2019 parcă mi-a dat semne încă de la început că va fi un an al alegerilor ce vor trebui făcute. Şi nu mă refer doar la alegeri concrete (europarlamentare, de pildă), dar şi la acelea care, odată luate în capul şi sufletul tău, vor concepe împreună cu universul o variantă de traseu pe care urmează să păşeşti în segmentul următor în viaţă.
Am fost, evident, foarte influenţat de apariţia Marei în viaţa noastră (a mea şi a Anei Covalciuc), cu care mi-am dorit să-mi petrec cât mai mult timp posibil, astfel încât orice posibilă plecare de lângă ea a fost supusă inevitabil întrebării: merită în vreun fel pentru mine (artistic sau financiar)?
Parcă niciodată nu mi-a fost mai uşor să las în urmă o reclamă prost plătită sau un proiect pe care l-am simţit că nu reprezintă în acel moment o provocare pentru mine.
Astfel că Grădina Icoanei, unul din parcurile mele preferate, a devenit anul acesta o a doua casă pentru noi, fiind locul unor adevărate progrese motorii şi sociale pentru Mara.
Uitându-mă în calendarul pe care îl ţin pe telefon, mi-am adus aminte că anul a început cu pregătirile pentru cel de-al patrulea lungmetraj al meu, filmat alături de Eugen Jebeleanu (la debutul în regia de film) şi de o echipă artistică şi de producţie nemaipomenită alături de care mă bucur că am avut ocazia să lucrez.
Odată cu proiectul Înăuntru, care probabil va avea premiera în 2020, am simţit că mi s-a clarificat şi ce mi-aş dori să lucrez mai departe în zona de cinematografie, iar brusc mi-a părut că este o continuare firească după Cap şi pajură (film lansat în luna mai 2019, dar filmat în 2016).
Chiar dacă sunt multe momente în care îmi doresc în continuare să lucrez mai mult (mai ales pe film), sunt şi clipe în care simt că lucrurile care trebuie să se întâmple au timpul lor şi că nu întotdeauna mai mult înseamnă mai bine. Iar în 2019 simt că am învăţat ca nicicând să mă consider actor şi în perioadele în care nu lucrez ceva concret. Aşa că am putut să mă bucur mai real, la adăpostul acestui gând, de tot ce mi-a pus viaţa pe tavă, cu bune şi cu mai puţin bune.
Şi că tot am pomenit de Cap şi pajură, las şi o poză de la premiera naţională care a avut loc pe 9 Mai 2019 şi care a fost, pentru mine, unul dintre cele mai importante momente de anul trecut. Asta în primul rând datorită felului în care proiectul acesta m-a modificat ca actor, provocându-mă ca nici un alt proiect până acum, dar şi a nerăbdării acumulate pe parcursul celor aproape patru ani scurşi de la prima secvenţă filmată.
Alte momente importante sau mai degrabă mici victorii ale unui cuplu de actori care încearcă să împace cât pot ei de bine cariera cu noua viaţă centrată în jurul unei mici fiinţe cu nevoi şi dorinţe diferite, au fost deplasările de lucru pe care le-am făcut împreună anul acesta începând cu Alexandria şi Constanţa, continuând cu Berlin şi chiar Sankt Petersburg. Deci chiar se poate.
Iar apropo de alegerile de care pomeneam la început, 2019 s-a consemnat şi trecerea mea de la statutul de independent (care are multe avantaje dar şi suficient de multe dezavantaje într-o societate în care statul efectiv nu te vede de multe ori, în afara momentului în care, după părerea lui îi datorezi nişte bani) la cel de actor angajat într-o instituţie de stat. Cumva lucrurile de bază simt că nu s-au schimbat, pentru că îmi tratez meseria în acelaşi fel, colegii de pe scenă şi din spatele scenei la fel, doar că ce diferă este sentimentul că fac parte dintr-o echipă, dintr-un tot.
Se pare că aveam nevoie de asta în acest moment. Poate că am trăit sentimentul acesta şi ca independent, dar rareori şi mai degrabă în spaţiile independente în care am avut ocazia să lucrez: Centrul de teatru educaţional Replika, Macaz bar Coop (care din păcate s-a desfiinţat ca teatru). Şi nu spun asta pentru că nu aş aprecia momentele în care am lucrat într-un teatru, dar parcă în trupele independente încă se mai simt acele aţe invizibile care îi leagă pe oameni dincolo de lucrul la un proiect sau două. Cred că e vorba de lucruri mici şi simple ca pasiunea comună pentru teatru sau de speranţa că exprimarea acelor idei comune chiar pot face lumea asta un pic mai bună. Sau poate că pur şi simplu precaritatea în care este împinsă zona independentă în România, pur şi simplu ambiţionează oamenii şi îi uneşte într-un fel aparte.
Cert este că am vrut să aflu dacă pot funcţiona şi într-un astfel de context, iar Teatrul Excelsior mi s-a părut o alegere potrivită, câţiva colegi de facultate fiind deja în trupa de acolo. Deocamdată lucrurile funcţionează bine şi îmi place mult spiritul de echipă pe care l-am găsit acolo.
La capitolul lucruri pe care le-am văzut şi m-au impresionat în 2019, pe primul loc se află Toscana, cu spiritul ei, oamenii voioşi şi ospitalieri, drumurile nebune şi viţele de vie nesfârşite.
Altă experienţă cu care rămân este traiul eco timp de trei săptămâni într-o mică comunitate din Germania, cu ocazia filmărilor Anei la Lebensdorf.
Am mai rămas cu câteva filme, dintre care îmi vin în minte Arest, Portrait de la jeunne fille en feu, seria Peaky Blinders în care încă mai sper că voi juca, filmul de animaţie Opinci, câteva spectacole de teatru (Toată liniştea din lume, Monster, Itinerarii, Taximetrişti, Zbor deasupra unui cuib de cuci), ceva pagini citite şi întâlniri petrecute.
Am şi pierdut, din păcate, doi prieteni din specia canină, pe Benny, o minunăţie de câine, care lăsa să i se vadă prin ochii lui mari, un suflet blând şi Luiza, căţeluşa-oaie a bunicii mele care alerga la 13 ani ca în vremurile sale bune, dar am şi reuşit să relochez într-o casă nouă o pisică (ajutat fiind de Clinica Veterinară Armenească) de pe o stradă periculos de aglomerată.
Ca o concluzie, a fost un an în care am învăţat ce-am putut eu în momentul ăsta din ce era de învăţat, am eşuat mult, dar din nou am învăţat că am voie uneori să fac şi asta.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2019 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 5 februarie 2020. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2008, dar rămasă încă valabilă. (Redacţia LiterNet)