Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Mircea Popescu, o conştiinţă a exilului românesc


ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi comentarii Mihaela Albu, Dan Anghelescu

08.01.2020
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi comentarii de Mihaela Albu , Dan Anghelescu
Mircea Popescu, o conştiinţă a exilului românesc
Editura Vremea, 2019

Citiţi introducerea acestei cărţi.

***
Intro

Un "portret" al unuia dintre "marii necunoscuţi ai culturii române", Mircea Popescu, cel căruia, scria Monica Lovinescu, ar trebui să i se dedice "capitole şi cărţi", iar Mircea Eliade spera că, peste timp, "prietenii vor avea grijă să adune într-un volum măcar o parte din aceste studii şi articole, căci nu sunt mulţi italienizanţi şi comparatişti de statura lui."

Fragment
2. Mircea Popescu - un reprezentant al românităţii în exil

2.1. Consideraţii generale

În condiţiile exilului, activitatea literar-culturală de românist a celui pregătit în ţară pentru a deveni un mare specialist în italienistică poate fi definită ca emblematică pentru intelectualii noştri constrânşi de istorie să trăiască şi să creeze în alte spaţii geografice. Dar Mircea Popescu şi-a demonstrat românitatea la cotele cele mai înalte. Articole sub semnătura sa întâlnim în mai toate revistele în limba română (din cele mai diferite colţuri ale lumii), el publicând însă mult şi în limba italiană (traduceri şi articole de prezentare a literaturii noastre), făcându-şi un crez permanent din promovarea culturii româneşti în ţara de adopţie.

Apreciat în mod special de confraţii întru ardere pentru libertatea ideilor, dar mai ales pentru menţinerea şi promovarea valorilor identitare, Mircea Popescu a fost, aşa cum îl va caracteriza în trei cuvinte sugestive Virgil Ierunca, - "un cărturar, un ziarist şi o conştiinţă"[i] şi aceasta, motivează Ierunca, pentru că Mircea Popescu a fost în primul rând "autor a mii de pagini, răspândite în volume, reviste de specialitate sau ziare de atitudine", a fost "un bun şi apreciat italienist"; mai mult, "el duce o intensă activitate şi în publicaţiile italiene." Privind multilateralitatea activităţilor sale, criticul de la Paris subliniază şi că "istoricul literar e dublat la Mircea Popescu şi de un cercetător al folklorului românesc." (Ierunca: 1993, p. 57).

Preocupările cultural-literare ale lui M. Popescu au fost aşadar deosebit de variate - de la recenzarea/prezentarea unor volume nou apărute sau a unor numere din revistele româneşti răspândite pe tot globul până la studii de mai mare amploare dedicate literaturii Unirii, istoriei şi istoriografiei populaţiei aromâne sau vieţii şi activităţii lui Antim Ivireanul, cel care a fost "mitropolit al Ungro-Vlahiei", important ca "naţionalist român de adopţie" pentru cultura noastră.

Din toate se observă uşor multilateralitatea preocupărilor, cultura vastă, documentarea extrem de riguroasă - chiar dacă de multe ori deplângea accesul limitat la textele din ţară - în dorinţa de a informa cât mai exact cititorii.

Nicolae Florescu, în "Cuvântul înainte" la compendiul Istoria literaturii române (alcătuit de Mircea Popescu în italiană şi apărut în traducere românească la editura Jurnalul literar, 2001) reliefează de asemenea multiplele valenţe ale personalităţii scriitorului român din exil, arătând că "o viaţă, Mircea Popescu a fost prezentator, comentator, traducător şi, nu mai puţin, o voce românească în universul atât de complex şi variat în diversitate..." (op. cit., p. 6, s.n.).

Nu mai puţine faţete îi descoperea şi Ştefan Baciu, cel care spunea că l-a întâlnit o singură dată la Milano, dar că întotdeauna au mers "cot la cot, umăr lângă umăr, suflet lângă suflet" în activitatea publicistică din exil. Astfel, pentru Baciu, scriitorul român din capitala Italiei "a fost un promotor de cultură. Un animator. Un dascăl cu suflet de poet. Un neobosit cetitor. Un comentator plin de fineţe şi de tact. Un polemist elegant şi, sunt sigur, un poet camuflat." (v. Şt. Baciu, "Un bun român", în Limite, nr. 20/1975, s.n.)

Revista Limite (redactori Virgil Ierunca şi N. Petra), la rubrica "Confluenţe", îi aprecia de asemenea lui Mircea Popescu multilateralitatea, arătându-l ca fiind "nu numai ziaristul de talent care se opune de mai bine de douăzeci de ani propagandei României comuniste în Italia, ci şi un cercetător literar riguros, un comparatist de calitate, care slujeşte relaţiile culturale româno-italiene cu acea dezinteresare care cinsteşte un om de cultură." (Limite, nr. 1/ sept. 1969, s.n.)

Mai târziu, în nr. 12/1973, la aceeaşi rubrică, va fi semnalată "colaborarea lui Mircea Popescu la cel mai important săptămânal literar italian, La Fiera Letteraria", iar această colaborare, se spune în continuare, "continuă să ne aducă surprize dintre cele mai plăcute. Datorită lui Mircea Popescu, valorile româneşti sunt astfel preţuite la justa lor valoare în Italia".

În istoria exilului românesc, acest "cărturar", acest "ziarist", dar mai cu deosebire această "conştiinţă" şi-a legat numele nu numai de activitatea de profesor la Roma, de cea de traducător din literatura română în italiană - de la poezie populară la Blaga sau Cioran -, de istoric literar (autor, cum am menţionat mai sus, al unui compendiu de Istorie a literaturii române), dar şi de o constantă dăruire în slujba presei în limba maternă şi a promovării românităţii pe pământ străin.

Cum nu şi-a tăiat niciodată cu adevărat rădăcinile, ancorarea în cultura românească îi marchează identitatea. Chiar în aprecierea pe care o face unui confrate, el include în portret şi această dimensiune. Astfel, în "Trei scriitori de seamă", cum îi prezintă pe Alexandru Busuioceanu, N.I. Herescu şi Aron Cotruş, îi cuprinde împreună şi sub marca celor ce "au dat mereu românească roadă" (v. Revista scriitorilor români, nr. 1/1962, p. 113). Când deplânge moartea profesorului Herescu, deplânge şi faptul că acesta "era în plină activitate românească" (p. 115). Model de demnitate şi conştiinţă, Mircea Popescu admiră la Herescu şi puterea de a refuza catedre universitare în Italia şi Franţa de vreme ce i se cerea pentru aceasta să renunţe la cetăţenia română. Şi iată comentariul portretistului: "Fiu al ultimului Mare Ban al Craiovei, gen. Ion Herescu, dintr-o familie antică ce se înrudea cu Basarabii, el nu voia să audă de o renunţare, fie chiar formală, la blazonul de român." (ibidem) Mircea Popescu însuşi, determinat de împrejurările istorico-politice să abandoneze cariera de profesor de italiană, va sluji mai cu deosebire cultura română şi astfel, aşa cum îl prezintă Nicolae Florescu, "s-a impus în orizontul preocupărilor sale poziţia popularizatorului de aspecte spirituale româneşti /.../ adesea desţelenind perspective ignorate, sau speculând, nu mai insolit, sub raportul evidenţierii valenţelor productive de sugestii comparatiste ale cercetărilor literare româneşti în Italia" (v. "Cuvânt înainte" la Istoria literaturii române, p. 6). Oricum, în trecerea în revistă a activităţii sale, cercetătorul îi va sublinia apoi acea "încăpăţânare în românism", rostul activităţii sale, din cauza vicisitudinilor istoriei, fiind "să stabilească o rezistenţă prin cuvânt împotriva atentatului criminal instituit de ruşi şi comunişti împotriva fiinţei istorice a poporului român" (p. 17).

Acelaşi devotament în promovarea culturii româneşti îl vom întâlni subliniat de toţi cei care l-au cunoscut şi admirat. Deşi au fost împinşi de istorie în locuri atât de îndepărtate unul de altul, Ştefan Baciu ţinea şi el să vorbească (în articolul citat mai sus) despre "bogatul material risipit în nenumărate articole, foiletoane şi cursive în presa italiană - cu subiecte exclusiv româneşti." (s.n.)

În scrisul lui M. Popescu se observă o permanentă îmbinare a activităţii literare cu politicul, cu problemele vitale ale momentului pentru exilaţi, pe de o parte, pentru cei rămaşi în ţară, pe de alta. Astfel, criticul de la Roma se arată a fi totdeauna în deplină actualitate, în deplină implicare în viaţa şi activitatea semenilor săi, el fiind aşadar, nu numai "un cărturar", dar şi "o conştiinţă", nesfiindu-se să ia atitudine atunci când omul dăuna operei. Mircea Popescu s-a dovedit în toată activitatea sa un scriitor "angajat" în a combate minciuna cu care se acoperea distrugerea ţării şi se falsifica adevărul de către unii intelectuali cu orientări de stânga.[ii]

Articolele scrise de Mircea Popescu informează şi formează. Bazându-se pe cercetarea unei bibliografii pe cât posibil complete (dar, din păcate, de multe ori numai de până în anii '50[iii]), el aduce cititorului date de istorie literară - mai veche sau mai nouă -, informaţii asupra evenimentelor culturale din ţară, dar şi din exilul românesc, analizează lucrări literare, ori reviste apărute în limba română în cele mai diferite colţuri ale lumii; analizele sale sunt făcute cu gust sigur şi demonstrează o cultură vastă, criticul devenind o călăuză de încredere în descifrarea sensurilor unei cărţi sau a alteia, dar şi în câmpul teoriei literare cu accente pe specificul genurilor.

Astfel, când "răsfoieşte" literatura unionistă[iv], istoricul literar face o trecere în revistă a acesteia, aducând pentru cititorul şcolit în comunism, obişnuit cu ceea ce i se livrase cenzurat, aspecte necunoscute. Un exemplu sunt cele "patru versuri de antologie, care anunţă Doina lui Eminescu", scrise de Cezar Bolliac şi despre care se tăcea în manualele din România. Pentru cititorul studiului este evident, la orice rând, că, scriind despre perioada Unirii şi literatura care a însoţit-o, autorul face directă aluzie la cotropirea ţării sale de către sovietici. Ura este atât de mare, încât aprobă fără rezerve o "definiţie magistrală", cum o numeşte, a limbii ruse, care-i aparţinuse unui "minor", Dăscălescu, conform căruia "vorbele" limbii "par că-s farmeci de urât!"[v]

Dar Mircea Popescu nu se opreşte la a creiona un tablou informativ cât mai complet, studiul său nu se rezumă la informare corectă, contracarând imaginea distorsionată dată de istoriografia şi istoria literară oficială din România şi refăcând opera cenzurată. El trimite cititorul la lucrări ascunse de oficialii din ţară, necunoscute azi, dar cu mare răsunet în epoca în care au fost scrise. "Invaziile lui Bolliac apar, în Operele definitive, editate la Bucureşti în 1956, trunchiate de partea cea mai valabilă chiar esteticeşte, numai pentru a nu supăra Puterea ocupantă", subliniază el la un moment dat. Iar mai departe lărgeşte informaţia arătând că: "Problema e, de altfel, mai vastă şi se pune pentru toate ediţiile definitive ale marilor noştri scriitori, din care-s eliminate sistematic, în ţară, scrierile antimuscăleşti. Din Alexandrescu lipseşte, bunăoară, acel viguros "Adio pentru plecarea proconsulului Halcinski", care explodează într'un blestem de foc de mare actualitate; iar Heliade e văduvit de atât de frumosul "Cântec al ursului"/.../, cât şi de fabula politică, anticipatoare a «sovromurilor», «Măciaşul şi florile»..."

Aproape că nu este text în care M. Popescu să nu atenţioneze cititorul asupra cenzurii din ţară, mai cu deosebire când se atingea problema sensibilă - în condiţiile ocupaţiei sovietice - a fostelor teritorii româneşti, Basarabia şi Bucovina, aflate în URSS. Referindu-se tot la autorul moldovean, el atrage atenţia că "s'a evitat cu grijă republicarea integrală a primei poveşti a lui Creangă...", informând că citatul din lucrarea acestuia se referă şi la "fraţii noştri din Transilvania, Bucovina, Basarabia şi cei de peste Dunăre, din Macedonia şi de prin alte părţi ale lumii..."

Concluzia autorului demonstrează încă o dată că pentru el, ca şi pentru ceilalţi intelectuali aflaţi în lumea liberă, comentariile asupra literaturii, asupra culturii nu pot fi despărţite de aspectele politice care avuseseră atâtea consecinţe grave asupra vieţii românilor: "Pomenirea Bucovinei şi Basarabiei ca pământuri româneşti şi insistenţa asupra latinităţii noastre au handicapat povestea, altfel "socială" şi utilizabilă politiceşte, a lui Creangă, la comemorările dela Bucureşti. Dar aceasta va fi o problemă greu de rezolvat pe toată durata ocupaţiei străine în ţară. Fiindcă tocmai scriitorii cei mai progresişti ai noştri au cele mai îndârjite accente contra Ruşilor şi revendică cu mai multă tărie pământurile dela răsărit. Deducţia logică imediată, într'un silogism fără pretenţii, e că Ruşii au stat mereu în calea progresului românesc."

În orice studiu sau cronică, indiferent de accentele puse pe aspectele moral-politice, autorul ţine însă şi la principiul estetic, făcând judecăţi de valoare asupra unor versuri sau asupra întregii creaţii a unui poet din momentul respectiv, indiferent de importanţa contribuţiei sale în plan politic. Un singur exemplu este edificator, cu atât mai mult cu cât se referă la cel mai important scriitor al epocii: "Pe cât de apreciabilă e contribuţia directă a acestor compuneri ale lui Alecsandri la realizarea Unirii, pe atât de redusă e valoarea lor poetică."

Pe de altă parte, în analize, face adesea comparaţii cu alte scrieri ale aceluiaşi autor sau trimite la literatura universală ori la opera similară a unui alt autor român, ca tematică sau tip de personaj. La Creangă, de exemplu, citează binecunoscutele povestiri cu Moş Ion Roată, dar insistă pe valoarea lor scăzută ca stil narativ în comparaţie cu Amintirile, după cum nici personajul nu are consistenţa unui Moş Nichifor ori Popa Duhu.

În portretul pe care i-l creionează cu specială preţuire la dispariţia sa (în 1975), Virgil Ierunca scotea în evidenţă şi atenţia deosebită pe care Mircea Popescu o acorda literaturii contemporane şi mai ales volumelor publicate de cei mai importanţi reprezentanţi ai acestei literaturi în exil. Ierunca insista chiar pe faptul că "nu apare carte de Eugen Ionescu, Mircea Eliade sau E.M. Cioran pe care să n-o comenteze în La Fiera Letteraria", căci pentru cel dispărut "scrisul a însemnat o vocaţie ad-hoc de a sfinţi locul. Loc de exil". (Ierunca: 1993, p. 59)

Astfel, având conştiinţa necesităţii promovării valorilor ţării din care provenea şi în care se formase, întreaga sa activitate a plecat de la o înaltă cultură şi de la o dăruire totală.

Ce altceva spun cele câteva fraze pe care le desprindem din "amintirile" lui Dinu Adameşteanu? Le reproducem întocmai pentru a susţine dăruirea confratelui de la Roma, precum şi arderea acestuia pentru sprijinirea şi difuzarea valorilor româneşti:

"Îmi vorbea de succesele altor Români cu atâta bucurie de credeai că ele erau chiar ale lui. Eu îl numeam, în glumă, il Centralino pentru că ştia totul despre toţi. Mi-i trecea în revistă pe toţi: de la Mircea Eliade, pentru care a avut mereu un adevărat cult, trecea la fraţii Ciorănescu, la Basil Munteanu, la Eugen[vi], la Coşeriu, la Horia Tănăsescu, la Bodisco, la Ierunca şi alţii şi despre toţi Românii povestea, căutând să asculte în surdină, muzică românească." (v. "Mircea Popescu", în Limite, nr. 20, dec. 1975)

De activitatea şi cărţile confraţilor se bucura sincer şi nu precupeţea niciun efort să scrie despre ele. Chiar dacă nu toţi îi apreciau altruismul şi dăruirea totală în promovarea valorilor româneşti, aceasta îndurerându-l[vii], desigur, dar nereuşind să-i scadă obiectivitatea, Mircea Popescu îşi va menţine atitudinea permanent, recenzând o carte nou apărută, semnalând un număr sau altul din presa exilului, traducând şi propunând Occidentului un autor, apreciind mai târziu şi scriitori din ţară în articole elogioase asupra operei acestora.

Dacă ar fi să trecem în revistă toate textele scrise de confraţi şi publicate la dispariţia sa, nici atunci nu am avea o imagine totalizatoare asupra acestei complexe (dar atât de discrete) personalităţi a exilului românesc. Vom mai exemplifica însă cu câteva, spicuind din acestea unele aprecieri care să completeze conturul omului şi pe acela al cărturarului.

Cei care-l rememorau în numărul care i-a fost consacrat din Limite au scos în evidenţă calitatea de om - bun, jovial şi uman -, ca şi pe aceea de intelectual fin, i-au subliniat "elanul" în tot ceea ce întreprindea, "tăria încrederii în oameni şi în viaţă" (Sanda Stolojan), insistau pe jovialitate şi bunătate: încă din tinereţe era "totdeauna vesel, gata să facă o glumă", dar şi "să sară în ajutor, gata să împlinească o datorie sau o rugăminte" (Aurelio Răuţă); Horia Roman îşi aminteşte de asemenea de Mircea Popescu, tânărul extrem de bine pregătit, din perioada doctoratului la Roma, alături de alţi doi români ce vor deveni mai târziu nume importante ale exilului românesc - Eugen Coşeriu şi George Uscătescu. "Pregătirea lor de bază, îi va scrie Horia Roman lui Ierunca, liceele şi universităţile României de odinioară îi înarmaseră atât de solid, încât doctoratele lor, cu maxime voturi, puneau oarecum în umbră pe colegii italieni. /.../ Erau trei tineri culţi, talentaţi, muncitori." Un alt compatriot din exil, John Halmaghi, îi scotea în evidenţă calitatea de "luptător", descriindu-l ca având "o fire dinamică, mereu preocupat de realizări şi înfăptuiri" şi chiar când condiţiile de după război deveniseră "vrăşmaşe", "vioiciunea lui n'a capitulat niciodată, căci a realizat acţiuni şi fapte majore". O apreciere specială, ca o sinteză, va veni şi de la Monica Lovinescu. Pentru ea, "Roma se identifica /.../ cu Mircea Popescu", deoarece "în Italia, Mircea Popescu era în centrul exilului românesc". Iată de ce, va scrie cea care se dedicase la rândul său cu întreaga existenţă susţinerii şi promovării valorilor româneşti, Mircea Popescu "ar merita capitole şi cărţi" (Monica Lovinescu: 2001, pp. 145-146). Iar aceste cărţi ar trebui să-i evidenţieze tocmai viaţa pusă în slujba culturii române. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât, ca şi Monica Lovinescu, ca şi Virgil Ierunca, el fusese unul dintre tinerii intelectuali care, în România, îşi puseseră întreaga activitate întru studierea limbii şi îndeosebi a culturii unei alte ţări - Franţa, în cazul primilor, Italia - în cazul lui Mircea Popescu. Dar, odată ce istoria i-a desţărat şi i-a împins în "paranteza" exilului - lungă cât întreaga lor viaţă în cele mai multe cazuri -, toţi trei au trecut cu o specială dăruire către promovarea culturii care i-a format.

2. 2. Repere biografice

Mircea Popescu s-a născut la 14 octombrie 1919 în Fieni, din tată învăţător. A urmat liceul "Gh. Şincai" din Bucureşti, avându-l ca profesor la clasa de italiană pe G. Călinescu. Student al lui Alexandru Marcu la Universitate (dar şi al colaboratorilor lui, Anita Belciugăţeanu şi Umberto Cianciolo), a fost trimis cu o bursă la Roma pentru a-şi lărgi şi perfecţiona cunoştinţele în domeniul culturii italiene. În legătură cu împrejurările plecării sale la Roma, date amănunţite aflăm de la Teodor Onciulescu, acesta scriind cu specială admiraţie şi durere profundă la dispariţia prematură a prietenului său. T. Onciulescu spune astfel că "în 1940, an de mari prefaceri politice în România, Mircea Popescu, student încă, vine la Roma cu o bursă de studii, primită drept premiu, în urma unui studiu şi a unor articole din domeniul literaturii italiene, din partea Institutului italian de Cultură, condus în timpul acela de credinciosul şi nedespărţitul prieten al Românilor, Prof. Bruno Manzone. La Roma, Mircea Popescu urmează anul 3 şi 4 la aceeaşi Facultate, trecându-şi cu "magna cum laude", în toamna lui 1942, examenul de "laurea" cu o teză de filologie romanică. (...) În tot timpul războiului şi la terminarea acestuia, Mircea Popescu rămâne în Italia, unde duce o viaţă de mari sacrificii. Ca să-şi poată câştiga pâinea de toate zilele face ziaristică, traduceri din româneşte[viii] pentru reviste şi edituri" (v. T. Onciulescu, "Mircea Popescu. 14/X/1919 - 17/VIII/ 1975", în Revista Scriitorilor Români, nr. 13/ 1975, p. 112).

Aşadar, după 1944, fostul student, actualul profesor de limbă şi literatură română la Universitatea din Milano[ix], nu se mai întoarce în ţară şi trăieşte - adaptat aparent[x], tânjind însă permanent după locurile natale - drama exilatului.

În zilele noastre, cu talent scriitoricesc, reînviind omul şi timpul cu ajutorul unor date concrete, dar şi al imaginaţiei, Adrian Popescu îşi începea prezentarea "exilatului din Via Chiabrera" cu o scenă care trebuie să se fi petrecut nu de puţine ori în casa lui Mircea Popescu, aducând în prim-plan şi alte figuri importante de intelectuali români cu care acesta era în firească prietenie: "Într-un cartier vechi al Romei, spre sud, direcţia Via Ostiense, locuieşte, de prin anii '50, până în '75, un domn distins, suplu, cu o lumină blândă în ochi, politicos, amabil, e funcţionar la Ministerul de Externe italian, dar, ce e curios, vine din România cea rămasă dincolo de Cortina de Fier. L'esule. Exilatul. Vecinii ştiu că e căsătorit cu o italiancă, au doi băieţi, familia e liniştită, au prieteni mulţi, se pare că 'il signor professore Popescu' este îndrăgit de aceştia, vizitele sunt numeroase, dar nu deranjează pe nimeni, poate domnul acela corpolent, Lozovan, care e profesor în Danemarca, poate vorbeşte puţin mai tare pe scări, sau râde cu hohote de bas. Uneori vine în vizită de Paştele răsăritean, sărbătorit cu o săptămână după cel latin, Monseniorul Bârlea, un cleric cu o barbă rotunjită atent, poartă, de fapt, mai mult 'un pizzo', un cioc, cum spun ei, românii. Monseniorul ţine de Congregaţia Bisericii Orientale, e un om discret, are gesturile calme, surâde, oarecum melancolic, este, se vede, dedicat rugăciunii, dar sub calm bănuieşti hotărârea. Asta spun ochii lui. Tainica flacără dinăuntru e protejată de pleoapele grele." (A. Popescu: 2008, p. 56)

Una dintre trăsăturile esenţiale ale omului Mircea Popescu, pe care de altfel o va remarca fiecare dintre cei care-i vor aminti personalitatea, era vocaţia prieteniei. Cu dăruire totală în acest nobil sentiment, fără invidii sau ranchiună, cu bucuria realizărilor celorlalţi[xi], în care vedea reflectarea valorilor poporului său în lume, Mircea Popescu a iubit şi a fost iubit de toţi cei care l-au cunoscut şi cu care a colaborat în tot ceea ce a întreprins în viaţă, fie ei conaţionali sau italieni. Nu altceva ne va spune şi cea care l-a cunoscut îndeaproape, căsătorindu-se cu unul dintre fiii săi, dna Simona Coleş, ea aducând drept probă şi bogata corespondenţă cu atâtea importante personalităţi ale exilului românesc: "Era apoi prieten al atâtor români minunaţi, colegi de generaţie, intelectuali ai exilului român activ: român în exil între alţi români în exil, sufletul comunităţii româneşti de la Roma, important exponent al exilului românesc în lume, cum o dovedeşte corespondenţa numeroasă rămasă în arhiva familiei." (v. Simona Coleş-Popescu, "Mircea. Amintiri de familie", în vol. de faţă)

Existenţa i-a fost o permanentă luptă. A ars şi s-a cheltuit fără preget, punându-şi în pericol viaţa de multe ori. În cele din urmă inima i-a cedat, lăsând în urma sa durere, dar şi aprecierea unanimă pentru cel care fusese atât de implicat în promovarea valorilor româneşti într-un timp tragic pentru conaţionalii din exil, dar mai ales pentru ţara natală. I se potrivesc astfel ca nimănui propriile sale cuvinte de înţelegere şi apreciere pe care le scrisese despre prietenul şi colaboratorul său, Virgil Ierunca: "...Cu o vastă informaţie literară şi artistică la zi, cu un gust sigur, pe care ştie că poate conta, cu formidabile calităţi de stilist (...),Virgil Ierunca a ales calea celor ce poartă exilul ca pe o cruce răscolitoare de întoarceri, care trăiesc exilul ca un fel de cruce de dor." (v. "Româneşte", în Fiinţa românească, 4/1966)

Nu altfel "a trăit" Mircea Popescu însuşi durerosul său exil.

A purtat "crucea" destinului de exilat, înnobilându-l cu idealul promovării culturii române într-o limbă de mai largă circulaţie, dar şi printre conaţionalii care suferiseră, asemenea lui, desţărarea.


[i] Această succintă caracterizare a fost aleasă drept subtitlu al ediţiei dedicate lui Mircea Popescu, apărute la editura MNLR, în 2013.
[ii] În articolul "Tovarăşul de drum. Note pentru fiziologia intelectualului angajat" (Fiinţa românească, 3/ 1965), după ce trece în revistă o parte dintre "zgomotoşii" pro-comunişti din Occident şi dă exemple ironice de atitudine, autorul specifică faptul că "totuşi, între oamenii de cultură occidentali nu aceşti "angajaţi" de rea-credinţă sau "tocmiţi", cum ar spune Horia Stamatu, sunt cei mai numeroşi. Există foarte multe personalităţi care se menţin - vorba lui Maiorescu - "în limitele adevărului" şi protestează cu tot atâta forţă, când e cazul ori e nevoie, şi contra dreptei şi contra stângii."
[iii] Pentru studiul dedicat literaturii Unirii, de ex., indică un număr de 15 studii, cele mai multe de felul Gh. Bogdan-Duică, Istoria literaturii române moderne, Cluj, 1923; N. Iorga, Istoria românilor, Buc., 1938; Iorga, Istoria literaturii româneşti în veacul XIX, 1907-1909; D. Popovici, Cercetări de literatură română, Sibiu, 1944.
[iv] v. în vol. de faţă studiul "Răsfoind prin literatura Unirii".
[v] Ţinând cont de condiţiile istorico-politice, excesele de accent negativ ale multor intelectuali din exil trebuie înţelese în context. În acelaşi registru se înscrie şi insistenţa pe latura naţionalistă în textele din Vatra, semnate de M. Popescu cu pseudonime.
[vi] Este vorba, evident, de Eugen Drăguţescu.
[vii] Lucid, cu tristeţe, dar şi cu conştiinţa necesităţii misiunii asumate, va nota uneori: "...Articolele pe care le tot scriu prin presa italiană, elogiind realizările, cu adevărat excepţionale, pe tărâm literar şi artistic, ale compatrioţilor în exil. /.../ Sforţarea de a fi obiectiv cu toată lumea, trecând chiar peste anumite alergii personale, nu e deloc apreciată şi fiecare se mâhneşte mai mult de lauda altuia decât se bucură de elogiul care-l priveşte. Evident, nu pentru acest motiv voi renunţa să înregistrez, ca şi mai înainte, cu bucurie sinceră, senină, succesele româneşti de peste hotare. /.../ Dar pe mine - mărturisesc aproape ruşinat - continuă să mă bucure toate performanţele (ca să folosesc un termen sportiv) româneşti din exil. Iar când nu ascund meschine scopuri de propagandă politică, mă bucură toate performanţele româneşti. În general. (v. "Carnet de pribeag", în Cuvântul în exil, nr. 27/ 1964, p. 2, s.n.)
[viii] La Nota cu numărul 2, T. Onciulescu aminteşte aceste traduceri: "A tradus din operele lui M. Sadoveanu, I.L. Caragiale şi I. Agârbiceanu pentru revista romană Caravella (1945) şi din L. Blaga Orizont şi stil, cu o scurtă introducere, şi Artă şi valoare, Milano, 1946. Din G. Ciprian traduce Cap de raţă (sic!), iar din Hortensia Papadat-Bengescu Concert din muzică de Bach, Milano, 1946.
[ix] În paragraful biografic din articolul citat mai sus, T. Onciulescu îi prezintă succesiunea posturilor ocupate în sistemul de învăţământ (şi nu numai) italian: "În anul 45/46 este numit profesor de limba şi literatura română la Universitatea din Milano, apoi, stabilindu-se la Roma, la câteva licee din capitală până ce intră, după obţinerea liberei docenţe în 1961, la Universitatea din Roma, unde ţine cursuri libere, fiind în acelaşi timp şi funcţionar la Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Numai acum trei ani, după circa 25 de ani de serviciu, s-a retras din funcţie, preferând să intre ca asistent titular de filologie romanică şi ca suplinitor de limba şi lit. (sic!) română la Facultatea de "Magistero" a Universităţii din Roma, devenind în felul acesta colaborator, preţuit şi stimat, al profesorilor A. Cavaliere, Ruggero M. Ruggieri şi G. Sansone la Institutul de Filologie Romanică al Facultăţii." (v. T. Onciulescu, art. cit., în Revista Scriitorilor Români, nr. 13/ 1975)
[x] V. articolul metaforic şi autoironic al autorului publicat în Fiinţa românească în 1963. Textul se referă la destinul său, la dubla sa faţă cultural-lingvistică - românească şi italienească -, dar nu mai puţin la iubirea şi dorul faţă de ţara natală.
[xi] "Succesele altora, mereu, erau adevărata lui bucurie", va sublinia şi Dinu Adameşteanu în amintirile sale despre M. Popescu, publicate în numărul ce i-a fost consacrat de redacţia revistei Limite.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer