Marius Tucă: Fericirea există doar la timpul trecut

ELLE: Ce preferi să faci în momentul de faţă? Presă scrisă sau televiziune?

Marius Tucă: Dacă ar fi după mine, probabil aş prefera să fac altceva.

ELLE: Ce anume?

M.T.: Aş scrie altceva decît ceea ce trăieşti într-o zi, de multe ori lapidar... E cu totul altceva să te apuci să scrii temeinic, să faci proiecte...

ELLE: Mai scrii poezie?

M.T.: Nu, nu mai am timp de poezie de foarte multă vreme. Una e să scrii un roman, să scoţi o carte, alta e să scrii în fiecare zi chestii care durează o zi sau două, sînt ca pîinea, se mănîncă în ziua în care e făcută. Nici nu mai ai timp să stai de vorbă cu tine, vorbeşti cu oricine altcineva, mai puţin cu tine. Asta e cea mai mare nenorocire a timpurilor pe care le trăim, faptul că nu mai avem deloc timp pentru noi.

ELLE: Poetului Marius Tucă îi e greu să fie ziarist?

M.T.: Toată experienţa, tot dinamismul şi forţa mea au fost date în ultimii ani pentru presa scrisă. Poetul a supravieţuit pe undeva pe acolo, e ca un sîmbure care mai încolţeşte din cînd în cînd, cînd i se dă aer şi lumină. Mi-aş dori uneori să mă întorc în timp şi să redevin un Marius Tucă sensibil.

ELLE: Ca profesionist, cele mai mari realizări le-ai avut ca om de televiziune.

M.T.: De ce spui asta? Am luat premii şi pentru presă scrisă. Dar e adevărat, televiziunea e o forţă extraordinară. Toţi directorii de ziare au emisiuni TV pentru a-şi promova ziarele. Televiziunea e preocuparea cea mai importantă a românilor. Eu am ajuns întîmplător în televiziune, ca să promovez Jurnalul Naţional. Mă consider total atipic, sînt o persoană care nu are nimic de-a face cu televiziunea. Dacă ar fi fost să ocup postul de prezentator prin concurs, cred că eram primul respins.

ELLE: De ce? Ce calităţi îţi lipsesc?

M.T.: Păi, n-am nici o calitate dintre cele care se caută pentru televiziune. Nu sînt femeie, nu sînt telegenic, televizorul mă îngraşă foarte tare. Lumea nu mă recunoaşte pe stradă, toţi îşi închipuie că sînt scund, gras şi cocoşat. Sînt o fire foarte emotivă, nici după atîţia ani nu ştiu să mă uit în camera de luat vederi, pentru că mi se pare un gest foarte intim să te uiţi în ochii unor oameni pe care nu-i cunoşti. Datorită emotivităţii, niciodată nu am depăşit anumite bariere; de cele mai multe ori simt că am o pîslă pe ochi, pe minte, tocmai pentru că ştiu că sînt într-un studio de televiziune şi sînt filmat. Cînd uit aceste lucruri – se întîmplă rar, dar uit în momentele cele mai dramatice, cele mai tensionate – devin eu însumi. Culmea e că, neavînd calităţi pentru televiziune, „trec sticla“. Şi cred că lucrul ăsta vine din faptul că nu pot să mă prefac.

ELLE: Adică n-ai minţit niciodată?

M.T.: Minciunele am mai zis eu, dar în faţa atîtor oameni şi cînd e vorba de lucruri importante, mi-e foarte greu să mă prefac. Trebuie să dai dovadă de sinceritate totală ca să fii acceptat. Sînt foarte mulţi actori care nu reuşesc să facă televiziune tocmai din cauza asta, fiindcă au tendinţa, normală pe undeva, să joace. Eu nu pot să joc.

ELLE: Şi se pare că viaţa te trăieşte pe tine?

M.T.: Absolut. Eu sînt un obiect de studiu pentru viaţă, sînt un bun de larg consum. Viaţa mă dă la oameni, la păsări, la zei, nu contează. Important e că, în ultimii zece ani, viaţa m-a trăit pe mine, iar eu pe ea într-o foarte mică măsură.

ELLE: Îţi pare rău că a fost aşa?

M.T.: Contează dacă îmi pare rău? Poate o să găsesc într-o zi timp să trăiesc eu viaţa. Cred că n-am mai avut de mult o zi în care lumina să capete greutate, în care timpul să stea pe loc. Cred că avem nevoie de astfel de zile, în care să se regleze acel ceas interior care măsoară şi consumă viaţa, pînă la urmă.

ELLE: Ce ai face în acea zi?

M.T.: Nimic. Aş mesteca timpul, l-aş trăi ca pe o materie primă. L-aş gusta, l-aş simţi, l-aş respira, l-aş săruta. Absolut material. Eu am nevoie de asta.

ELLE: Şi ce te împiedică în momentul acesta să spui: „Stop, vreau o vacanţă de un an de zile!”?

M.T.: M-am gîndit că într-o zi o să mă opresc şi o să mă uit aşa, pe deasupra apei... Dar probabil că după o săptămînă m-aş urca pe pereţi. Acum am un sezon foarte greu, încep emisiunea în septembrie şi o termin la 1 iulie; prin aprilie-mai nu mai pot să intru în studio, de multe ori mi-e greu şi să plec de-acasă. Gîndeşte-te că, de şapte ani şi jumătate, în fiecare seară, cînd toată lumea se pregăteşte să citească o carte, se aşază în faţa televizorului sau se culcă, eu plec la muncă. Şi nimeni nu se întreabă de unde vin sau ce stare am avut în ziua aceea; toţi mă iau de proaspăt şi zic „trebuie să dai totul acum“. La 10 seara eu am 12 ore de muncă.

ELLE: Dar trebuie că ai şi satisfacţii în ceea ce faci.

M.T.: Satisfacţiile sînt în primul rînd de ordin profesional. Din 1989 încoace nu se mai vorbeşte de satisfacţia muncii, dar ea există, e o satisfacţie a împlinirii profesionale. În televiziune şi în presa scrisă trebuie să dovedeşti în fiecare zi că eşti cel mai bun. În fiecare zi o iei de la capăt. Pentru mine satisfacţia şi, mai apoi, preocuparea materială au început să apară din momentul în care s-a născut fiica mea, Daria. Nu am vrut ca ea să facă parte dintr-o generaţie de sacrificiu, care porneşte în viaţă de la lingură. Eu vreau ca Daria să aibă casa ei, situaţia ei, iar instrucţia, educaţia să o ajute să meargă mai departe; să nu mai aibă grija zilei de mîine, să nu treacă prin ce am trecut eu, de la dormitul în Gara de Nord pînă la a mînca o dată la cîteva zile o conservă.

ELLE: Cînd ai venit în Bucureşti?

M.T.: Acum 15-16 ani. Apoi a venit perioada romantică (aş putea să-i zic altfel, dar aşa îi zic eu), în care lucram la Curierul Naţional. N-aveam bani nici să trec strada, stăteam într-un cămin în Vitan, care, pe perioada verii, se închidea. Eram student la Drept, la care am renunţat mai apoi. Aveam foarte puţini bani, dar cînd îi aveam închiriam o cameră la hotel, conştient fiind că de a doua zi o să dorm în Gara de Nord. Dar măcar în noaptea aceea să fiu prinţ.

ELLE: Şi-a folosit în vreun fel perioada aceea?

M.T.: Da, mi-a prins bine pentru că a trezit în mine instinctul de supravieţuire. Puteam să clachez, a fost o perioadă în care am scris din instinct de supravieţuire. Cred că fiecare dintre jurnalişti ar trebui să treacă printr-o perioadă ca aceea prin care am trecut eu. Totul devine altfel în momentul în care scrii. Ştii că n-ai bilet de autobuz, dar trebuie să te duci peste tot ca să-ţi faci materialul, să aduci ştirea. Uiţi în timpul zilei că în noaptea următoare o să dormi în Gara de Nord şi instinctul îţi amplifică la maximum calităţile de gazetar. Era o perioadă cînd cuvîntul scris însemna absolut totul pentru mine. Multe dintre articolele mele erau publicate pe prima pagină şi cea mai mare satisfacţie o aveam cînd vedeam lumea pe stradă luînd ziarul şi citindu-mi articolul.

ELLE: Erai un gazetar mai bun atunci decît acum?

M.T.: Sînt două poziţii total diferite. Atunci n-aveam nimic de pierdut, era inconştienţa vîrstei şi a începutului, trăiam o libertate nebună, cînd am primit legitimaţia de ziarist am dormit cu ea sub pernă... Erau alte vremuri, era altceva.

ELLE: Bine, dar toate greutăţile cărora a trebuit să le faci faţă şi-au pus amprenta, pe undeva, asupra a ceea ce eşti astăzi.

M.T.: Şi crezi dacă nu ar fi fost greutăţile astea nu aş fi evoluat la fel? Cred că e desuetă imaginea scriitorului sărac, care scrie noaptea, cu opaiţul aprins. Marii scriitori ai sfîrşitului de secol 20 sînt oameni care cîştigă premii de zeci şi sute de mii de dolari şi scriu la computer.

ELLE: Şi crezi că sînt mulţi scriitori români în situaţia asta?

M.T.: La noi e cu totul altfel, dar va veni o zi cînd cel care o să vîndă foarte mult va avea un alt statut. Una dintre marile nedreptăţi e că scriitorii, marii artişti, poeţii nu sînt răsplătiţi cum se cuvine pentru munca lor. Crede-mă, cel mai greu e să fii poet în România. Şi cînd spun poet nu mă refer doar la cel care scrie poezii, mă refer la cel care e structural poet. În primul rînd, trebuie să-şi depăşească bariera de poet, structura lui de poet, şi să fie pragmatic, şi asta se întîmplă rar; pe de altă parte, spre deosebire de capitalistul feroce, poetul are nevoie de imaginaţie. Am realizat tîrziu cît de importantă este imaginaţia, ideea. Lumea e condusă de imaginaţie, de la discursul politicienilor pînă la reclama la un produs oarecare. Uneori mi-e teamă că nu voi putea să ţin pasul cu tot ce se întîmplă în jurul meu. Văd idei foarte bune, imaginaţia unora o ia razna într-un fel incredibil de frumos... Şi presa scrisă înseamnă imaginaţie. De multe ori cîştigă cel care are idei noi, care inovează...

Lumea, viaţa însăşi este un mers pe sîrmă. Astăzi eşti pe culmile extazului, mîine eşti în agonie. Tot ce crezi că e construit solid în jurul tău se poate nărui într-o clipă. Totul e un fum, o adiere. Trebuie să fim astfel construiţi încît atunci cînd rămînem singuri să facem faţă. Cînd e greu, cînd eşti cu spatele la zid, rămîi singur şi trebuie să fii pregătit. Chiar dacă de multe ori am fost dezamăgit, nu m-am schimbat, am mers mai departe, deşi dezamăgirile şi trădările dor foarte tare. Apropo de astea, eu aş crea nişte discipline noi în şcoli: bunul-simţ, dezamăgirea, trădarea... Vorbesc foarte serios, profesorii ar trebui să vină cu exemple pentru ca elevul să nu fie rănit de viaţă mai tîrziu. Ridicolul. Bună ziua, sînt profesorul dvs. de dezamăgire. Dragostea. Avem nevoie de anatomie şi n-avem nevoie de dragoste? E cel mai important lucru care i se întîmplă unui om în viaţă.

ELLE: Ai fost una dintre victimele vînătorii de celebrităţi din România. Cum te-a afectat acest lucru?

M.T.: Experienţele mele de viaţă n-o să le desluşească nimeni cu cîteva poze sau alte tîmpenii. Trăim de multe ori foarte superficial, punem nişte etichete înainte să cunoaştem oamenii. Mă întreb ce relevanţă poate avea o fotografie cu Marius Tucă pentru ceea ce înseamnă Marius Tucă în viaţa lui particulară.

ELLE: Dar există o curiozitate şi pentru aşa ceva.

M.T.: Curiozitatea asta trebuie educată şi trebuie înăbuşită. Eu nu vreau să intre nimeni în viaţa mea. A, că sînt vedetuţe de doi bani care îşi pun viaţa erotico-sentimentală pe tarabă, e treaba lor. Eu n-am încercat niciodată să intru în viaţa nimănui. Şi am la dispoziţie suficiente arme ca să fac acest lucru, pentru că eu le spun arme – pixul, camera de filmat, aparatul foto...

ELLE: Este presa o putere în România?

M.T.: Este o putere de multe ori cînd nu trebuie şi este mai puţin o putere cînd ar trebui. În viaţa privată este o putere care devine periculoasă. În relaţiile cu statul şi cu politicienii este o putere care de multe ori nu poate fi exercitată pînă la capăt. Beuran şi Puwak au fost cazuri fericite, cînd demersurile presei au avut o finalitate. Dar presa, cu toate păcatele ei, este instituţia cea mai democratică din România.

ELLE: Ai intra în politică?

M.T.: Niciodată. Nu mă văd de cealaltă parte a baricadei. Devii o picătură într-un ocean. Depinzi de foarte multe lucruri ca să faci ceva, pe cînd în ceea ce fac eu depind doar de mine.

ELLE: Dar şi ca gazetar ai fost la un moment dat o picătură într-un ocean. Iar ca politician nu ai mai pleca de pe poziţia picăturii.

M.T.: Aşa e. Dar îmi place foarte mult ceea ce fac. Ca politician trebuie să-ţi inhibi anumite calităţi şi să-ţi dezvolţi altele care ţin mai mult de demagogie. Sincer, nici nu m-am gîndit să intru în politică, e ca atunci cînd vezi ceva şi îţi displace de la bun început.

ELLE: De ce nu ai plecat la o altă televiziune?

M.T.: Am avut oferte de la toate televiziunile, dar n-am plecat fiindcă am avut aici libertatea de a face ce vreau. Şi ţin la libertatea de a-mi face meseria aşa cum vreau eu.

ELLE: Dar de unde ştii că în altă parte n-ai fi avut aceeaşi libertate?

M.T.: Şi de ce să plec cînd o aveam şi aici?

ELLE: Pentru bani mai mulţi, de exemplu.

M.T.: ... Nu m-a interesat partea financiară. Primii doi ani am făcut emisiunea pe gratis, nu am luat nici un ban. Acum, crede-mă că merit fiecare ban pe care îl primesc şi nu primesc puţin. Mă întreb de multe ori dacă am timp să mă bucur de tot ce fac. Şi răspunsul e nu.

ELLE: După emisiunea cu Cataramă şi Becali, Evenimentul zilei a scris că „nu avem un talk-show al dezbaterilor adevărate, ci puneri în scenă ale unor lupte în noroi”. Cum comentezi?

M.T.: N-am citit, dar e fals.

ELLE: Eu am găsit emisiunea sub nivelul ei obişnuit.

M.T.: Gîndeşte-te că cei care au fost chemaţi acolo fac parte din topul celor mai bogaţi români. Ăsta a fost singurul criteriu.

ELLE: Adică audienţa.

M.T.: Nu. Nu fac niciodată concesii în ceea ce priveşte audienţa. Puteam chema oricînd personaje care fac audienţă şi, în plus, audienţa acelei emisiuni chiar n-a fost extraordinară. Am renunţat de multe ori la emisiuni care riscau să se transforme în scandal.

ELLE: Păi, şi asta a degenerat într-un scandal.

M.T.: E adevărat. Nu m-am gîndit nici o clipă că se poate ajunge unde s-a ajuns. Iar cine spune că nu sînt dezbateri adevărate înseamnă că trăieşte într-o altă ţară şi mai vine din cînd în cînd pe aici.

ELLE: Într-un editorial i-ai luat apărarea lui Ion Cristoiu după ce a fost găsit vinovat în procesul cu Gabriela Adameşteanu.

M.T.: A fost găsit vinovat de completul de judecată. Eu cred că nu e vinovat. Sau, ca să fiu mai exact, eu am atacat acolo nu vinovăţia sau nevinovăţia lui Ion Cristoiu, ci cuantumul amenzii pe care trebuia s-o plătească el ca daune morale. De ce? Fiindcă s-a creat un precedent foarte periculos. Poate că Ion Cristoiu a greşit. Eu am pus în discuţie suma – 400 de milioane.

ELLE: Adică o sumă de bani, indiferent cît de mare, poate spăla imaginea unui om?

M.T.: Nu ştiu, mergem la instanţă şi vedem ce spune. Cuantumul e problema. Nu există o prevedere legală care să spună cît se plăteşte, judecătorul hotărăşte cu de la sine putere cît plăteşti. Putea să ceară un miliard.

ELLE: Dar crezi că Ion Cristoiu a greşit sau nu legîndu-se de fizicul Gabrielei Adameşteanu?

M.T.: Pot să discut ce a scris Cristoiu, eu n-aş fi scris niciodată aşa ceva sau puteam scrie la fel de dur, dar nu folosind argumente de genul acesta. Eu nu am luat în discuţie conţinutul, ci suma.

ELLE: Dacă mîine te calomniază cineva, ce sumă de bani ţi-ar putea reda demnitatea?

M.T.: Nu eu hotărăsc asta. Asta o hotărăşte instanţa. Dar în ceea ce mă priveşte, eu n-o să mai caut niciodată dreptatea în instanţă. Sînt ziarist, e un preţ pe care îl plătesc...

ELLE: Adică îţi faci singur dreptate?

M.T.: Nu. Merg mai departe...

ELLE: Mai poţi cuceri azi femeile cu poezia?

M.T.: Cred că da. Cred că, de multe ori, femeile sînt tratate superficial, se încearcă cucerirea lor cu expresii de cartier. Dragostea nu este o modă, dragostea a existat dintotdeauna, partea de romantism din fiecare trebuie descoperită, trebuie dezvăluită. Dacă ne închipuim că femeia îşi adaptează sufletul vremurilor, ne înşelăm amarnic. Sigur că există şi femei care trăiesc viaţa la modul fizic, dar cele mai multe trebuie dezvăluite, cucerite ca o cetate. Una dintre metode e poezia.

ELLE: Cum ai cucerit-o pe soţia ta?

M.T.: Asta se întîmpla acum 14 ani, îşi dădea bacalaureatul cînd am cunoscut-o. Poezia poate fi o stare la care contribuie amîndoi partenerii. Poezia poate fi aerul care înconjoară doi îndrăgostiţi, poezia înseamnă mult mai mult decît vers atunci cînd e vorba de dragoste...

ELLE: S-a păstrat în vreun fel poezia începutului între voi, după 14 ani?

M.T.: Sînt lucruri despre care nu poţi vorbi decît acasă, pe care nu trebuie să le faci publice.

ELLE: Simt un răspuns negativ aici...

M.T.: Nu, dar pentru a supravieţui, o relaţie are nevoie la începuturi de foarte multă poezie şi după aceea de foarte multă înţelegere. Şi, din cînd în cînd, şi de poezie.

ELLE: Eşti mulţumit, fericit, porţi vreun regret în suflet?

M.T.: Ce înseamnă fericirea?

ELLE: Nu ştiu. Spune-mi tu. Sau eşti un veşnic nemulţumit?

M.T.: Sînt un veşnic nemulţumit, vreau să iasă toate lucrurile foarte bine şi cînd nu se întîmplă asta sufăr. Fericirea este o stare pe care n-o simţim atunci cînd se întîmplă, o întîlnim de cele mai multe ori în amintire. Ne amintim lucruri care au fost extraordinare la vremea lor şi trăim o stare aparte, de bine, cînd ni le amintim, deşi trăim doar o părticică din fericirea iniţială, o fericire de care n-am fost conştienţi în momentul acela. Şi cînd cauţi resorturile, motivele, argumentele pentru care ai fost fericit, îţi dai seama că ţi-a trebuit atît de puţin. De cele mai multe ori, îţi trebuie foarte puţin ca să fii fericit, e aproape un paradox. Sînt mulţi care cred că fericirea e o chestiune complexă, dar pe mine mă poate face fericit şi un fulg de zăpadă, mă face mai mult decît fericit zîmbetul fetiţei mele la prima oră a dimineţii, sau un vers dintr-o poezie... Fericirea e aer pe care tu trebuie să-l prinzi şi să-l pui undeva în sufletul tău; acolo prinde culori, capătă forme, acolo îl vei simţi mai tîrziu, pentru că fericirea există doar la timpul trecut.


(Interviu preluat din Elle, 2004)