Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Inima fetelor arde mai intens


Shobha Rao, traducere de Ruxandra Tudor, Alina Marc-Ciulacu

15.01.2020
Editura Storia Books
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Shobha Rao
Inima fetelor arde mai intens
Editura Storia Books, 2019

traducere din limba engleză de Ruxandra Tudor şi Alina Marc-Ciulacu


 Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
Intro

Shobha Rao s-a mutat din India în Statele Unite când avea 7 ani. A primit Premiul Katherine Anne Porter pentru ficţiune, iar povestirea sa, Kavitha and Mustafa, a fost inclusă în 2015 de romancierul şi scriitorul american T.C. Boyle pe lista Best American Short Stories. Este autoarea unei colecţii de nuvele, An Unrestored Woman, şi a romanului Inima fetelor arde mai intens. Locuieşte în San Francisco.
*
Un roman de debut electrizant, despre legătura extraordinară dintre două fete pe care împrejurările le-au despărţit, dar care se caută cu stăruinţă una pe cealaltă.

Poornima şi Savitha se lovesc de trei obstacole: sunt sărace, sunt ambiţioase şi sunt fete. După moartea mamei ei, Poornima întâlneşte foarte puţină bunătate în viaţă. Ei îi revine sarcina de a avea grijă de fraţi până când tatăl ei îi găseşte soţ potrivit. Aşa că, atunci când Savitha intră în gospodăria lor, Poornima e intrigată de fata aceasta veselă, care gândeşte pe cont propriu. Dintr-odată, satul lor din India nu mai pare chiar atât de sufocant de mic, iar Poornima începe să-şi imagineze o viaţă dincolo de căsătoria aranjată. Dar în momentul în care un act de cruzime îngrozitor o forţează pe Savitha să plece, Poornima lasă în urmă tot ce îi era cunoscut pentru a-şi găsi prietena.

Călătoria o poartă prin cele mai întunecate unghere ale lumii interlope din India, de pe un continent pe altul şi, în cele din urmă, într-un complex de apartamente din Seattle. Alternând perspectivele fetelor pe măsură ce se confruntă cu obstacole extrem de dificile, romanul lui Shobha Rao înfăţişează două eroine care nu îşi pierd niciodată speranţa ce arde înăuntrul lor.
*
Aleasă drept una dintre cele mai bune cărţi ale anului de către The Washington Post, NPR, Shelf Awareness, Paste, LitHub, Real Simple. Finalistă 2018 Goodreads Choice Awards, la categoria Best Fiction / Inclusă pe lista lungă a Premiului pentru Primul Roman 2018 a Center for Fiction.

"Incandescent... Un portret virulent a ceea ce pare a fi feminismul într-o mare parte a lumii." (Vogue)

"O plăcere pentru fanii Elenei Ferrante, cartea explorează legăturile de prietenie şi felul în care ambiţia feminină se loveşte de constrângerile sărăciei şi ale societăţilor patriarhale." (The Huffington Post)

"Inima fetelor arde mai intens de Shobha Rao mi-a făcut inima ţăndări. Cioburi de inimă peste tot. Sunt uluită de căldura şi de umanitatea din această carte, chiar dacă explorează anumite locuri incredibil de întunecate. O să-mi rămână gândul la această carte pentru o vreme şi o să auziţi multe despre ea." (Charlie Jane Anders, autoarea cărţii Toate păsările din cer)

"Un debut impresionant, romanul este o mărturie a trăiniciei pe care o are prietenia dintre femei... Shobha Rao ne uimeşte cu romanul ei de debut nu numai prin proza superbă, ci şi prin măiestria cu care stăpâneşte ritmul. În scriitura lui Rao, tema aceasta gravă, dură, care altfel ar fi putut deveni tulburătoare prin onestitatea totală, este fluidă şi propulsivă. Romanul nu pierde nicio clipă din vedere cele două suflete sensibile şi puternice aflate în centrul lui, iar cititorul rămâne fără suflare în faţa puterii lor." (Shelf Awareness)

"Fascinant... Paginile se întorc întruna, limbajul este liric şi încântător şi numeroase formulări cer o pauză pentru a fi analizate... Rao este o scriitoare talentată şi sigură pe ea, capabilă să gestioneze o linie narativă amplă şi ambiţioasă." (The New York Times Book Review)

"O poveste incredibil de autentică şi de fascinantă despre două tinere între care se creează o legătură puternică în timp ce ţes pânză pentru sariuri într-un mic sat indian dominat de sexism şi de misoginie." (nStyle)

"Cu certitudine, o lectură obligatorie pentru cititorii cărora le plac autori precum Nadia Hashimi şi Khaled Hosseini." (Bustle)

"Cartea are o forţă emoţională uriaşă şi o naraţiune fascinantă, care îl vor purta pe cititor până la finalul tulburător... Romanul este o mărturie puternică despre modul în care un lucru în aparenţă mărunt, precum prietenia dintre două fete, poate deveni un mijloc de a rezista oprimării." (Dallas Morning News)

"Încântător... Proza magnifică surprinde nuanţele şi intensitatea a două prietene foarte bune, pe cale să treacă la o maturitate nesigură şi precară... Un studiu incisiv al unei legături de prietenie indestructibile." (Kirkus Reviews)

Fragment

Lucrul care te frapa cel mai tare la templul din vecinătatea satului Indravalli nu se arăta privirii cu uşurinţă. Nicidecum - mai întâi trebuia să urci muntele şi să te apropii, după care să priveşti îndelung şi cu atenţie intrarea. Uşa. Nu lambriurile ei sculptate sau fibrele elegante de lemn, ci modul în care trona, atât de impozantă, luminoasă şi stingheră. Felul în care părea să stea, puternică şi mare, ca şi când ar fi fost un arbore. Era vorba despre lemnul provenit dintr-un crâng aflat la nord-vest de Indravalli. Pădurea era îngrijită de o femeie bătrână - se zvonea că ar fi avut peste 100 de ani -, care nu avea copii. Ea şi soţul ei fuseseră fermieri şi, când a înţeles într-un final că nu-i era dat să aibă copii, femeia a început să planteze copaci, ca să aibă ce să îngrijească, ca să poată avea un lucru atât de fragil şi de minunat pe care să-l crească. Soţul ei a împrejmuit vlăstarii cu tufe de spini, ca să ţină la distanţă animalele sălbatice; pentru că locuiau într-o zonă aridă, femeia trebuia să aducă apă de la mulţi kilometri depărtare, să îi ude. Acum crângul lor se transformase într-o pădure mândră, cu sute de copaci. Şi toţi erau puternici şi se unduiau în bătaia vântului uscat. Un jurnalist de la un ziar local a mers odată să stea de vorbă cu bătrâna. A ajuns exact la vremea ceaiului şi s-a aşezat împreună cu ea la umbra unuia dintre copaci, ale cărui frunze foşneau sus, deasupra lor. Au sorbit din ceai fără să rostească niciun cuvânt; jurnalistul a uitat toate întrebările, fiind copleşit de frumuseţea verde şi tăcută a acelui loc. Aflase că bătrâna nu avea copii şi că îşi pierduse şi soţul de curând, astfel că i-a spus, înţelegător:
- Cred că vă ţin companie. Copacii. Ochii cenuşii ai bătrânei i-au zâmbit şi ea i-a răspuns:
- Oh, da. Nu sunt niciodată singură. Am sute de copii.

Jurnalistului i s-a ivit ocazia de a pune o nouă întrebare:
- Deci îi priviţi ca pe nişte copii?
- Dumneavoastră nu? A urmat un moment de linişte. Jurnalistul a privit prelung copacii cu trunchiuri masive şi viguroase care, în ciuda secetei, a bolii, a insectelor, a inundaţiilor şi a foametei, sclipeau în nuanţe de verde-auriu, deschis. Radiau chiar şi în căldura şi apăsarea după-amiezii.
- Sunteţi norocoasă să aveţi atâţia fii, a continuat el.

Bătrâna s-a uitat în sus cu o privire înflăcărată, iar chipul ridat i s-a luminat ca în copilărie.
- Sunt norocoasă, i-a răspuns, dar tu, tinere, nici că te poţi înşela mai mult. Aceştia nu sunt fiii mei. Nici măcar unul. Acestea sunt fiicele mele.

*
Poornima nu remarcase nici măcar o dată uşa templului. Nici Savitha. Dar templul le veghea îndeaproape, cocoţat pe muntele care domina satul Indravalli. Satul se afla în vecinătatea malurilor fluviului Krishna, la peste o sută de kilometri de golful Bengal. Deşi era aşezat într-o vale netedă, cătunul era umbrit de Indravalli Konda, unul dintre cei mai înalţi munţi din Andhra Pradesh; la jumătatea urcuşului pe versantul estic se afla templul. Era zugrăvit cu un alb strălucitor, astfel că Savithei i se părea o minge enormă de bumbac. Poornima îl percepea ca pe o lună plină, veşnic înconjurată de cer şi de crengile copacilor dimprejur. Poornima avea 10 ani. Stătea în faţa colibei în care locuia cu familia ei şi se uita atentă la templu; s-a întors spre tatăl ei, care stătea întins pe un pat din cânepă, şi l-a întrebat:
- De ce tu şi amma mi-aţi dat numele după luna plină?

Mama ei lucra la războiul de ţesut, aşa că Poornima nu a vrut să o deranjeze cu această întrebare. Dar ar fi făcut-o - ar fi făcut-o fără să o deranjeze deloc, ar fi luat-o de gât şi i-ar fi inspirat adânc şi cel mai neînsemnat miros - dacă ar fi ştiut că avea să moară în cinci ani. Dar tatăl ei nici măcar nu a ridicat privirea când a auzit întrebarea. N-a făcut decât să-şi ruleze o ţigară. Poate că nu a auzit-o. Poornima a luat-o de la capăt:
- Nanna, tu...
- Este gata cina?
- Aproape.
- De câte ori e nevoie să-ţi spun că trebuie să fie gata când vin acasă?
- Mi-aţi dat numele ăsta pentru că m-am născut într-o noapte cu lună plină? Bărbatul a ridicat din umeri.
- Nu cred. Poornimei i-a venit în minte faţa unui bebeluş şi a continuat:
- Aveam faţa rotundă ca luna? Tatăl fetei a oftat, după care a spus:
- La câteva zile după ce ai venit pe lume, mama ta a avut un vis în care i-a apărut un sadhu . Acesta i-a spus că, dacă te vom numi Poornima, următorul copil va fi băiat. Poornima l-a urmărit în timp ce îşi aprindea ţigara, după care a intrat în colibă. Atunci a fost ultima dată când a întrebat despre numele ei. În nopţile cu lună plină încerca din răsputeri să nu privească în sus. Este doar o piatră, îşi spunea în sinea ei, o piatră mare şi cenuşie pe cer. Dar i-a fost greu să uite, nu-i aşa? Acea conversaţie. Câteodată îi revenea în minte de niciunde, aparent fără motiv. Când gusta de sare o oală de sambar , de exemplu, sau când îl servea pe tatăl ei cu ceai. Evident că acel sadhu avusese dreptate: Poornima a mai avut trei fraţi. Deci care era motivul tristeţii? Niciunul, nici măcar unul singur. Câteodată chiar se simţea mândră şi îşi spunea în sinea ei: am fost speranţa lor, care s-a adeverit. Imaginează-ţi cum ar fi fost să nu devii realitate. Imaginează-ţi cum ar fi fost să nu ai speranţă. La 15 ani, Poornima avea deja vârsta la care se putea căsători, deci a încetat să mai meargă la şcoala maicilor. În schimb, a început să lucreze în timpul liber la roata de tors, charkha, ca să mai ajute la cheltuielile din gospodărie. Pentru fiecare mosor de fire pe care îl făcea - uneori roşu, alteori albastru sau argintiu - primea două rupii, care pentru ea însemnau o avere. Şi, într-un fel, chiar asta era: la 13 ani, când i-a venit prima menstruaţie, a primit în dar cel mai preţios articol vestimentar pe care îl purtase vreodată, o langa de mătase care costase o sută de rupii. Pot să câştig atât în mai puţin de o lună, şi-a spus cu respiraţia întretăiată. În plus, faptul că ea, o fată, putea să câştige ceva, orice, îi dădea un sentiment atât de profund şi de trainic de importanţă - de valoare -, încât se aşeza la charkha ori de câte ori avea ocazia. Se trezea dis-de-dimineaţă ca să toarcă şi o ţinea tot aşa după ce spăla vasele folosite la micul dejun, după ce pregătea şi servea prânzul şi după ce gătea cina. Coliba lor nu avea electricitate, aşa că torsul era o cursă contra soarelui. În nopţile cu lună plină era îndeajuns de multă lumină ca să poată să toarcă, dar acest lucru era valabil doar o dată pe lună. Aşa se face că în majoritatea serilor, după ce apunea soarele, lăsa deoparte charkha şi se uita cu nerăbdare la semilună, la primul pătrar sau la ultimul pătrar şi se văita: "De ce nu poţi fi mereu plină?". Dar lumina soarelui sau a lunii nu era singura grijă a Poornimei. Cealaltă problemă, cea mai apăsătoare, era boala mamei ei. Cancer, din câte înţelesese de la medicul spitalului american din Tenali. Medicamentele erau scumpe, aşa că femeii îi fusese recomandată o dietă bazată pe fructe şi nuci - de asemenea scumpe. Tatăl ei, care confecţiona sariurile din bumbac tors în casă pentru care era celebră regiunea Guntur, reuşea cu greu să-şi hrănească soţia şi cei cinci copii din raţiile de orez şi linte impuse de Guvern, darămite să le asigure fructe şi nuci, care erau considerate un lux. Dar Poornimei nu-i păsa. Ea era mulţumită - nu, nu doar mulţumită, ci încântată, de-a dreptul exaltată - de alimentele pe care i le putea cumpăra mamei în fiecare zi: două banane, un măr mic şi un pumn de caju. Nu era exaltată pentru că mâncase vreunul din fructe sau un pic din caju. Nu a luat niciodată nici măcar un dumicat; mama ei a convins-o o dată să ia o nucă de caju pe care, într-o fracţiune de secundă cât femeia s-a întors, a pus-o la loc în grămăjoară. Era exaltată când îşi privea mama în timp ce mânca încet banana - inclusiv mestecatul unui fruct atât de moale o secătuia de puteri -, dar Poornima o privea cu atâta convingere, cu atâta speranţă, că avea impresia că o vede pe mama ei întremându-se. Ca şi când forţa ar fi fost o sămânţă. Ca şi când tot ce trebuia să facă era să îi dea nişte alimente de două rupii şi să o urmărească cum creşte.

Aşa a ajuns Poornima să câştige la fel de mult ca tatăl ei. Iată cum proceda: lua grămezi de fire neprelucrate, amestecate în mănunchiuri groase şi, cu ajutorul roţii de tors, învârtea firele până se separau. În acelaşi timp, le răsucea pe un mosor de metal. Odată, în timp ce se uita la mosorul pe care răsucise un fir, i s-a părut că seamănă cu un butoiaş de lemn, mic cât căpşorul fratelui ei cel mic. În final, aceste fire urmau să ajungă la războiul de ţesut cu care confecţiona sariurile tatăl ei. Aveau să mai fie prelucrate înainte de asta, dar Poornimei i se părea că putea să aproximeze lungimea firului pe care îl torsese. Lungimea pe care o avea pe mosorul pe care îl răsucise. Dacă ar fi spus asta cuiva, ar fi râs de ea; i-ar fi spus că toate păreau să fie la fel de groase, dar nu era adevărat. Mosorul trecuse prin mâinile ei, astfel că ştia orice îndoitură, orice formă a acestuia, orice model de rugină. Ţinuse mosoarele în mână şi i se părea că niciun lucru care trece prin mâna cuiva nu mai poate fi uitat. Întocmai ca micuţul ceas pe care îl primise de la profesoara ei înainte să renunţe la şcoală. Avea un cadran albastru, patru picioare şi doi clopoţei care clincăneau la oră fixă. Când i l-a oferit, profesoara ei, o măicuţă în vârstă şi plină de amărăciune, i-a spus: - Presupun că acum te vor da unui soţ. Şi că în următorii zece ani vei avea câte un copil pe an. Ia ăsta. Nu renunţa la el niciodată. Acum poate că nu înţelegi la ce mă refer, dar vei înţelege într-o zi. După aceea a întors ceasul şi l-a făcut să sune. - Clinchetul ăsta, a continuat măicuţa. Ţine minte: sunetul ăsta este al tău. Este numai şi numai al tău. Poornima nu a avut habar despre ce vorbea măicuţa aceea bătrână, dar i s-a părut că acel clinchet al ceasului chiar era cel mai preţios sunet pe care îl auzise vreodată. Aşa a început să poarte ceasul cu ea peste tot. Îl punea alături de charkha în timp ce lucra. Îl aşeza lângă farfurie în timp ce mânca. Îl lăsa lângă covoraşul pe care dormea. Până într-o zi când aşa, pe nepusă masă, ceasul nu a mai clincănit şi tatăl ei a exclamat: - În sfârşit. Am crezut că nu o să înceteze vreodată. La câteva luni după ce micuţul ceas a încetat să funcţioneze, mama Poornimei a murit. Fata tocmai împlinise 16 ani - era cea mai mare dintre cei cinci copii - şi să o vadă pe mama ei cum se duce a fost ca o zi senină care se transformă în negură. Lucrul căruia îi ducea dorul cel mai mult era vocea mamei. Acea voce delicată, melodioasă şi caldă între pereţii roşi de şobolani ai colibei. Poornimei îi plăcea când era strigată de o voce atât de suavă, când spărgea monotonia orelor lungi care se reduceau, de fapt, la doar două banane, un măr şi o mână de caju. Vocea mamei făcea chiar şi acele lucruri mărunte să pară unele de nepreţuit. Şi acum Poornima îşi pierduse şi mama, şi ceasul. Şi pentru că nu o mai avea pe mama lângă ea, fata nu mai lucra la charkha la fel ca înainte; uneori o abandona în mijlocul zilei şi se uita în gol la pereţi, zicându-şi: o să-i uit vocea. Poate asta a vrut să spună măicuţa bătrână; că ajungi să uiţi un sunet dacă nu îl mai auzi în fiecare zi. Nu cred că o voi uita acum, dar se va întâmpla la un moment dat. Şi atunci voi pierde totul. Odată ce şi-a spus asta, a ştiut că trebuia să ţină minte mai mult decât o voce, trebuia să-şi amintească un moment anume, de pildă acesta: într-o dimineaţă, când era bolnavă, mama Poornimei s-a simţit îndeajuns de bine cât să-i pieptene părul. Era o zi senină şi însorită şi mişcările erau atât de line şi de uşoare, încât fata a avut impresia că nu o persoană ţinea peria, ci o pasăre micuţă, cocoţată pe mâner. După trei sau patru mişcări, mama ei s-a oprit brusc. Şi-a aşezat mâna pe capul fetei câteva momente şi, când s-a întors, Poornima a văzut că o podidise plânsul. Mama s-a uitat şi ea la fată şi, cu o tristeţe nesfârşită, care părea să fie acolo dintotdeauna, i-a spus:
- Poornima, sunt prea obosită. Sunt atât de obosită.

La cât timp după aceea a murit? Poornima era de părere că la trei sau patru luni. Într-o dimineaţă, după ce s-au trezit, au văzut că avea ochii deschişi şi goi şi fără viaţă. Cu toate acestea, Poornima nu a fost în stare să plângă. Nu a făcut-o nici când a ajutat la îmbăiatul şi îmbrăcatul mamei moarte. Nici când tatăl şi fraţii ei au dus-o pe uliţele din sat, învelită cu flori de iasomie. Nici când rugul funerar a ars şi s-a preschimbat în scrum. Nici măcar când a terminat de pus şi ultima crizantemă din ghirlanda agăţată de poza mamei ei. A plâns abia mai târziu, când s-a trezit în prima dimineaţă rece autumnală. Sau cel puţin a încercat să plângă. Îşi aminteşte că nu au fost decât câteva lacrimi. La momentul respectiv, a simţit că era o fiică rea, pentru că nu putea să plângă, să jelească, dar, indiferent de cât de tristă se simţea, oricât de adâncă era durerea, nu a reuşit să verse decât una sau două lacrimi. Ochii nu i s-au înroşit decât puţin. "Amma", a spus fata în timp ce se uita către cer. "Iartă-mă. Nu-i vorba că nu te iubesc. Sau că nu îmi este dor de tine. Nu înţeleg; toţi ceilalţi plâng. Varsă găleţi de lacrimi. Dar lacrimile nu sunt unica măsură, nu-i aşa?" Cu toate acestea, lucrul pe care l-a intuit s-a adeverit: odată cu trecerea lunilor, a uitat vocea mamei. Dar ceea ce îşi amintea în continuare, singurul lucru pe care nu îl pierduse, a fost faptul că pentru un moment - în timp ce îi pieptăna părul - mama şi-a pus mâna pe capul ei. A fost cel mai uşor gest dintre toate şi, cu toate acestea, Poornima l-a simţit: greutatea mâinii mamei. O greutate atât de delicată şi de fragilă, ca stropii de ploaie dintr-o zi toridă de vară. O greutate atât de mică şi de ostenită, dar suficient de puternică încât să i se insinueze în vine ca sângele. Într-un final, fata şi-a spus că fusese o greutate minunată.

O dată pe lună, Poornima mergea la templul de pe Indravalli Konda ca să se roage pentru mama ei. Stătea în încăperea de la intrare, care era înecată de mirosul emanat de cădelniţă, şi îl urmărea pe preot, sperând că zeii aveau să-i vorbească, să-i spună că amma ei îi veghea în continuare, chiar dacă lucrul pe care tânjea cu adevărat să-l atingă era deepa, o lampă micuţă, cocoţată exact pe vârful muntelui. Câteodată, în vreo duminică sau în vreo zi de sărbătoare, stătea în faţa colibei şi privea în sus, la luminiţa care strălucea în depărtare, licărind galbenă ca o stea.
- Cine o aprinde? l-a întrebat o dată pe tatăl ei.
- Cine aprinde ce?
- Deepa de pe vârful muntelui. Bărbatul, care tocmai terminase cina şi stătea în faţa colibei, cu braţele obosite şi spatele încovoiat, a privit înspre Indravalli Konda şi i-a răspuns:
- Probabil că un preot. Vreun copil. Poornima a tăcut un moment, după care a continuat: - Eu cred că amma o aprinde. Tatăl ei şi-a întors privirea către ea. Părea supărat, răscolit, de parcă tocmai ieşise dintr-o clădire cuprinsă de flăcări. Apoi i-a cerut nişte ceai. Când i-a dat cana, bărbatul i-a spus:
- Încă zece luni.
- Zece luni?
- Până la parastasul de un an.

Acum Poornima a înţeles ce voia de fapt să spună. După moartea unui membru al familiei, nu se cădea să organizezi nicio petrecere timp de un an, darămite o nuntă. Trecuseră doar două luni de la moartea mamei. Abia peste alte zece avea să se mărite - asta încerca tata să-i spună.
- Deja am vorbit cu Ramayya. Nu departe de aici locuieşte un fermier. Are câteva hectare de pământ şi este muncitor. Are doi bivoli, o vacă şi nişte capre. Dar nu vrea să mai aştepte atât. Are nevoie de bani acum. Şi se teme că tu nu eşti potrivită pentru o nevastă de fermier. I-am spus lui Ramayya, i-am spus şi lui: Uitaţi-vă la ea. Uitaţi-vă puţin la ea. Este puternică precum un bivol, ea este un bivol. Scoateţi-vă din minte bivolii voştri, ea ar putea să are singură câmpul. Poornima a dat din cap şi a intrat în colibă. Singura oglindă pe care o aveau era una cu mâner; nu îşi putea vedea toată faţa decât dacă o îndepărta cât putea de mult, dar a ţinut-o aproape de faţă şi a văzut un ochi, apoi un nas. Apoi a coborât cu oglinda spre gât, sâni şi coapse. Un bivol? A fost cuprinsă brusc de tristeţe. Nu putea spune de ce. Nici nu conta. Era o copilărie să fii trist fără motiv. Ştia doar că, dacă mama ei ar mai fi trăit, probabil că ar fi fost deja măritată. Poate chiar însărcinată sau deja mamă. Nici acestea nu erau motive de tristeţe. Cu toate acestea, îşi făcea griji în privinţa fermierului. Dacă avea cu adevărat să o pună să are singură câmpul? Dacă mama-soacră avea să fie dură cu ea? Dacă urma să nască doar fete? Apoi a auzit-o pe amma vorbindu-i. A auzit-o spunându-i: Niciunul dintre aceste lucruri nu s-a întâmplat încă. Apoi a continuat: Totul este deja scris în stele, Poornima. De zei. Nu putem schimba nimic. Deci ce sens are? De ce să-ţi faci griji? Evident că amma avea dreptate. Dar în acea noapte, după ce s-a aşezat pe rogojina pe care dormea, Poornima s-a gândit la fermier, la deepa de pe vârful Indravalli Konda, la frumuseţe. Dacă ar fi avut tenul mai deschis la culoare, părul mai des sau ochii mai mari, poate că tatăl ei i-ar fi găsit un partener mai de soi: unul care să vrea o soţie, nu un bivol. Odată, când Ramayya a venit în vizită la tatăl ei, l-a auzit spunându-i: "Poornima ta este muncitoare, dar ştii cum sunt băieţii din ziua de azi; ei vor o fată modernă. Ei vor modă". Modă? Apoi s-a gândit la mama ei; s-a gândit la ultimele zile ale acesteia, când s-a zbătut în chinuri; s-a gândit la greutatea mâinii mamei pe capul ei; apoi s-a dus cu gândul la cele două banane, la măr şi la mâna de caju şi, ca şi când acesta ar fi fost momentul după care tânjea în sinea ei, a cedat şi a vărsat atâtea lacrimi de parcă nu avea să se mai oprească vreodată. A plâns în linişte, sperând că tatăl, cei trei fraţi şi sora ei nu aveau să o audă, iar rogojina s-a îmbibat atât de tare de lacrimi că simţea mirosul de umezeală de sub ea, ca după o ploaie zdravănă, şi, după ce a terminat, trupul ei a fost atât de epuizat de la plâns, atât de pustiit de sentimente, atât de gol, că a zâmbit şi a căzut într-un somn adânc, fără vise.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer