Peca Ştefan: Măreţia şi ridicolul de a fi tânăr dramaturg

Ştefan Peca (pe numele lui de autor Peca Ştefan) face a scris până la ai lui aproape 23 de ani în jur de 20 de piese de teatru. Una din ele, Ziua futută a lui Nils, a iscat scandal: în ea, o anumită parte a anatomiei masculine apărea pomenită în exces. O altă piesă, Punami, câştigătoare în 2002, a concursului dramAcum, se repetă de mâine-poimâine doi ani la Teatrul Bulandra, unde-a avut lungi serii de lecturi şi vizionări (regia Alexandru Berceanu). Şi-a pus singur texte, la Teatrul LUNI de la Green Hours. Între timp, tot Berceanu îi va pune în scenă, la Arad, România 21, text scris pe când era la New York, studiind dramaturgia. După ce s-a întors, a mai scris o piesă, New York, Fuckin' City, "regizată" tot de el la Green Hours, şi a pornit un proiect de dezvoltare dramaturgică, "Scrie o piesă", destinat elevilor de liceu.

Ce crede Peca despre cum îl văd ceilalţi? Iată un mic exerciţiu de imaginaţie, al lui Peca însuşi: "Ştefan?! Da, îl cunosc. E unul dintre cei mai buni dramaturgi români în viaţă. Bine, asta nu spune prea mult despre el, nu-i aşa? Nu ştiu ce să zic, e un caz interesant. Frumuseţea în ceea ce priveşte piesele lui constă în faptul că merită rescrise. Nici nu văd o provocare mai interesantă pentru un regizor. De exemplu, Punami, o piesă de-a lui. Ar fi extraordinară dacă ar fi scrisă de altcineva." (Alexandru Berceanu, regizor)



Iulia Popovici: De ce ai ales să te ocupi, în proiectul "Scrie o piesă", de adolescenţi?

Peca Ştefan: Pentru că pe segmentul ăsta nu există încă nimic în România, iar segmentul "elevi de liceu" mi se pare cel mai important, de aici ar trebui să înceapă identificarea şi dezvoltarea potenţialului dramaturgic. Deocamdată nu sunt nici un fel de cursuri pe tema asta, din câte am vorbit cu ei au cel mult cursuri de dramă, unde se citesc texte clasice, şi cam atât. Sigur, mai există trupele de teatru, nu la toate liceele, de care se ocupă uneori câte un actor, în cel mai fericit caz un regizor, şi care participă la festivaluri, la serbări şcolare, fie cu piese (tot) clasice, fie cu texte scrise de cei din trupă. Cam ăsta e nivelul la care se face teatru în liceele de la noi.

Iar "Scrie o piesă" s-a născut plecând de la experienţa mea cu "Young Playwrights", cu care am lucrat un an, şi care cu asta se ocupă, cu viitori potenţiali dramaturgi între 14 şi 18 ani.

I.P.: Dar curiozitatea faţă de teatru şi textul dramatic va supravieţui anilor de liceu?

P.Ş.: Cred că da, cel puţin la unii din ei. De obicei, interesul se declanşează la o anumită vârstă şi pe urmă te ţine, vrei cu tot dinadinsul să faci teatru, dar pentru că nu există informaţie, oamenii nu-şi pot descoperi dorinţa de a face teatru. Aici cred că ar trebui un pic lucrat, să-nţeleagă ce înseamnă un text draamtic şi cum poţi scrie aşa ceva, cum să scrii pentru scenă...

I.P.: Nu e la fel de important să-i faci să se ducă la teatru?

P.Ş.: Ba da, una dintre "temele" pe care le dăm acestor copii e să meargă la teatru, să vadă ce înseamnă teatrul, cum funcţionează un spectacol, care-i diferenţa dintre un text scris şi unul jucat. Unii dintre ei se duc de obicei la teatre, alţii nu prea, iar unele din textele pe care le-am primit la "Scrie o piesă" erau un amestec de scenariu de televiziune, film etc., pentru că aşa-şi imaginează ei că funcţionează lucrurile. Paradoxal, şi dintre cei care merg la teatru, mulţi se duc la Naţional sau la Nottara; asta există, asta văd, o iau ca pe un dat. E informaţia care ajunge la ei, într-un fel sau altul; doar cei care au un interes puternic, mai ales cei din trupele de teatru, îşi caută informaţia, se organizează să vadă spectacole prin diverse alte locuri.

I.P.: Cum ai ajuns tu la teatru?

P.Ş.: Prima dată am avut de-a face cu teatrul când aveam 5 sau 6 ani şi-am fost distribuit într-un spectacol, Înşir'te, mărgărite, după Eftimiu, care se făcea la Târgovişte; vedeam actorii cum repetă, şi-am devenit cumva interesat. Am început să citesc şi să tot văd, pe urmă încercam să scriu ceva ce mi se părea mai aproape de mine, de ce-aş fi vrut eu să văd. Voiam să scriu despre oameni care trăiau în Târgovişte, pe care-i vedeam în fiecare zi şi care aveau problemele lor, foarte reale. La-nceput răsturnam situaţiile, voiam să le fac cât mai nebuneşti, spectaculoase, dar mereu cu mult umor şi autoironie. Apoi, când am ajuns în Bucureşti, am început să scriu despre felul cum vedeam eu Bucureştiul, când am ajuns la New York, scriam despre impresiile mele şi diferenţele dintre lumea asta şi cea de-acolo; ceea ce cred c-am păstrat întotdeauna e ironia (şi autoironia).

I.P.: Există o latură caricaturală în ce scrii tu?

P.Ş.: Uneori, da, dar nu tot timpul. Sunt poveşti în care e nevoie de această latură sau de astfel de personaje, caricaturale, şi sunt altele în care nu e nevoie. Îmi plac foarte mult situaţiile foarte încărcate, foarte dramatice, care sunt în acelaşi timp şi foarte amuzante, iar pe de altă parte sunt personaje care-şi doresc foarte mult să obţină ceva, iar în drumul lor spre împlinire e inevitabil să devină cumva hilare.

I.P.: De ce-ţi montezi singur textele? Pentru că n-o face altcineva?

P.Ş.: Niciodată n-am avut pretenţia să fiu regizor, dar îmi plăcea foarte mult să lucrez cu actorii; veneau cu multe idei, în plus e o modalitate foarte bună de a-ţi testa replica. Oricum, mi-am montat singur doar un spectacol, Showdown, în care de fapt toată echipa a venit cu idei; la New York, Fuckin' City a venit Daniel Popa în ultimele două săptămâni şi ne-a ajutat foarte mult. Iar de acum înainte nu vreau s-o mai fac, vreau să mă concentrez asupra scrisului, e ceea ce mă interesează cu adevărat.

I.P.: Experienţa de la New York a influenţat şi ceea ce scrii, nu numai cum scrii?

P.Ş.: Da, evident, am luat contact cu oameni care scriu, din diverse culturi, nu numai cea americană, am auzit multe poveşti, şi din Estul Europei, şi din Asia, şi din Africa, fiecare avea problemele zonei, iar între toate aceste idei era un dialog continuu.

I.P.: De ce te-ai întors de la New York?

P.Ş.: Ca să-mi termin facultatea, în primul rând. Şi ca să încerc să fac ceva aici, să scriu teatru, să fie pus în scenă şi eventual să schimbe ceva.


Câteva cuvinte despre... Ziua futută a lui Nils

E o comedie. Faptul că se repetă acele cuvinte a fost prost interpretat; era la modul real o ironie, pe atunci trăiam printre oameni care chiar spuneau cuvântul ăla tot timpul, era un tic, şi erau ei înşişi conştienţi de asta. Aveau şi probleme reale, unii se drogau, erau junkeri, dar până şi problemele lor de junkeri erau ridicole. Am vrut să scriu despre asta, mi se părea interesant: totul merge prost, o grămadă de lucruri nasoale i se întâmplă acelui personaj, iar el n-are nici o reacţie; o zi ratată. Pe urmă, lucrând cu Theo Herghelegiu la text, am adăugat o parte, alternativa unei astfel de zile, în care totul era roz, frumos, plăcut, cu un limbaj elevat, dar în care finalul era acelaşi: personajul tot era omorât, de data asta nu de cel mai bun prieten, ci de băiatul cu pizza.


Peca şi viaţa lui Peca în textele lui Peca

Mi se pare tot o chestiune de autoironie. Prima dată a apărut Peca în Ziua futută a lui Nils, unde avea, în ambele variante, o singură replică. Întâi mi-a plăcut imaginea autorului care scrie într-un subsol chiar în timp ce se întâmplă ceea ce scrie el, apoi am vrut să creez un fel de anti-erou, să se audă numele de Peca; în ceea ce a urmat, încercam ca din personajul ăsta Peca, mereu diferit, care nu sunt neapărat eu, să iau diverse lucruri, unele negative, din viaţa mea, şi să le transform în dramă. Probabil o să mă opresc la un moment dat, o să mă plictisesc să mă pun în situaţii penibile. E, într-un fel, un răspuns la postura mea de dramaturg, de om care scrie şi ar trebui să vadă totul - ceea ce nu e adevărat. E ceva arogant în a fi dramaturg, când de fapt e foarte ridicol.


Realitate şi lumi alternative

Totul pleacă de la o realitate anume, chiar dacă, la-nceput, era vorba numai despre casa mea. De fapt, piesa în care mai totul e luat din realitate e New York, Fuckin' City, unde am luat foarte multe din ce se întâmplă în Târgovişte. Dar dacă aş pune numai realitatea, mi s-ar părea plictisitor; de fiecare dată încerc să aduc ceva în plus, ori cum mi-ar plăcea mie să fie, ori cum nu mi-ar plăcea, oricum creând o lume credibilă în ea însăşi, chiar dacă sunt lucruri aberante. O lume care să meargă după regulile ei, nu neapărat după cele ale realităţii.

(interviu preluat din Ziua)