Drama 5 e un program organizat de Reactor de creaţie şi experiment din Cluj-Napoca (mai multe informaţii pe www.reactor-cluj.com).
Toate cele 5 texte ale rezidenţilor Drama 5 vor apărea la LiterNet în volum electronic în martie 2020. Textele din precedentele ediţii ale Drama 5 se pot descărca gratuit aici, aici şi aici.
Lucian Ţion (foto: Bogdan Botaş)
Şerban Pop: Dincolo de Cluj, aţi călătorit foarte mult de-a lungul vieţii. Unde v-aţi întoarce?
Lucian Ţion: M-am născut la Cluj, unde am absolvit liceul Gheorghe Şincai în 1994. După aceea am plecat la facultate în Statele Unite. Am locuit şi am lucrat în America 11 ani, până în 2005. Plictisit de monotonia vieţii din America, am plecat să predau diferite materii, printre care şi teatru, la licee din Camerun, iar mai apoi Ungaria, Bangladesh, Egipt şi China. În prezent sînt pe punctul de a-mi termina doctoratul în Singapore. Cred că lumea a doua şi a treia sînt ambele locuri foarte dificile pentru trai. Singurele locuri unde o persoană poate trăi decent sînt capitalele fostelor imperii coloniale, care au distrus restul lumii pentru a-şi asigura bunăstarea materială de azi, deci America de nord şi Europa de vest. În rest, viaţa e foarte similară peste tot: sărăcia se împleteşte cu concurenţa pentru resurse şi bogăţie, de unde urmează o luptă acerbă pentru îmburghezire, cum e cea din România actuală. Asta duce la lipsă de respect între oameni şi la foarte multă răutate. În România, poate biasat o spun, această răutate este mult mai mare decât în ţări mai sărace, cum ar fi Bangladesh.
Ş.P.: Aţi scris mult pe parcursul vieţii dumneavoastră. De ce scrieţi?
L.Ţ.: Motivele pentru care un autor scrie sînt multiple. Uneori scriu pentru a mă defula. Alteori scrisul e un mod de a exprima ceea ce nu pot comunica în alte feluri. Mă interesează de asemenea, în special la scrierea dramatică, conflictul şi prezentarea scenică, modul în care textul afectează spectatorul. De aceea scriu mai mult piese de teatru şi scenarii de film, şi mai puţin romane.
Ş.P.: O ultimă întrebare legată de călătoriile dumneavoastră. În alte interviuri aţi menţionat cum că vedeţi România ca pe o "cultură schizoidă [...] care nu înţelege ce i se întâmplă". Unde ar trebui să privească România pentru răspunsuri?
L.Ţ.: România, exact ca şi celelalte ţări din Europa de Est, Balcani, Europa Centrală, sau cum vreţi să numiţi această regiune, trece printr-o prelungă criză de identitate care nu are a face absolut deloc cu socialismul, comunismul sau perioada ceauşistă. Dimpotrivă, aceste sintagme sînt folosite pe post de ţap ispăşitor pentru a masca prelunga noastră incapacitate de a ne acomoda cu lipsa noastră de identitate. Pornind de la naţionalismul romantic de secol XIX (cu Eminescu în frunte), ţara constituită apoi ca fiind România prin abilul lobby făcut de Brătianu în 1919 la Paris este efectiv obsedată de ideea de a se constitui ca stat definit prin diferenţiere faţă de mai puternicele şi mai vechile puteri înconjurătoare, cum ar fi Rusia ţaristă, Bulgaria cu visele ei imperiale de sorginte medievală şi Austro-Ungaria, pe care nici nu mai trebuie să o descriem. Cu alte cuvinte, la 1919 România nou constituită se află înconjurată de puteri inamice pe care trebuie cu orice chip să le îngenuncheze pentru a supravieţui (vezi în acest sens şi incursiunea din 1919 a armatelor române la Budapesta, de unde cu mult greu acestea s-au întors acasă, şi asta numai după stăruinţele francezilor şi ale americanilor).
Alt fapt divers e cel că România (care înainte consta din două principate făcute sandwich între un muribund Imperiu Otoman şi un tot mai puternic Imperiu Ţarist) s-a triplat în teritoriu cu ajutorul prietenilor ei de la Paris şi s-a trezit cu peste 30% de noi locuitori care nu vorbeau o boabă româneşte. Nu mai vorbim de faptul că statul român interbelic (ridicat în slăvi acum) trece la o excesiv de dură politică de românizare a tuturor populaţiilor etnice ne-româneşti, care s-au trezit tam-nesam ca fiind români după decizia de la Paris, indiferent dacă ei se găseau într-o Transilvanie care nu a fost românească niciodată sau o Bucovină şi Basarabie care nu mai fuseseră româneşti de pe vremea lui Napoleon. În sfârşit, mult-blamatul comunism a fost de foarte bun augur pentru pre-existentul naţionalism românesc. Izolând statul între graniţele (doar puţin mai restrânse) ale noii ţări redesenate pe hartă după cel de-al doilea război mondial, programul comunist de înfrăţire a proletarilor din lagărul socialist după două decenii eşuează, conducând la o tot mai mare întărire a naţionalismului. Interesant este că nici membrii academiei române, nici intelectualitatea, nu au criticat niciodată acest fapt. Şi nu au făcut-o pentru că opiul maselor în spaţiul carpato-danubiano-pontic era naţionalismul şi nu, aşa cum se vehiculează, creştinismul ortodox.
Cu alte cuvinte, identitatea schizoidă despre care vorbeam se leagă de această lungă poveste a naţionalismului, care este în continuare ignorată şi acoperită de povestea prieteniei între popoare (în trecut), iar mai recent de cea a apartenenţei noastre la prea-măreaţa tabără euro-atlantică şi a infailibilei Uniuni Europene. România are un talent formidabil în a se auto-amăgi şi asta poate să dureze secole bune, dar până la urmă uleiul tot iese la suprafaţă. Degeaba ştergem cu buretele tot ceea ce nu ne place în trecutul nostru: influenţele orientale, statutul de cultură minoră, comunismul. Ele ne vor ajunge din urmă mai repede decât încercăm noi să ajungem vestul. Mă întrebi încotro ar trebui să privească România? Nici într-un caz înspre vest. Voi fi puţin dramatic şi voi spune că dacă e pregătită de o schimbare majoră, o schimbare care ar rezolva multe din problemele identităţii naţionale, ceea ce în momentul de faţă nu este, România ar trebui nu doar să privească înspre vecinii care o înconjoară, dar şi înspre Rusia sau chiar China.
Ş.P.: Textul dumneavoastră îmbină foarte bine istoria personală cu aşa-zisa "istorie mare". Cum priviţi acest raport? Ce v-a inspirat în a-l privi?
L.Ţ.: Ultimul meu text, Sărăţele şi friptură: o serată cu Decebal şi Traian, se vrea o alegorie la adresa identităţii schizoide de care vorbeam adineaori. Cu alte cuvinte, ceea ce încerc eu să fac aici este să suprapun identitatea personală cu cea naţională pentru a aduce la lumină disfuncţionalitatea amândurora. Personajele mele sînt luate din cotidianul nostru şi în asta nu prezintă nimic metaforic sau simbolic. Pe de altă parte, prin vocalitatea de care dau dovadă, prin "românismul" lor, şi nu în ultimul rând, prin tematica pe care o abordează - textul e centrat în mare parte pe un conflict ideatic între naţionalism şi internaţionalism - personajele vorbesc despre traume personale adânci care le afectează viaţa fără ca ele să conştientizeze acest lucru. De aici şi interdependenţa între istorie personală şi "istorie mare", cum bine te-ai exprimat. Întrebarea pe care o propune textul este cum putem noi, oamenii de rând dintr-o cultură minoră ca a noastră, să ne împăcăm cu propria noastră insignifianţă, cu propriile noastre amăgiri? E adevărat că aceste amăgiri vin din discursul socio-politic vehiculat în spaţiul public de peste 100 de ani, dar ceea ce personajele mele ignoră e faptul că ei nu pot aborda critic acest discurs. Personajele sînt în cel mai bun sens al cuvântului subiecţi ai unui discurs de care nu ştiu cum să se debaraseze pentru a se găsi, oricât de clişeu ar suna, pe ei. De aici paralelismul între cele două istorii. M-ai întrebat şi cum se îmbină experienţa mea personală cu acest discurs: ei bine, nu se prea îmbină. Indiferent de cât de mult am călătorit în lume, conflictul meu personal se centrează pe diferenţa între experienţa trăită şi experienţa întipărită, ca să zic aşa, de dogmele românismului. Nu spun că una e superioară celeilalte. Doar că eu încerc critic să le diferenţiez.
Ş.P.: De ce sărăţele şi de ce friptură?
L.Ţ.: Ştii celebra scenetă TV din anii '70 cu Mircea Diaconu şi Toma Caragiu? N-am găsit altă rimă.
Ş.P.: Textul tău vorbeşte mult despre naţionalism. Europa a avut o creştere majoră în procentajul de susţinători ai partidelor cu tente naţionaliste în ultimii ani. Păreri?
L.Ţ.: Cum spuneam şi la început, România, în pofida egocentrismului care ne caracterizează discursul, este o ţară puternic ancorată în realităţile înconjurătoare. În pofida a ceea ce cineva numea dorinţa noastră de latinitate, noi avem de-a face mult mai mult cu slavii, ruşii şi bulgarii, ca să nici nu îi mai amintim pe polonezii şi pe ungurii la care cred că faci referire, decât cu anemicile noastre sporovăieli latine. Încă o dată, iată cel mai clar exemplu prin care se manifestă schizoidia noastră: în loc să luăm act de prezenţa reală a vecinilor noştri şi de legăturile pe care le avem cu ei din cauza moştenirii culturalo-etnice comune, noi ne încăpăţânăm ca un copil să privim doar spre mitica Romă. Nu ştiu cum ar denumi asta psihologii, dar această atitudine denotă un anumit grad de schizofrenie. Indiferent dacă sîntem latini sau nu, noi alegem să ne izolăm (cum o facem de aproape un secol) de ceea ce vedem în jurul nostru pentru a ne construi o identitate abstractă, predicată pe presupusa noastră apartenenţă la familia latină. Acest lucru nu doar că ne îndepărtează de cei din jurul nostru, făcându-i în acelaşi timp să ne trateze ca duşmani, dar ne îndepărtează şi de realitate. Şi ce dacă sîntem latini? Cu ce ne ajută asta în contextul geopolitic actual? Ne face să părem nişte frondişti care refuză cu orice chip dialogul cu nişte popoare care se confruntă cu aceleaşi chestiuni ca noi. Şi aceste popoare au trecut prin imperialism (unii de pe poziţii dominante, e adevărat) şi socialism. Şi ei au aceleaşi tare ca şi noi. Dacă la unguri şi la polonezi această moştenire se manifestă azi printr-un naţionalism cu platformă politică puternică, chiar cu majoritate în conducere, aceasta este pentru că şi acolo chestiunile istorice sînt nerezolvate. Nici ei nu sînt împăcaţi cu statutul lor de culturi minore, iar declaraţiile din ultimii ani ale partidului Lege şi Justiţie din Polonia despre faptul că Polonia ar trebui să aibă o pondere mai mare în votul Uniunii Europene etc. dovedesc acest lucru. Ca să nu mai vorbim de Orban. Naţionalismul e o reacţie până la urmă în faţa decepţiei provocate de liberalism, în faţa impotenţei politice ale acestor mici state est-europene de a schimba propriul lor statut. E o reacţie de înţeles, aşa cum naţionalismul e de înţeles şi la noi, dar de acolo până la a ne auto-glorifica drept moştenitori ai imperiului roman şi de a ne şi face carte de vizită din asta e un drum cam lung.
România se află aşadar în aceeaşi oală cu Polonia, Ungaria, Bulgaria etc., dar refuză să creadă acest lucru despre sine, ceea ce îi reduce considerabil şansele de a fi vreodată luată în serios. Nu am vrut prin piesa mea să dau un avertisment împotriva naţionalismului de tip orb care a cucerit Europa de est. Mi se pare clişeu pentru o artă ca teatrul, indiferent de cât de mult se încearcă asta pe căile postmoderne şi conceptuale. Nu neg că acest lucru trebuie făcut, dar consider că se abuzează momentan de trendul "politically correct" al anti-naţionalismului şi al combaterii (reînnoitului) pericol din est pentru a se (re)propaga aceleaşi valori ale liberalismului capitalist cu care ne-am obişnuit de 30 de ani. Şi asta nu se întâmplă doar în est, să ne înţelegem. Această reacţie aşa-zis anti-totalitară vine din vestul politico-artistic, deşi nu este de fapt decât o reacţie a vestului la propria lui frică de schimbare. Vestul doarme pe laurii iluminismului (ca să nici nu menţionăm perfidia colonialismului) de câteva secole bune, iar posibilitatea schimbării care (ca şi înainte) a venit din est scindează lumea artelor în conservatori şi avangardişti. Interesant e că avangardiştii vestului au fost tocmai cei care au îmbrăţişat în anii interbelici ideile comuniste, cu mici excepţii. Şi acum se profilează un conflict asemănător, dar de astă dată conservatismul vestic (de multe ori vândut ca şi avangardism) a luat pe sus lumea artelor şi în Europa de est. Nu neg că ar exista artişti veritabili care îşi pun critic problema a ceea ce înseamnă aceste curente, dar de multe ori (şi cu precădere la noi unde tot ce vine din vest e poleit cu aur) ei sînt marginalizaţi pentru a face loc direcţiei "politically correct" cu care tot încercăm să ajungem vestul din urmă.
Ş.P.: Consideri originile noastre ca naţiune importante pentru oamenii care suntem azi? Cum ne pot ajuta ele să ne schimbăm în bine?
L.Ţ.: Consider foarte important ca la un moment dat cultura română să îşi pună sincer întrebarea: cine sîntem noi? În momentul în care răspunsul depăşeşte balivernele daco-romanismului, ale apartenenţei la spaţiul cultural european, ale integrării neabătute pe drumurile Uniunii Europene şi ale capitalismului, consider că am avea în sfârşit un discurs cu care am putea face ceva, şi la care ar merita să contribuim fiecare după puterile lui. Până când aceste clişee care au inundat spaţiul cultural nu se schimbă, vom continua să ne auto-amăgim şi să ne facem duşmani între culturile vecine care încă continuă să ne întindă o mână şi să ne invite la dialog.
Ş.P.: Considerând că aveţi multă experienţă precedentă în scris: ce aşteptări aveaţi de la Drama 5? Cum s-a comparat rezidenţa cu aşteptările acestea?
L.Ţ.: Drama 5 e o rezidenţă dramaturgică foarte interesantă. Dacă făceam interviul ăsta mai aproape de data de terminare a rezidenţei aş fi fost ceva mai critic, dar acum, cu trecerea timpului mi se pare o chestie foarte faină. Din păcate ştiu de puţine astfel de workshopuri în România. Am mai participat cu mulţi ani în urmă la un asemenea workshop la Bucureşti. Se numea Secvenţe şi era pentru scriere de film. A fost la fel de folositoare pentru mine.
Drama 5 a însemnat şi o repetare a unor patternuri cu care am fost obişnuit în alte părţi. Dat fiind că am fost implicat în multe programe de dezvoltare profesională în diferite spaţii, personal mi-a fost puţin greu să reintru în jocul cerut de workshopuri de acest gen. Dar sînt convins că pentru scriitori mai tineri ceea ce s-a oferit a fost super interesant.