Am vorbit puţin cu Alexandru Popa despre motivaţiile din spatele piesei Constantin, despre viziunea personală asupra domnitorului şi despre necesitatea unei evaluări echidistante a propriei istorii.
Andrei Vornicu: Ce v-a determinat să îl alegeţi, dintre toate personalităţile istorice ale României, pe Constantin Brâncoveanu ca subiect central al piesei, respectiv al spectacolului?
Alexandru Popa: N-am ales dintre "toate personalităţile". A fost un context - creat chiar de Teatrul Naţional Târgu-Mureş care, în urmă cu câţiva ani, a propus dramaturgilor români această temă, Constantin Brâncoveanu - suprapus peste un interes personal mai vechi: cum ne modifică situaţiile-limită; cum învăţăm să administrăm raţional, dar fără voie, iraţionalul; cum - în cazul particular al lui Constantin Brâncoveanu, o personalitate de anvergură a epocii sale, un "om modern" şi evident pragmatic - se poate face concret drumul de la o realitate echilibrată şi, aparent, predictibilă, la o situaţie atroce, la o execuţie de o ferocitate care a şocat inclusiv în acea epocă. Cred că e o temă, din păcate, încă foarte actuală. Sub stratul onorabil, dar fragil al "civilizaţiei" contemporane, se manifestă o dinamică primitivă şi, inevitabil, violentă. Relativ recentul caz al jurnalistul saudit Jamal Khashoggi, tranşat într-o ambasadă, la Istanbul, e doar unul dintre nenumăratele exemple.
A.V.: E necesară, în momentul de faţă, reabordarea istoriei naţionale în teatru? Consideraţi că perspectiva comună e falsificată?
A.P.: Reabordarea istoriei, adică, dacă înţeleg bine sensul întrebării, o analiză obiectiv informată asupra trecutului nostru, este mereu necesară. Măcar pentru exerciţiul autoanalizei echilibrate. Marile naţiuni au deprinderea de a se raporta, în general, fără complexe la propria istorie. Cele mai mici oscilează între hiperbole şi derizoriu. Inclusiv din motive obiective. "Perspectiva comună" care, de altfel, cred că este semnificativ schimbată azi faţă de acum 30-40 de ani, rămâne vulnerabilă la ideologia prezentului. În perioada comunistă, regimul avea nevoie de o descendenţă de eroi pentru întâiul erou al ţării. În perioada actuală, sentimentul de inferioritate, fixat inevitabil în întâlnirile cu un Occident evident superior, creează tendinţa de a ne desfiinţa eroii pentru a evita comparaţii ce nu ne avantajează. "Nu suntem noi primii, dar nici cei dinainte n-au inventat roata." Ne adaptăm, e necesar pentru a rămâne funcţionali.
A.V.: Ce înseamnă pentru dumneavoastră un erou naţional? Cum arată acesta?
A.P.: Pe lângă alte înzestrări, eroul cred că are, trebuie să aibă în propriul portofoliu, capacitatea de a se sacrifica util pentru un obiectiv care îi depăşeşte propriile interese.
A.V.: Biserica Ortodoxă Română îl consideră pe Constantin Brâncoveanu un martir. Cum comentaţi statutul de sfânt al acestuia?
A.P.: În condiţiile în care domnitorul şi-a pierdut viaţa, împreună cu fiii săi, inclusiv pentru vina de a nu fi acceptat să renunţe la credinţa ortodoxă, decizia Bisericii Ortodoxe Române pare absolut justificată. Nu e treaba mea să comentez statutul de sfânt. Eu am încercat doar să-l descopăr, atât cât m-am priceput, pe omul care avea să devină sfânt. Pe Constantin. Să înţeleg, pas cu pas, dintr-o perspectivă realistă şi, în egală măsură, ficţională, cum se face nefăcutul? "Făcând", spune Constantin. E un răspuns posibil, evident nu e singurul. Întreaga piesă este dedicată exact acestui drum, reprodus inclusiv în monologul final în care Constantin, părinte şi spirit contemporan, porneşte dintr-un firesc cald şi familiar nouă, pentru a ajunge într-o atrocitate în interiorul căreia continuă să rămână om. Să caute, raţional, sensul. Şi să-l găsească.
A.V.: Care credeţi că a fost cea mai mare slăbiciune a lui Constantin Brâncoveanu? Dar cea mai mare calitate?
A.P.: Nu mă simt competent să fac topul calităţilor sau al slăbiciunilor nici măcar în cazul prietenilor mei.