Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Umbra unui surâs - Mircea Popescu, o conştiinţă a exilului românesc


Sorin Alexandrescu, pe marginea unui volum de Mihaela Albu, Dan Anghelescu

08.01.2020
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi comentarii de Mihaela Albu , Dan Anghelescu
Mircea Popescu, o conştiinţă a exilului românesc
Editura Vremea, 2019

 Citiţi un fragment din această carte.

***
Umbra unui surâs

Trec pe sub o arcadă, intru în Via del Corso şi, după câţiva paşi, recunosc brusc, pe stânga, biserica San Carlo. În faţă, o stradă merge spre Trinità dei Monti. E vara lui 1968. Aici, într-o mică nişă din Corso, lângă intrarea la biserică, urcă scara la pensiunea lui Pufuleţ (doamna Adamiu), la etajul 1. Christinel şi Mircea Eliade trebuie să fie sus. Nu, au coborât deja, îi văd în faţă, în aceeaşi nişă, la masa lungă a unei trattoria. Mă aşez la capătul de dincoace al mesei, singurul loc liber. În faţă, Mircea se întrerupe şi mă prezintă: Sorin, a umblat toată ziua prin Roma. Ei sunt Horia Roman, Nina Batalli, Mircea Popescu... Apoi, mulţi alţii. Pe unde-ai fost? Mă bâlbâi, am mers toată ziua pe jos, în zigzag, habar nu mai am pe unde. Primesc un pahar de vin: eu sunt celălalt Mircea. Îmi zâmbeşte. Încep să vorbesc...

Scena a rămas prinsă în decor de patruzeci şi cinci de ani. Nu-mi mai amintesc exact figurile, dar îi văd mişcându- se, îi aud. Acum îi citesc. Din lumea extraordinară de atunci au rămas doar cuvinte şi câteva imagini: invitaţii lui Mircea, prietenii lui, mi-i descria seara, îi revedeam uneori a doua zi. Umblam besmetic prin Roma, câteva zile mai târziu aveam să mă reîntorc la Bucureşti. Mi se părea o altă lume: erau desigur fericiţi, trăiau acolo. Eu, dincolo, unde povesteam mamei şi bunicii mai ales despre Mircea al nostru. Nu ştiam atunci că doi ani mai târziu aveam să merg la Amsterdam şi că alţi români din ţară mă vor vizita acolo şi vor gândi probabil despre mine la fel: el e aici, noi, dincolo. Despre ce să discutăm?

În 1968, ca atâţia alţii, m-am grăbit să mă reîntorc la Bucureşti, să apăr ţara de... ruşi. Am mai fost la Roma în anii următori, m-am revăzut cu ambii Mircea. Curând, în 1975, aveam să aflu că Mircea Popescu nu mai era, ars parcă în propria lui flacără... Dar ceva, o scânteie, se prinsese şi de mine. În 1974 organizam primul congres de studii româneşti în Olanda, un alt soi de congres, îndreptat mai mult spre occidentali decât spre emigranţii români. Au venit atunci şi italieni, printre care minunatul Pasquale Buonincontro, din Napoli, unul din prietenii lor buni...

Acum, citesc ce-a scris, ce i s-a scris, ce s-a scris despre Mircea Popescu. Înţeleg brusc că, de fapt, toată acea lume romană extraordinară din 1968 gravita în jurul lui. El era sufletul mişcării, cum se spunea. Secretarul Asociaţiei Academice Române, redactorul Revistei Scriitorilor Români, cel care informa pe toată lumea despre ce se petrecea în România şi ce se făcea în Europa şi cele două Americi de către români, scriind mereu sute, mii de scrisori, de note, de îndemnuri. Poate chiar mai mult decât Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca la Paris.

România era, în acei ani, cultural şi politic, centripetă. Nu s-a schimbat mult nici astăzi: ne interesează numai ce se întâmplă la noi, nu la vecini, sau doar sumar şi fără legătură cu noi. Eram din generaţia şaizecistă, generaţia... tânără de atunci, şi credeam, speram cu toţii, prin 1967-1968, că şi la noi Ceauşescu va realiza o liberalizare precum Dubček în Cehoslovacia, prin care comunismul nu se va schimba de tot, desigur, dar va căpăta o faţă umană, cât de cât. Nu s-a întâmplat deloc aşa, ci, după un scurt interludiu, acelaşi Ceauşescu a reinstaurat un totalitarism mult mai perfid. La Roma, ca şi la Amsterdam, aveam să descopăr însă spre sfârşitul anilor şaizeci aceeaşi speranţă comună, deşi timidă, că lucrurile vor evolua în bine. Pe fondul acestei speranţe am descoperit faptul că emigraţia română constituia o a doua Românie, liberă, dar în afara ţării. Teroarea precedentă de aproape douăzeci de ani ne ascunsese ce se petrecea dincolo, iar cei dintre noi care ştiau, inclusiv prin relaţii de familie, tăceau, discreţi şi prudenţi. Micul dezgheţ ne revela emigraţia fizic, social şi cultural, cu asemănări şi cu diferenţe de noi. Unii se aflau în diaspora, erau mai mult sau mai puţin realizaţi, prosperi, ne priveau superiori, adesea depolitizaţi, legaţi încă de ţară doar prin obiceiuri cam edulcorate şi o română aproximativă. Alţii se simţeau în exil, politic îndârjiţi, mai modeşti financiar, nebuni de dorul de ţară, dar chinuiţi de ce i se făcea acesteia la ea acasă, vorbind bine ambele limbi şi scriind la fel de uşor în cea maternă şi în cea locală, de referinţă. Exilul era organizat policentric, diaspora plutea în ceaţă şi indiferenţă. Abia citind documentele publicate după 1989, printre care volumul de faţă, înţelegem cât de extins era exilul - probabil şi diaspora, dar inaparent - şi câte publicaţii culturale apăreau, de la Caiete de dor (redactor Virgil Ierunca) şi Ethos (Ioan Cuşa), la Paris, la Revista Scriitorilor Români (Mircea Popescu), la Roma, Prodromos, editată de Paul Miron în Germania şi atâtea altele la Honolulu (Ştefan Baciu), Buenos Aires (D. Găzdaru, Cuget românesc), Madrid (George Uscătescu, Destin), Rio de Janeiro (I.G. Dimitriu) şi aşa mai departe.

Era o altă Românie, dispersată, un soi de arhipelag între care circulau bărcile numite trecut, limbă, rude, mondenităţi, intrigi, uneori şi cărţi. Prezenţa lor locală era destul de restrânsă, doar puţini dintre ei spărseseră zidul dintre indigeni şi alogeni şi acumulaseră admiraţia şi onorurile publice ale ambelor zone: Mircea Eliade, Eugène Ionesco (de aici şi modificarea numelui), Cioran, Stéphane Lupasco (idem), Eugenio Coseriu (la fel), Vintilă Horia, Ionel Perlea, muzicologul Roman Vlad, poate alţi câţiva. Urma apoi al doilea cerc: mediatorii dintre cele două zone, independenţi, incoruptibili, loiali ambelor lumi. Informaţia la zi şi constanta demascare a escrocilor de orice fel îi făceau pe Monica Lovinescu, Virgil Ierunca şi Mircea Popescu unanim respectaţi. Ei constituiau de fapt centrele de raliere ale exilului, dar şi de atracţie pentru nou-veniţi. În mare măsură, cei trei au sacrificat atractive cariere alternative vocaţiei de centre spirituale ale exilului, de organizare şi menţinere a luptei şi speranţei într-o victorie finală. Alţii, din exil, ca şi mai toţi din diaspora, s-au mulţumit cu nişele socio-culturale în care s-au adăpostit de vreme rea, şi acolo au rămas. Căci trebuie s-o spun: mai mult decât alte emigraţii, cred, marea majoritate a celei româneşti a trăit, şi trăieşte şi astăzi încă, în confortabile nişe socio-economice. Oamenii sunt acolo destul de izolaţi, dar apăraţi de seisme, şi arborează aceeaşi superioritate, deşi continuă să fie ne- ori dezinformaţi; în fond, puţin le mai pasă.

Revenind la "cei trei", trebuie de asemenea să spun că spiritul lor combativ şi nemila faţă de orice abatere morală din ţară, mi-au impus şi mie acea "etică a neuitării" despre care se vorbeşte în excelenta introducere la această carte de Mihaela Albu şi Dan Anghelescu. Dar m-a şi uimit, m-a şi pus pe gânduri, mai ales acum, citind scrierile lui Mircea Popescu. Mă obişnuisem, în ţară, să-mi privesc cu admiraţie profesorii, mai ales pe Tudor Vianu şi pe Alexandru Rosetti, nu numai pentru ajutorul primit ca debutant, dar şi pentru că menţineau vii - cu mari suferinţe personale, cum îmi povestiseră - valori de ştiinţă şi cultură care altfel s-ar fi prăbuşit sub comunism. Ei erau pentru mine, pentru generaţia mea, ariergarda vechii culturi româneşti autentice, interbelice. Ei bine, pentru "cei trei" ei erau, mai ales Rosetti, avangarda unui spirit de compromis cu comunismul, mereu regretat, deşi nu vituperat ca la Arghezi, Sadoveanu şi Nichifor Crainic. Literatura anilor cincizeci era un dezastru, de acord, dar Moromeţii lui Marin Preda, probabil volumul 1, este, după Mircea Popescu, cam acelaşi lucru cu Desculţ de Zaharia Stancu, iar despre volumul doi (1967) nu se spune nimic. Şaizeciştii mei erau trecuţi cu vederea, cu excepţia lui Marin Sorescu şi Ion Alexandru - succese exagerate, după mine - şi a lui Ştefan Bănulescu (pe drept), graţie mai ales lui Eliade. Dar ceilalţi? La Goma, Breban, Ţepeneag, se remarcă "luări de poziţie curajoase", despre Ivasiuc însă, Sorin Titel, Nichita Stănescu, Blandiana, Dimov, Nemoianu, noua critică structuralistă, din care făceam şi eu parte, mai nimic. Toleraţi, poate ironic, ca la Paris? Greu de spus până nu citim şi scrierile lui Mircea Popescu în italiană. Chiar unele remarci despre occidentali surprind, precum cea în care se spune că scriitorii angajaţi (de stânga) ar fi un amestec de realism şi pornografie! Oricum, comparată cu analizele lui Ierunca şi Lovinescu, opinia lui Popescu este filozofic sau estetic mai puţin fundamentată, dar, adesea tocmai de-aceea, mai frapantă în directeţea ei.

În ciuda mirării de atunci, ori de mai târziu, trebuie totuşi să constatăm că seria între timp complet publicată a scrierilor critice ale lui Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, ca şi cele ale lui Mircea Popescu, ne oferă o a doua perspectivă asupra culturii de sub comunism şi ne obligă să ne întrebăm unde este, totuşi, adevărul. Înţelegem acum că perspectiva apropiată din România nu era neapărat mai justă decât cea depărtată de la Paris, sau Roma. Criticii literari din ţară, atunci, ca şi astăzi, văd compromisurile de până spre mijlocul anilor şaizeci ca un soi de mască necesară supravieţuirii pe care oamenii au scos-o îndată ce au putut. Criticii români din Occident văd masca celor care au colaborat cu regimul drept o scuză ieftină şi-i opun obrazul curat al lui Blaga, Botta, Alice Voinescu, Voiculescu. Chiar fisurarea măştii a mers încet şi limitat dacă ne comparăm - o comparaţie totdeauna negativă pentru români - cu cehii, ungurii sau polonezii, mai rapizi şi mai adânci în democratizare. Comparaţia a rămas de-altfel mereu negativă pentru noi. Ceauşescu nu s-a dus să ocupe Praga lui Dubček, este adevărat, dar şi-a ocupat el însuşi propria-i ţară, şi încă cum, preţ de douăzeci de ani. Astăzi, după ce ultimele scuze s-au epuizat şi chiar dislocarea comunismului post-1989 la noi tot mai încet s-a făcut - şi se face, interminabil, şi astăzi - decât în celelalte ţări, lectura unui Mircea Popescu mă face să mă îndoiesc profund de mitul măştii. Nu mila, ci radicalismul critic a lipsit, şi încă lipseşte în România, cred acum, un radicalism care să ducă la schimbare directă, nu la mereu alte justificări ridicole de televiziune. Şi dacă nu mască a fost, ce am văzut mereu, şi încă vedem, ci obrazul însuşi? Obrazul "turciţilor" ori ale "sufletelor moarte", cum le spune Ierunca, citat de Popescu, adică al oportuniştilor. Dacă aceşti critici, Popescu, Ierunca, ori Monica Lovinescu, au avut dreptate, şi nu cei din ţară, în evaluarea epocii, primii fiind mai lucizi tocmai graţie distanţei şi a unei tradiţii critice autentice cu care au fuzionat, spre cinstea lor, la Roma şi la Paris, dar pe care noi am tot ocolit-o "şăgalnic" la Bucureşti? Da, nemila la scuze a lui Mircea Popescu mă irită, cumva, ca român de Bucureşti, dar mă face să mă simt, ca român de Amsterdam, mai curat, mai adevărat, precum după un duş rece în vreme toridă.

Revin la imaginea arhipelagului. Frumuseţea ei vine din întindere peste oceane şi vâslit perseverent între insule. În fapt, altfel decât ne-am obişnuit să gândim, această întinsă emigraţie, în ciuda distanţei dintre ochiurile ţesăturii ei, a fost singura prezenţă internaţională românească colectivă de până astăzi. În rest, prezenţe individuale, de la Dimitrie Cantemir la Iorga, sau la traducerile din Mircea Cărtărescu. Deşi lista cu numele lor citate mai sus nu este completă, observi imediat că mai aceleaşi nume de scriitori din exil apăreau la Roma, Paris, Madrid, Bochum ori Freiburg. Este evidentă conlucrarea şi solidaritatea lor. Nu s-a făcut încă, pe câte ştiu, o analiză serioasă a acestei producţii luate la un loc şi în comparaţie cu cea din ţară. Mircea Popescu şi alţi critici români din Occident susţin că în primele două decade sub comunism modernismul literar românesc a continuat doar în exil, fiind interzis în ţară. Precaritatea realismului socialist este evidentă, dar justifică ea oare o astfel de evaluare globală, integral negativă la o zonă, integral pozitivă la cealaltă? Din nou, critica din ţară a încercat mereu să salveze excepţiile de la regulă, precum poezia lui A.E. Baconski (de acord), sau Groapa lui Eugen Barbu (nu, în ciuda exportării ei recente în Franţa). Pe de-altă parte, literatura lui Petru Dumitriu, blamată de românii din străinătate, cât timp el se afla la Bucureşti, a fost recuperată după autoexilarea lui în Occident, cum Mircea Popescu susţine ca acceptabil (într-o cronică din 1964). Invers, numele lui Dumitriu a dispărut atunci brusc la Bucureşti, iar încercarea de a-l relua recent, odată cu diverse retipăriri, nu a precizat deloc locul lui în literatura limbii în care a continuat să scrie. Nu mai puţin clar este raportul lui Vintilă Horia cu literatura română, sau al lui Virgil Gheorghiu. Avatarurile lor au trecut dintr-o extremă în alta, la fel ca lauda şi atacurile. Mircea Popescu a înţeles însă foarte bine valoarea poetului Aron Cotruş, deşi el a fost oarecum uitat în România. Mai mult, poezia lui Horia Stamatu a rămas cvasinecunoscută până astăzi, la fel scrierile lui Ciorănescu, Uscătescu, Baciu, în ciuda unor menţiuni punctuale. Practic, doar Eliade, Cioran şi Ionesco, plus Monica Lovinescu şi Ierunca au fost cu adevărat reintegraţi în cultura română din România. În fond, există până astăzi două literaturi române paralele în a doua jumătate a secolului al XX-lea, şi este greu de crezut că ele vor mai putea fi vreodată realmente integrate. Chiar valorile promovate în ambele literaturi sunt uneori reciproc compatibile, alteori, nu. Un anume modernism interbelic a continuat în exil, deşi cu tente puternice de nostalgie, dor de ţară care trimiteau în atemporal realismul lor cotidian oricum destul de temperat. Scrise în Franţa ori la Chicago, povestirile lui Eliade constituiau o mitologie bucureşteană la fel cum îi derivaseră spre fantastic indian Nopţi la Serampore ori Secretul doctorului Honigberger, publicate la Bucureşti după despărţirea de India: distanţa, nostalgia au creat probabil mitul. Disperarea lui Cioran sună însă mai convingător la Paris în franceză decât în română la Bucureşti, deşi era aceeaşi. Doar Ionesco s-a schimbat fundamental, deşi absurdul picura deja, neliniştitor, în textele lui româneşti. Aceşti autori, poate încă doi, trei, au contrazis fundamental ce s-a scris în România primelor decade postbelice; doar în anii şaizeci Bănulescu era aproape de Eliade şi Sorescu de absurd. Dar în rest? Mi-e greu să generalizez tocmai pentru că studii mai concrete lipsesc, totuşi îmi rămâne impresia că multă literatură din revistele exilului, deşi scrisă liber, nu diferea simţitor, tematic şi estetic, de acea literatură din ţară care reuşea să se smulgă, într-un fel, propagandei. Am putea oare spune, pentru anii şaizeci (târzii) şi şaptezeci - adică cei discutaţi de Mircea Popescu - mai curând că media prozei româneşti (zise) realiste din Occident nu diferea mult de media prozei scrise atunci în România, deşi aceasta beneficia, în plus, de un ascuţiş critic remarcabil, chiar dacă uneori bont, sau ceţos? Este comparaţia posibilă, pe alte linii tematice, şi în lirică? Răspunsul este greu de dat tocmai pentru că, în ambele locuri, politicul şi esteticul s-au aflat în raporturi încă neanalizate pe deplin. Mircea Popescu simte problema, cred, dar nu mai apucă să i se consacre. Este de-aceea tentant să ne imaginăm o oarecare convergenţă a celor două literaturi române în decadele moderniste postbelice, dincolo de lespedea realismului socialist din ţară şi sechelele ei, deloc neglijabile, de mai târziu. Deşi poeţi precum Nichita Stănescu şi Dimov, ori prozatori ca Ţepeneag, ori Mircea Simionescu, nu cred că au existat la românii din Occident. Şi, desigur, nici optzecismul din ţară.

Mai este un aspect al acestei culturi internaţionale de limba română pe care volumul de faţă îl reliefează. Notele lui Mircea Popescu mai mult informează publicul larg decât analizează pentru cunoscători scrierile românilor din lume. Timpul nu-i permitea mai mult, spaţiul revistei nici el. Ce a scris în italiană nu este încă publicat acum, dar faptul de-a fi colaborat frecvent la Fiera letteraria şi altele mă face să bănuiesc că acele note tot mai curând de informaţie au fost. Autorul nostru a publicat şi un compendiu de literatură română, tradus între timp, totuşi el nu are anvergura cărţii Panorama de la littérature roumaine de Basil Munteano, după cum nici compendiul Letteratura romena, de Gheorghe Caragaţă, din Florenţa, nu cred că o are (nu am văzut cartea, din păcate). Pe câte ştiu, Panorama este singura carte de referinţă despre literatura română (modernă) publicată în acea perioadă în Occident! Mai mult, despre Eminescu există doar două publicaţii notabile şi acelea scrise de non românii Alain Guillermou şi Rosa del Conte (M. Popescu: "neostoita pasiune românească a Rozei del Conte"). Despre Caragiale mi-amintesc o cărţulie de Eric Tappe. Poate mai sunt citabile câteva. Dar unde sunt cărţile fundamentale despre cultura română scrise de românii refugiaţi în Occident? Nu există, pe câte ştiu. Erau liberi să le scrie, dar nu le-au scris. Au scris în schimb nenumărate studii specializate, de certă erudiţie, precum cele semnate mai demult Mozes Gaster, ori acum Emil Turdeanu, Octavian Buhociu, Pavel Chihaia etc. Să-l amintim aici şi pe un foarte bun istoric şi editor de artă, Ionel Jianu, pe juristul N. Petrescu-Comnen, ori, dintre lingvişti, pe Sever Pop şi Eugen Coşeriu, singurii cu o operă masivă, absentă din păcate la E. Lozovan, ori D. Găzdaru (fost asistent al lui Spitzer!), sau pe artiştii Eugen Drăguţescu şi Nina Batalli. Chiar din generaţia mea, Virgil Nemoianu, Toma Pavel au scris în engleză, ori franceză, cărţi de valoare, dar nu despre scriitori români. O excepţie este poate Ilina Gregori, în germană. În mod curios, românii cu ambiţii ştiinţifice au scris în limbi de circulaţie spre a deveni cunoscuţi, ceea ce este foarte bine, dar nu au scris în acestea şi despre cultura lor de origine. Mircea Eliade, cu De Zalmoxis à Gengis Khan (1970) este, din nou, o excepţie[i].

Două sunt de fapt aspectele curioase, chiar paradoxale, ale culturii din exil la care uşor ajungem plecând de la Mircea Popescu: 1. autorii români din exil nu au scris opere de sinteză despre cultura română, nici în limba română, nici în cea locală, sau de referinţă, şi 2. ei nu au scris nici texte de promovare sistematică, în mass-media, a lor înşişi, sau a acelora dintre ei ajunşi la notorietate (gen Vintilă Horia, Petru Dumitriu sau, în altă perioadă, Paul Goma; Eliade a fost descoperit târziu ca scriitor), ci doar scurte texte de informare, în ambele limbi. Autorul nostru explică acest lucru prin dezbinarea dintre români, mai mare decât, de exemplu, cea dintre albanezi sau lituanieni: motivul "trebuie cătat în diviziunea noastră anacronică, care ne dăunează enorm şi nu ne permite să ne opunem cum ar trebui presiunii reperiste."; citatul vine dintr-un articol din revista Vatra, din 1961, reluat în introducerea la cartea de faţă). Dezbinare a existat, pe câte ştiu, în mai toate emigraţiile. Să observăm însă că Popescu deplânge ineficienţa în raport cu propaganda "reperistă", nu cu autopromovarea în Occident. Să fie oare vorba de un soi de sacralizare interioară a lumii româneşti care, invers decât la Eliade, împiedică pe mulţi români să vorbească public despre ea din teama inconştientă de-a o laiciza nepermis? Ar putea apoi acuza, mai pragmatic, lipsa unei pieţe de desfacere în Occident a cărţilor despre România scrise în engleză, franceză ori spaniolă; o scuză invocată şi astăzi de mulţi editori. Dar nu va fi trecut orice încercare de-a defrişa editorial o nouă zonă prin aceeaşi dificultate iniţială? Ea n-a putut niciodată fi învinsă decât prin perseverenţă şi super ofertă continuă, capabile, finalmente, să declanşeze startul decisiv.

Mai curând văd aici aceeaşi concentrare centripetă asupra noastră însăşi de care am suferit, şi încă suferim, oriunde în lume, ca şi acasă. A vorbi în română despre problemele noastre locale ni se pare suficient. Ne lipseşte dorinţa de afirmare printre alţii, la concurenţă cu ei: "Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul". Internaţionala românească s-a concentrat asupra ei însăşi ca fiind singura Românie pe lume în acelaşi sens pur defensiv precum cel eminescian, şi din aceeaşi simplă dorinţă de supravieţuire repetitivă, fără modificare, fără adaptare la context, dacă nu între Carpaţi şi Dunăre, cum voia Mircea cel Bătrân, atunci ca arhipelag prin oceanele lumii, dar incommunicado cu ţărmurile lor. Locuitorii arhipelagului nu au simţit nevoia de-a debarca în pământurile din jur ca o forţă aparte, cu greutate de opinie specifică în balanţa internă a acelor pământuri. A primat voinţa insulară, nu raportul cu alte comunităţi, şi aceasta chiar când relaţiile personale cu membri individuali ai acestora au fost excelente, precum găsim atâtea exemple (mai ales) italiene, citate de Mircea Popescu, în fapt şi spaniole, ori franceze. Abia astăzi, într-o lume plurală de comunităţi etnic-culturale diverse funcţionând în fiecare ţară europeană, românii încep a se organiza în spaţiu interetnic. Abia acum, cred, internaţionala română intră într-o a treia fază după cea a persistenţei în lumea dată de Dumnezeu şi a supravieţuirii risipiţi printre alte lumi, dar exteriori lor. Ei descoperă, în fine, interferenţa cu aceste lumi din interiorul lor, înţeleg, cred, şi faptul că mişcarea centrifugă te îmbogăţeşte mai mult decât cea centripetă. Nu locul România, mitic sau real, le dă acum tărie, ci schimburile dintre el şi context. Cu aceeaşi dragoste de ţară, cred, deşi mai puţin obsesivă. Am încercat această abordare de la Amsterdam în anii şaptezeci şi optzeci prin l´Association internationale d´études roumaines şi International Journal of Romanian Studies, ca şi prin diverse reflecţii în volumul Paradoxul român (Bucureşti, Univers, 1998). Nu ştiu cât am reuşit. Dar remarc acum, citindu-l pe Mircea Popescu, faptul curios că m-am înscris, în decadele ´mele´, venite după cei peste douăzeci de ani de activitate ai lui şi că sunt urmat de noul internaţionalism românesc tot vreo douăzeci de ani mai târziu!

Există deci trei moduri consecutive de-a privi lumea din perspective româneşti diferite care nu se poate să nu ne dea de gândit.

Mircea Popescu rămâne, din nefericire pentru el şi pentru noi, prins într-o lume în care românii abia începeau să vorbească prin glas propriu. Fără el, italienii nu ar fi ştiut mai nimic despre i fratelli din aceeaşi stradă, cum se considerau refugiaţii români. El i-a făcut cunoscuţi cum a ştiut şi a renunţat, pentru asta, la o viaţă proprie. A fost, cum bine spunea Ierunca, un cărturar, un ziarist şi mai ales o conştiinţă. Românească.

Nu pot încheia această evocare decât cu un nou citat. Mai întâi amintesc mişcătoarea amintire a lui Vintilă Horia cum că, plimbându-se prin împrejurimile Madridului, a dat de o vale minunată care i-a amintit imediat de Pârâul Rece, de lângă Predeal. A întrebat un trecător cum se numeşte locul. "Fuento fria", i-a răspuns. Deci Pârâul Rece! La rândul lui, mărturisind, prin 1963, dragostea lui pentru Roma, Mircea Popescu scrie aceste cuvinte: "Şi umbra unui surâs, şi o înseninare cât de fugitivă pe plaiul Dâmboviţei m'ar readuce la vechea pasiune bucureşteană. De aceea nu ne-am legalizat niciodată situaţia, nici după trecerea a două decenii". Brusc, realizez că şi eu am aşteptat aproape douăzeci de ani până să renunţ la vechiul paşaport românesc. Astăzi, şi lui, şi mie, ne-ar fi ajuns un card şi "umbra unui surâs".

(Sorin Alexandrescu)


[i] Scrisorile lui Eliade conţin câteva afirmaţii importante. În 1963 îl sfătuieşte pe Popescu să invite la revistă şi "scriitori evrei-români", ca Alexandru Vona şi Ionel Jianu: "Trebuie să se simtă că românismul este şi o dimensiune culturală, la care sunt chemaţi să participe toţi care mânuiesc în mod creator limba română." (subliniere Mircea Eliade, S.A.). Tot în 1963, Eliade afirmă: "Continui să cred (şi nu sunt singurul) că La Ţigănci e cea mai bună nuvelă a literaturii române moderne. E singura creaţie mitologică românească în care nu sunt utilizate clişeele folklorice, izbutind să fie, totuşi, esenţialmente românească". În 1968, e gata să recomande publicarea unui tânăr de talent de către Eugen Barbu: ´Dar aşi vrea să aflu dela Bănulescu dacă preţul, pe care sunt gata să-l plătesc, merită să fie plătit. (Nae Ionescu ne spunea, lui Sebastian, Racoveanu şi mie: "Eu mănânc căcat ca să puteţi scrie voi liber la Gazetă; dar nu-mi pare rău; meritaţi această libertate")´. O desvăluire uluitoare despre sensul mai adânc al politicii lui Nae Ionescu şi al relaţiilor cu elevii lui!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer