O carte dureroasă şi crudă - Inima fetelor arde mai intens

 Citiţi un fragment din această carte.


Am terminat Inima fetelor arde mai intens de mai bine de o săptămână şi încă nu pot să spun dacă mi-a plăcut sau nu. Mi se întâmplă foarte rar acest lucru, dar mi se mai întâmplă. Cartea apărută la Storia Books mi-a rămas în minte, m-am gândit la ea şi la personajele ei aproape în fiecare zi, am încercat să descopăr cauzele care m-au făcut să-mi placă şi să nu-mi placă în acelaşi timp, m-am întrebat ce m-a deranjat şi ce m-a marcat. Cartea lui Shobha Rao mi-a adus aminte pe undeva de Ministerul fericirii supreme scrisă de Arundathi Roy pentru că se apleacă, de asemenea, asupra marginalilor din societatea indiană. Dar dacă romanul lui Roy mi-a plăcut în mod necondiţionat în primul rând datorită stilului luxuriant, amuzant şi pozitiv în cele mai neaşteptate momente, cartea lui Rao m-a lăsat cu un gust amar şi cu o tristeţe care s-a cuibărit undeva în mine şi refuză să mai plece. Viaţa personajelor pare aproape în totalitate lipsită de speranţă, mizeria şi urâţenia lumii sunt dezvăluite fără menajamente, happy-end-ul este improbabil.

Cartea spune povestea a două fete, Poornima şi Savitha, născute în Indravalli, un cătun sărac ai cărui locuitori se ocupau de generaţii de ţeserea sariurilor tradiţionale. Ambele provin din familii sărace, dar pe măsură ce vedem prietenia lor dezvoltându-se, înţelegem că nici sărăcia nu este de un singur fel. Faptul că tatăl Poornimei are două războaie de ţesut funcţionale îi acordă un statut superior, este mai bogat, dar nu şi un părinte mai bun pentru fiica lui. Tatăl Savithei este beţiv şi bolnav, cerşeşte la uşa templului şi nu este capabil să îşi întreţină familia, însă îşi iubeşte fetele în felul lui şi nu se sfieşte să le-o arate. Cele două fete cresc într-o lume în care femeile nu valorează mare lucru, fiind doar forţă de muncă ieftină sau soţii a căror valoare este judecată în funcţie de numărul de fii pe care îi pot naşte soţilor lor. O lume cenuşie, stearpă, cu bucurii mărunte şi parcă furate. O lume în care cele două ajung să se completeze reciproc, să se sprijine una pe cealaltă, să îşi fie consolare şi alinare. Dar lumea în care trăiesc este nepăsătoare şi crudă. Odată ce inocenţa uneia dintre ele este furată, vieţile lor devin şi mai grele, perioada trăită în colibele părinteşti ajunge să i se pară cititorului un paradis în comparaţie cu ceea ce urmează.

Se întâmplă acest lucru pentru că un alt subiect al cărţii este traficul de persoane. Autoarea ne arată cât de uşor poţi dispărea într-o societate indiferentă, cât de dificilă poate fi viaţa unei tinere fără educaţie, cunoştinţe sau bani într-o lume lipsită de scrupule, plină de prădători pentru care nu este nimic altceva decât o marfă oarecare. Există multe momente crunte în această carte, care îţi strâng inima şi te fac să realizezi cât de norocoasă eşti să te fi născut în altă parte, chiar dacă, după cum o demonstrează statisticile, şi în România traficul de persoane ajunge la cifre îngrijorătoare în ultimii ani, mai ales în ceea ce priveşte copiii. Da, este ficţiune ceea ce citeşti, dar ştii că romanul îşi trage inspiraţia din viaţa reală. Pentru că este imposibil să nu fi citit măcar o dată o ştire despre o fată dintr-un sătuc indian care a fost arsă cu acid pe faţă, despre o copilă vândută şi găsită peste luni sau ani într-un bordel, despre gusturile sexuale cel puţin ciudate ale unor oameni bogaţi.

Fragmentul meu favorit din carte îl reprezintă monologul Poornimei care cred că reuşeşte să concentreze în mare parte esenţa acestei cărţi. După ce o altă victimă îi spune eroinei noastre că se teme de ea pentru că atunci când era mică a avut un vis în care apărea cineva cu o faţă ca a ei, Poornima se gândeşte spumegând: "Ce proaste suntem toate. Noi, fetele. Ne temem de ceea ce nu trebuie, la momentul nepotrivit. Te temi de o faţă arsă, în vreme ce afară, afară te aşteaptă focuri pe care nici nu ţi le poţi închipui. Bărbaţi care ridică beţe de chibrit înspre ochii tăi de benzină. Flăcări, flăcări pretutindeni în jurul tău, care îţi ling sânii abia iviţi, trupul care abia a cunoscut sângerarea. Şi iad. Un iad la fel de întins precum lumea. Care aşteaptă să te secătuiască, să te transforme în cenuşă, şi până şi vântul, până şi vântul. Până şi vântul, drăguţo, şi-a zis în sinea ei, privindu-te cum arzi, bucuros, trecând peste tine şi prin tine. Împrăştiindu-te, pentru că eşti fată şi pentru că eşti cenuşă."

Inima fetelor arde mai intens este un roman greu de digerat, o parte dintre cititori reproşându-i chiar autoarei că exagerează cu ororile prin care trec cele două fete. Cu toate acestea, eu cred că Shobha Rao face acest lucru intenţionat, pentru a ne scoate din confortul nostru şi a ne face să înţelegem că nu toate poveştile au happy-end, sau că acesta nu este neapărat unul roz după cum ne-ar plăcea nouă, stând şi citind pe canapeaua confortabilă de acasă. Pentru că unele vieţi pot fi exact aşa: dificile, crude şi tragice de la un capăt la celălalt. Sunt oameni care cad prin ochiurile plaselor de siguranţă ale societăţii şi reuşesc cu greu, dacă reuşesc vreodată, să se ridice din nou la suprafaţă şi să trăiască.

Ceea ce pare a le ţine în viaţă pe Poornima şi Savitha este lumina prieteniei lor şi convingerea că se vor salva într-un final una pe cealaltă. Poornima pleacă în căutarea Savithei, şi această căutare o poartă până în Statele Unite. Ambele fete ajung într-un final să fie desfigurate fizic, dar îşi păstrează cumva o urmă de inocenţă, o ingenuitate şi bunătate incredibile. Fiecare nou obstacol şi supliciu par a le face mai puternice şi mai determinate să supravieţuiască. Nu poţi la sfârşitul romanului decât să speri că vor avea o soartă mai bună. Shobha Rao ne lasă cu un final deschis, aşadar, nu putem decât să ne imaginăm continuarea vieţilor celor două personaje. Eu am ales să mi-l imaginez ceva mai luminos, mai cald şi cu câteva mici bucurii. Nu am îndrăznit să sper la mai mult.