Ochelari de văzut lumea în roz

În 1979, în februarie parcă, şi-a cumpărat de la chioşcul de lângă Poştă, un număr vechi din Pif. Cu greu ajungea revista în Braşov, şi oricum se vindea pe sub mână, iar el nu putea să şi-o ia mereu. Maica-sa nu-i dădea bani de buzunar decât dacă stătea la coadă la lapte, de la patru dimineaţa, însă lui îi stătea în gât laptele, şi nici cozile nu-i erau pe plac şi nici babele care ţipau că s-a băgat în faţă. Şi nici tovarăşa învăţătoare care îi dădea cu manualul de geografie în cap pentru că adormea pe bancă. În mod cert simţea toţi munţii şi râurile patriei pe cerebel, ba chiar şi pelicanii din Deltă îi croncăneau în urechi, iar când îi dădea cu manualul peste ceafă, automat îi veneau în minte adâncimile depresiunilor şi toate trecătorile din Bucegi şi Postăvarul.

În acel număr, surpriza era o pereche de ochelari pentru spioni, cu care putea să-i vadă pe cei din spatele lui, adică pe Marmeladă şi pe Veve cea roşcată cu pistrui, din banca a patra. Îi vedea cum se strâmbau când învăţătoarea era cu faţa la tablă, la fotbal îi zărea la timp pe boii naibii care se pregăteau să-i pună piedică. Buni ochelari. Tot din Pif mai avea afişe fosforescente, care se vedeau noaptea pe pereţii camerei, un suport de făcut ouă pătrate, praf pentru scărpinat, o catapultă de pe vremea romanilor, din carton, o praştie pe care a pierdut-o în beci, când îl ajuta pe tatăl lui să facă vin. Stele verzi a văzut după ce a aşezat ouăle pătrate pe farfuria albă, şi nu din cauza farfuriei, ci pentru că stricase mâncarea luată pe cartelă, aşa i-a spus maică-sa după ce i-a tras trei palme în cap.

În 1980, tot în februarie, a găsit în Pif alţi ochelari, de data aceasta roz bombon. O culoare imposibilă pentru un băiat care începuse să poştească ţigările în budă, să scuipe până la cinci paşi, să înjure ca taică-sau şi vecinii din bloc. Dar erau tare faini. La coada la alimentară nu le mai vedea pe babe şi nici pe moşii care îl pocneau cu bastonul, iar când spărgea o sticlă, pe scară, îi plăcea la nebunie să urmărească lichidul rozaliu cum se prelinge pe treptele gri, picătură cu picătură. Oamenii pe stradă zâmbeau hazliu, ba chiar râdeau ca la Stan şi Bran, şi culmea, în vitrine nu mai erau creveţi vietnamezi şi conserve de peşte, ci compot de ananas, ciocolată, gumă de mestecat cu surprize şi caşcaval cu găuri, ca în Tom şi Jerry. În faţa blocului, în locul plopului sfrijit, erau bananieri şi portocali, cu maimuţe cu tot, papagali cu cozi lungi, spurcaţi la limbă. Când se trezea dimineaţa, după ce-şi punea ochelarii pe nas, ieşea pe balcon, se întindea printre rufele lui maică-sa, lua o banană de afară şi îndopându-se arunca cu ouă pătrate în maimuţele cu funduri roşiatice.

Doar trei zile a durat minunea, pentru că în a patra, Veve i-a ţinut calea la colţul şcolii, lângă tomberoane, l-a păcălit că-i arată bulanele şi chiloţii dacă îi împrumută un pic, după picul ăla a venit Marmeladă şi i-a tras o castană în cap, iar de atunci gata, n-a mai văzut nimic în roz.