dvs. într-un duet?
M.L.: Greu de spus... Cred că a noastră. De când am câştigat premiul I la Concursul de la Paris, am fost mai tot timpul împreună. Ideea de cânta şi de a călători singure peste tot în lume ni s-a părut foarte stranie. Nici nu ştiam repertoriul, aşa că am învăţat totul împreună. Am studiat muzică de cameră la Paris pe două piane, ceea ce a fost o premieră pentru Conservatorul de acolo. Aşa am început să cântăm împreună.
K.L.: Când aveam şase şi opt ani, mama s-a gândit să ne pună să cântăm împreună. Ea avea această fantezie a celor două surori care cântă la pian. Atunci nu a funcţionat absolut deloc. Împărţeam aceeaşi claviatură, ea intra în spaţiul meu, eu în al ei... Mama era disperată şi se resemnase cu gândul că nu vom forma niciodată cuplul perfect. Aşadar, la origine, aş spune că de la ea a început totul. După ce am terminat Conservatorul din Paris, a fost ideea noastră, ceea ce a făcut-o foarte fericită.
M.C.: A fi parte dintr-un duo înseamnă a renunţa un pic la mândrie?
K. L.: Mândrie? Niciodată.
M.C.: Dar împărţiţi spotul de lumină cu altcineva, gloria e pe jumătate. Nu vă deranjează?
K.L.: Absolut deloc. Duet înseamnă sprijin, ajutor, încurajare. Suntem împreună şi în momentele bune şi în clipele proaste ale vieţii. E un dar.
M.L.: A fi pe scenă împreună e ca atunci când mergi la un restaurant bun pentru a mânca ceva grozav. Nu vrei s-o faci singur. Împărţim muzica între noi. Eu ador muzica de cameră şi îmi pare rău că nu prea mai avem timp să o cântăm. Călătorim foarte mult, studiem repertorii noi, avem atât de multe concerte... Mi-ar plăcea să cântăm mai multă muzică de cameră. Când aude de duete pentru pian, multă lume îşi pune problema "cine e prima, cine e a doua?". Cred că este o limitare greşită. E ca şi când ţi-ai pune problema, într-un ansamblu, ce e mai important: violoncelul, clarinetul, contrabasul... Eu ştiu sigur că reprezint violoncelul şi contrabasul. Trebuie să consideri două piane care cântă drept o orchestră, nu ca două instrumente jalnice care încearcă să cânte împreună. Asta e şi frumuseţea unei orchestre, când personalităţi diferite sunt unite de aceeaşi idee. Asta încercăm şi noi.
M.C.: Simţiţi fiecare anxietăţile, emoţiile celeilalte?
M.L.: Sigur. Şi asta ne-a ajutat să fim împreună.
K.L.: Nu trebuie să fim gemene ca să simţim asta.
M.C.: În viaţa particulară, sunteţi la fel de nedespărţite ca şi pe scenă?
K.L.: Nu, avem vieţi particulare. Eu nu-l împart pe soţul ei! N-am făcut asta niciodată!
M.C.: Katia, Marielle, Madonna v-a numit "pianistele ei preferate din toată lumea". Cum aţi numi-o Dvs. pe ea?
K.L.: Cel mai mare entertainer al lumii. E o femeie creativă, care se reinventează în permanenţă: noi look-uri, noi show-uri, noi piese, noi iubiţi! E o persoană fascinantă, care reprezintă ca nimeni alta epoca noastră şi ceea ce poate obţine o femeie atât de dăruită.
M.C.: Mai ţineţi minte când v-aţi cunoscut? A fost cu ocazia căsătoriei cu Guy Ritchie, în Scoţia?
K.L.: Nu, mult mai devreme! Cred că ne cunoaştem de peste cincisprezece ani. Ne-am întâlnit la o petrecere privată, în casa unor prieteni comuni.
M.C.: A devenit şi ea o prietenă?
K.L.: Fireşte! Tocmai ne-am petrecut vacanţa de vară împreună!
M.C.: S-a întâmplat vreodată ca discrepanţele între Dvs. să influenţeze prestaţia Dvs. scenică?
K.L.: Chiar sperăm să se întâmple asta! Când comunici pe o scenă, vorbeşti publicului despre viaţa, emoţiile şi sentimentele tale. Cu cât sunt mai diferită de sora mea, cu atât poveştile pe care le spunem sunt mai interesante. Asta aştept eu de la un muzician: să mi se împărtăşească despre viaţa lui. Nu mă interesează tehnica, pe care o consider o datorie faţă de instrumentele noastre. Toţi avem asta, toţi ştim să cântăm la instrumentele noastre.
M.C.: Aţi ieşit vreodată pe scenă nevorbind una cu alta? A fost muzica un fel de vindecător al problemelor personale?
K.L.: Nu, nu s-a întâmplat. Ne certăm foarte des pentru muzică, exact ca un cuplu care se ceartă pentru copiii lor: vrei să îi protejezi, vrei să îi creşti în cel mai bun mod. Asta facem noi cu muzica. Este, întrucâtva, copilul pe care îl avem împreună. Am creat propria noastră casă de discuri, KML Recordings, avem fundaţia noastră care ajută proiecte şi artişti noi. Iată copiii noştri. E adevărat, ne certăm pentru ei, discutăm foarte aprins... Cum să îi protejăm, spre ce să îi îndreptăm...
M.C.: Dar odată ce intraţi în scenă, sunteţi două suflete, două personalităţi, cum spuneam mai devreme, unite de aceeaşi idee: excelenţa muzicii.
K.L.: Da!
M.C.: Aţi depăşit graniţele muzicii clasice, iar colaborările Dvs.cu artişti din sfera rock-ului, a pop-ului sau a jazz-ului sunt binecunoscute. Cât de departe aţi merge ca să vă lărgiţi orizontul?
K.L.: Oricât de departe ne-ar cere muzica. Tot ce poţi face cu muzica este să o iubeşti sau nu. Pe mine nu mă interesează dacă sunt cântece populare, muzică sofisticată, barocă sau muzică contemporană. Dacă vreau să mă apropii de stilul unei muzici care îmi place, probabil că voi dori să stau pe lângă muzicienii care o servesc cel mai bine. Dacă vreau să abordez muzica tradiţională, am grijă să mă înconjor de cei care o ştiu cel mai bine. Fiecare gen muzical îşi cheamă adevăraţii performeri. Am stat de atâtea ori lângă Miles Davis, o figură legendară, ne-am întâlnit des, pe timpul când trăiam cu John McLaughlin. Am fost fericită şi am învăţat atâtea de la el, deşi nu am cântat niciodată împreună pe scenă. Tot ce mi-a oferit m-a ajutat.
M.C.: Să nu-i uităm nici pe Sting, Chick Corea sau Herbie Hancock, dacă nu mă înşel...
K.L.: Da!
M.C.: Aţi înregistrat cu Sting The Shape Of My Heart şi...
K.L.: Moon Over Bourbon Street.
M.C.: Cum a fost?
K.L.: Un artist foarte organizat, ceea ce e grozav, aproape ca un muzician clasic. Ştie foarte bine ce are de făcut şi a fost o plăcere să lucrez cu el.
M.C.: Dacă ar fi să alegeţi un singur compozitor pe care să îl cântaţi pentru restul carierei, ce nume mi-aţi spune?
K.L.: Nu, imposibil!
M.L.: Câteodată încerc să răspund la această întrebare, dar nu pot...
K. L.: E ca atunci când eşti întrebat ce CD ai lua cu tine pe o insulă pustie...
M.L.: Sunt convinsă că Radu Lupu l-ar alege pe Schubert şi mi se pare minunat că poate fi fericit cu un singur compozitor, pe care îl cântă atât de bine... Aşa cum vă spuneam şi la început, mie cel mai mult îmi place contrastul, posibilitatea de a cânta Stravinsky şi Bartok într-o seară, apoi Mama Gâscă o zi mai apoi. Cred că aş putea trăi doar cu Ravel, dar îmi place să schimb...
K.L.: E ca şi când ai încerca să mănânci numai căpşune. Sigur, le ador, sunt minunate...
M.C.: Dar căpşune azi, căpşune mâine, căpşune poimâine, gata cu căpşunele!
K.L.: Am muri! E ceva fizic, organic. Dacă ne-am limita la un singur compozitor... Pentru ei e bine să fie aşa, cu totul în lumea lor, fără contradicţii. Dar noi suntem interpreţi, cameleoni care trebuie să fie hrăniţi cu diferiţi compozitori.
M.C.: Cum vă aranjaţi programele anuale? Aveţi astăzi un concert Mendelssohn-Bartholdy. Mâine veţi cânta, poate, Bach?
K.L.: Nu, mâine vom cânta Gershwin şi Bernstein la Berlin.
M.C.: Deci alternaţi mereu compozitorii şi şcolile...
K.L.: Asta e greu, mai ales dacă avem timp suficient de repetiţii. Mi-aş dori să mai facem turneele mari pe care le făceam în urmă cu douăzeci de ani. Acum nu se mai organizează şi e păcat. Trei săptămâni, în fiecare seară, cântai acelaşi program, ceea ce te putea ajuta să progresezi.
M.L.: Acum cântăm repertorii atât de diferite, încât ajungem să avem stagiuni - cum a fost cea mai recentă - extrem de provocatoare. Programe diferite, concerte, recitaluri... Apoi a venit aventura cu Orchestra of the Age of Enlightment pe fortepiano, drept care a trebuit să ne acomodăm cu o claviatură diferită. A fost interesant.
M.C.: Cântaţi şi la clavecin?
K.L.: Nu. Doar la fortepiano. Clavecinul presupune un alt atac, o altă modalitate de a cânta, e un alt instrument. Şi fortepiano este, deja, dificil, pentru că are o claviatură mai mică, mai scurtă, ai nevoie de adaptare.
M.L.: Pe de altă parte, e interesant, pentru că eu urăsc obişnuinţele în muzică. E groaznic să cânţi la fel sau acelaşi lucru timp de treizeci de ani.
M.C.: Nu vă limitaţi la cântat, ci toată atitudinea Dvs. inventează un nou mediu, bazat pe lipsa prejudecăţilor şi pe o minte deschisă. Publicul v-a trădat vreodată aşteptările?
K.L.: Nu, pentru că îţi răspunde cu aceeaşi monedă. Poate dacă nu răspunde aşa cum vrem, nici noi nu i-am oferit suficient. Oricum, rolul publicului este crucial. Câteodată nu vorbim suficient despre acest circuit. Trimiţi ceva publicului, dar ai nevoie să primeşti înapoi. Dacă nu, ceva se frânge. Ăsta este şi unul dintre motivele pentru care suntem pe scenă.
M.C.: Şi nu vă referiţi doar la aplauzele de la final, ci la tot suflul pe care îl simţiţi.
K.L.: Absolut. Putem simţi, încă de la început, dacă oamenii sunt alături de noi sau nu. Se întâmplă şi asta. Atunci, trebuie să îi faci conştienţi de faptul că ai călătorit sute şi sute de kilometri doar ca să fii cu ei.
M.C.: Şi când aveţi un public mai reticent?
K.L.: Încercăm să îi convingem...
M.C.: Imaginea şi stilul fac parte din experienţa Labeque?
K.L.: Da, clar, toată lumea v-ar spune asta. Eu am fost dintotdeauna interesată de modă, motiv pentru care am şi făcut pe stilista pentru noi. Râdem despre asta pentru că ne-a plăcut mereu şi nu am avut niciodată un stilist specialist, motiv pentru care am făcut şi nenumărate greşeli. Câteodată mă uit la pozele noastre de acum douăzeci de ani şi îmi dau seama de ce mama era atât de nefericită! Sunt atâţia oameni creativi în această lume, personaje precum Jean Paul Gaultier sau Riccardo Tisci.
M.C.: Între o copertă pentru Vogue şi una pentru Le Monde de la Musique, ce aţi alege?
K.L.: Vogue, fără discuţie! Cel puţin la Vogue America, unde este Grace Coddington, un geniu. Când se hotărăşte să abordeze teme sau subiecte speciale, o face într-o manieră aproape picturală.
M.C.: În concerte şi recitaluri, presupun că toată comunicarea dintre Dvs. se rezumă la schimburi de priviri şi la respiraţii. Extindeţi această complicitate perfectă şi în viaţa de zi cu zi? Această comunicare fără cuvinte?
K.L.: Să ştiţi că în timpul liber vorbim chiar foarte mult! Ne sunăm de mai multe ori pe zi... Pe scenă, câteodată, nici măcar nu ma avem nevoie de contact vizual. Ne mai uităm una la alta aşa, ca să ne distrăm...
M.C.: Pentru încurajare!
K.L.:...dar nu ne bazăm pe asta atunci când cântăm împreună. Cum aţi spus, respirăm la unison.
M.C.: Dacă mai ţineţi minte, am început acest interviu vorbin despre culori. Aş vrea să îl încheiem vorbind despre alb şi negru...
K. L.:...care sunt culorile instrumentului nostru!
M.C.: Întocmai!
K.L.: Adorăm albul şi negrul.
M.C.: În cuplul Dvs. artistic, cine reprezintă clapele albe şi cine pe cele negre?
K.L.: Depinde de zi... Lumea spune despre mine că sunt negrul, iar Marielle albul. Şi asta se schimbă. Lucurile nu sunt chiar aşa de... alb-negru!
Se uită una la alta. Din când în când, complice, cu un strop de vinovăţie când mai scapă câte un deget pe alături (se întâmplă şi la case mai mari). Pe purişti îi lasă reci, pe connaisseur-i nu i-au impresionat defel, pe mine m-au prins în jocul lor ghiduş, teatral şi de faţadă, două marionete à la Gaultier, două şcolăriţe tomnatice, glamuroase şi intoxicate de celebritatea lor transgresivă. Surorile Labeque, K(atia) & M(arielle). Spaima staff-ului, renume dificil, dive cu pretenţii, care au fost cele mai normale şi mai agreabile personaje la interviul pe care mi l-au dat cu doar câteva ore înainte de concertul de la Ateneu.
Katia mai verbală, Marielle mai meditativă, Marielle mai articulată, Katia mai impetuoasă, Katia în bascheţi JPG, Marielle în converşi negri, chipuri ofilite de timp pe trupuri de adolescente, mers diafan şi magnetism de style icons aterizate în găoacea perfectă a Kameratei Salzburg, ansamblu mânuit cu panaş de Cristian Mandeal. Surorile pot să nu placă, pot să nu extazieze, pot să nască priviri pe sub sprânceană, dar nu lasă pe nimeni indiferent. Spun că îşi simt una alteia respiraţia pe scenă. Vacanţa şi-au petrecut-o cu Madonna. Cântă cu Sting şi Herbie Hancock. De văzut şi de continuat în buclă cu bis-ul ales din West Side Story de Leonard Bernstein.
Notă: Ascultaţi albumul Les enfants terribles de Philip Glass în interpretarea surorilor Labeque pe Spotify aici.