Elizabeth Wurtzel a devenit cunoscută după publicarea volumului de confesiuni Prozac Nation (1994) volum pe care iniţial a vrut să-l intituleze "Mă urăsc şi vreau să mor", dar pe care la sugestia editorului l-a publicat cu titlul de mai sus şi cu subtitlul: "Tânără şi depresivă în America: Memorii."
Născută în Manhattan în 1967, autoarea a crescut într-un mediu disfuncţional, marcat mai ales de absenţa tatălui. În Prozac Nation, Elizabeth Wurtzel descrie cu candoare experienţe care i-au marcat adolescenţa: divorţul părinţilor, drogurile, accesele de autoagresiune, sesiunile de terapie psihică, partidele de sex şi conflictele de familie. Cartea va inaugura o nouă eră a confesiunii feminine, devenind în acelaşi timp o pledoarie a eliberării de prejudecăţi, de restricţii şi de canoanele impuse unei femei "cumsecade".
Volumul Bitch. Elogiul femeilor dificile apare în 1999 şi se bucură până în ziua de azi de faima contradictorie a unui adevărat manifest al celui de-al treilea val feminist, dar şi a unei expuneri contorsionate ale conceptului de bad girl, presărate cu digresiuni şi izbucniri revanşarde. Din primele pagini ale volumului, autoarea defineşte noţiunea de "femeie dificilă":
"Pe o femeie, ideea că ea ar putea să fie neplăcută o amplasează în afara sistemului, dincolo de limitele acceptabilului. Ea poate să fie o profund depresivă Sylvia Plath, o extrem decadentă Delila, a adolescentă criminală ca Amy Fisher, poate fi orice femeie care decide că ceea ce vrea şi ştie că trebuie să facă e mai important decât a fi plăcută. Ea poate, de fapt, să fie oricât de plăcută vrei tu, dar de îndată ce spune, "ţine-te după mine dacă poţi, sunt liberă, asta e viaţa mea şi restul mă pupaţi în cur" - de îndată ce ridică problema, sau faci cum zic eu sau la revedere, este uluitor cât de repede toţi o găsesc dificilă, nebună, un coşmar: o javră."
Cea care avea să se autointituleze "Sylvia Plath cu egoul lui Madonna" expune în volum cazurile unor femei care nu şi-au însuşit roluri sociale exemplare, ci care au devenit celebre datorită faptului că au fost imposibile, sau pentru că au luat la vremea lor hotărâri inexplicabile. Autoarea dezbate în detaliu cazul lui Amy Fisher, o adolescentă care în 1992 a împuşcat-o pe soţia iubitului său, o compătimeşte pe Hillary Clinton pentru compromisurile făcute în favoarea menţinerii căsătoriei şi face o analiză minuţioasă a dinamicii cuplului O. J. Simpson. Cunoscutul sportiv şi actor a fost achitat într-un caz juridic celebru de dublu omor ale cărui victime au fost soţia sa, Nicole Brown Simpson, împreună cu iubitul acesteia. Expunerea acestor "cazuri" este punctată de interludii-camee din care străbate admiraţia pentru Madonna şi Courtney Love, două figuri publice bine-cunoscute pentru modul consecvent în care au forţat limitele de acceptanţă ale imaginii feminine.
Aceste pledoarii şi consideraţii mai mult sau mai puţin relevante, sunt însă acompaniate de lungi expozeuri auto-biografice şi de reflecţii legate de propriile reacţii, filtrate prin prisma socio-culturală a unei femei mature, o exponentă vocală a Generaţiei X. Pasajele autobiografice însoţesc şi comentează evenimente majore petrecute în cel de-al treilea deceniu din viaţa autoarei şi urmele adânci lăsate de acestea. Asumându-şi experienţele, autoare creează treptat un eşafodaj de evenimente care oscilează între analiza (aparent) distanţată a unui fenomen până la consideraţii cu caracter intim. Tonul este, frust, clar, nemilos, ca o spovedanie care nu şi-a pierdut tăişul sfidător:
"Acum, că am treizeci de ani, îmi este clar că la douăzeci am făcut exact lucrurile pe care trebuia să le fac. Poate că le-aş fi putut face ca adolescentă sau ca studentă, dar cred că a fost necesar să mi le asum ca persoană liberă, adultă, fără a primi sfaturi de la părinţi, de la colega de cameră sau orice fel de altă persoană cu funcţie de gardian sau de însoţitor. Au fost lucruri pe care a trebuit să le fac absolut singură.
A trebuit să petrec o săptămână singură în Florenţa, să locuiesc în hotelul Excelsior şi să iau micul dejun şi cina în camera cu vedere spre Arno, privind din pat un meci de fotbal la televizor şi plictisindu-mă îngrozitor, a trebuit să umblu singură pe străzile acestui oraş romantic şi atât de recherché, a trebuit să mă las acostată de italieni, care vedeau de la o poştă că sunt americancă, de parcă aş fi purtat steagul pe umeri, şi care mi se adresau în fundături cu singurele cuvinte cunoscute în engleză, aw baby, you so pretty, a trebuit să găsesc un pui de pisică într-o uliţă frumoasă şi să aflu că stăpânul era un pictor cu atelierul chiar acolo, şi a trebuit să vorbesc cu el, deşi omul nu ştie engleza iar eu nu ştiam italiana; a trebuit să vizitez turnul din Pisa singură şi să cumpăr un suvenir ieftin cu el; a trebuit să petrec o lună singură în Miami Beach şi să intru într-un studio de tatuaj din centru, să-mi retuşez o gravură cu cerneală indiană, făcută de mână într-o noapte de beţie pe când eram la facultate, şi după aia a trebuit să-l fut pe artistul care lucrase pe spatele meu gol timp de patru ore, pe podeaua studioului, doar ca să mă conving că forumul de la Penthouse nu e numai minciuni; a trebuit să umblu în fiecare zi cu orele pe străzile New Yorkului, vagabondând după-amiezile la cumpărături în SoHo, făcând un popas pentru ice tea la T Salon, să-mi fac manichiura o dată pe săptămână la un salon coreean din Village, să stau cu orele în faţa rafturilor de la Barney, să cumpăr rujuri de care nu aveam nevoie de la MAC, aruncând bani cu grămada pentru o grămadă de nimicuri; îmi închipui, oricât ar părea de ciudat, că a fost nevoie ca fiscul să-mi confişte bunurile; a trebuit să procur heroină singură pe Avenue C sau Stanton Street, unde e mereu noapte, şi a trebuit să fiu aproape arestată pentru că am încercat să fac rost de droguri în Madrid, şi cred că a trebuit să petrec o noapte într-o închisoare din Florida, a trebuit să mă culc cu solistul drogat al unei trupe de heavy metal şi cu fratele lui de numai 19 ani, o săptămână mai târziu; a trebuit să-mi scriu prima carte fără ca cineva să mi se uite peste umăr şi a trebuit să o promovez în turneu fără a avea pe cineva la care să mă întorc; a trebuit să am cele mai bune prietene pe care ţi le poţi imagina pe lumea asta; să rămân în contact cu ele dincolo de anii din colegiu şi de mutări în Ucraina, Londra, San Francisco şi înapoi; a trebuit să cred că într-o bună zi voi studia dreptul, a trebuit să trăiesc timp de cinci ani într-un loft minunat mobilat - pe care din păcate a trebuit să-l împart cu psiholoaga căreia îi aparţinea, din când în când şi cu prietenul ei şi până la urmă cu bebeluşul şi cu doica, ocazional cu un tip care administra clistire şi sporadic cu pacienţii ei, cu mulţi prieteni de-ai mei care înnoptau acolo ori de câte ori mă vizitau şi în cele din urmă cu colegul meu de cameră, Jason, şi, cel mai nasol, cu un flautist inept care dădea ore de muzică joi după-amiaza; a trebuit să fut când aveam 24 de ani un tip ridicol de fermecător de 48 de ani; ca să pot spune că am făcut-o cu cineva care are de două ori vârsta mea; a trebuit să iau LSD la Walden Pond şi să fac toate lucrurile prosteşti pe care le faci când eşti într-un asemenea trip, acesta fiind din câte-mi dau seama singurul motiv pentru care mergi acolo şi singurul motiv, se pare, pentru care Don Henley vrea să-l păstreze; a trebuit să mănânc singură în restaurante, să las chelnerii să-mi spună că trebuie să citesc Revolta lui Atlas şi să ascult chelneriţele care-mi povesteau cum e să ai 25 de ani, să fii mamă singură şi să faci facultatea pe apucate; a trebuit să am fiecare conversaţie în avion cu fiecare creştin renăscut, cu fiecare cuplu logodit care să-mi spună că sunt prima care află secretul, cu fiecare vânzător de vitamine care să-mi dea probe gratuite; a trebuit să locuiesc singură în diferite apartamente, în moteluri de mâna a treia, în hoteluri de lux şi pentru un an în casa mamei mele din Fort Lauderdale şi să nu vorbesc cu nimeni aproape niciodată pentru că eram atât de obosită din cauza celorlalte lucruri pe care trebuia să le fac.
Şi totuşi, ştiu că a trebuit să le fac. [...]"
Spre sfârşitul volumului autoarea se lansează într-un proces de auto-analiză care are atât menirea de a-i justifica acţiunile dar şi de a i le face de înţeles. Tonul primeşte o calitate intimă, confesiunea cu subton de lamentare pătrunde adânc în mecanismele relaţiilor interumane, marcând noi teritorii de accesibilitate. Dincolo de intenţia autoarei de a milita, de a brava şi de a scandaliza, răzbate dorinţa clară de a se face acceptată şi finalmente iubită:
"[...] Zău că nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine. Poate că am fost prea atacată din toate părţile în copilărie, dar dintr-un motiv neştiut, claritatea dureroasă şi indignarea justificată pe care le simt ori de câte ori mă mânii foarte tare, sentimentul că toată lume trebuie să se ţină la distanţă, senzaţia că nimeni şi nimic nu contează - ei bine, au început să-mi placă. Cei mai mulţi bărbaţi consideră că e normal să ia anumite hotărâri singuri, unilateral şi arbitrat şi apoi - ca să vezi! - mai au şi norocul să găsească femei supuse, care, la fel ca şi ei, să nu poată înţelege de ce ţin atât de mult la furia asta. Nu vreau să spun că majoritatea femeilor se supun hotărârilor autocratice ale bărbaţilor când e vorba de lucruri concrete cum ar fi locuinţa sau serviciul - am învăţat să luptăm pentru drepturi în domeniul acesta. Dar pe plan emoţional îi cam lăsăm să facă ce vor şi rezolvăm ulterior discrepanţele. Cred că feminismul ne-a adus în situaţia unde nu mai trebuie să dezbatem cine spală vasele şi cine împătureşte hainele. Nu dau doi bani pe chestia asta. Mă preocupă mai mult aspectul emoţional, să urmăresc cine aleargă după cine săptămâna asta, şi cum să menţin romantismul şi dacă sunt cicălitoare sau te-ai săturat de mine, dragule - este încă spaima asta obsesivă, circulară, insomniacă, ce ne dă de lucru şi care te oboseşte ca dracu.
Cu mine treaba stă cam aşa: nu mai pot să fac chestia asta. Am obosit. Nu sunt egoistă dar ştiu exact ce e bine şi ce e rău, ştiu asta cu o exactitate pe care o consider un câştig enorm al sistemului meu psihic, pentru că în trecut lucrurile astea m-ar fi lăsat complet confuză şi descumpănită. Trăiesc în zona gri, dar sunt tot mai des vizitată de sentimentul că ceva nu e în ordine; ceva e greşit. Nu-mi place, nu vreau asta - şi mă înfurii foarte tare. Şi atunci îmi e bine. Pentru că atunci văd clar şi nimic sau nimeni nu poate interveni.
Nu înseamnă nu.
Cam pe acolo mă aflu. Mă înfurii atât de tare încât nimic nu m-ar putea împiedica să fac ce vreau, când vreau eu. Refuz să cedez, rezist la arest, mă opun anihilării psihice.
Nu ţin neapărat să fiu singură tot restul vieţii, abia aştept să mă mărit şi să am copii, ca toată lumea. Dar dacă ultimii 30 de ani ai vieţii mele - şi în acelaşi timp ai desfăşurării celui de-al treilea val de feminism -, nu au făcut acest lucru posibil şi mai durează încă treizeci sau treizeci de mii, atunci ăsta mi-e norocul.
Şi am să-l accept.
Dar ori de câte ori sunt destul de onestă ca să văd viaţa dincolo de canoanele academice - să admit că ceea ce contează este cum te simţi zilnic şi că perspectiva cosmică nu face doi bani - mă cuprinde un dor imens. Când aud cântece, ca cel al lui Jimmy Webb, "If These Walls Could Speak" sau "Harvest Moon" al lui Neil Young, mă simt undeva în adânc atrasă de mirajul căsătoriei; cu siguranţă un lucru pe care nu aş vrea să-l ratez. Mai ales versurile: "Here's someone who really loves you / Don't ever go away". Sau: "Because I'm still in love with you / I want to see you dancing on this harvest moon."
Dar uite că după toţi aceşti ani, încă mai dansez în lumina lunii.
În Bitch, la fel ca şi în celelalte scrieri ale sale, Elizabeth Wurtzel devine exponenta şi adepta conceptului de "femeie dificilă", nu din vreo necesitate morală sau pentru că acesta i-ar procura vreo satisfacţie, ci pentru că el reprezintă singura reacţie posibilă la condiţiile aberante cu care continuă să fie confruntată femeia modernă:
"Tot ce-mi doresc în viaţă, este ca într-o bună zi să am puterea să mă eliberez de resentimente şi de furia pe care o port cu mine ca pe o pătură protectoare, doar atât cât să devin una dintre acele persoane care este mai bună decât cea mai grea experienţă traversată.
Cât mi-aş dori să fiu acea femeie!".
În 2015, la scurt timp după ce a aflat că are cancer la sân, autoarea s-a căsătorit cu foto-editorul James Freed Jr. Cuplul s-a separat ulterior, dar a rămas în contact constant până la moartea acesteia. Elizabeth Wurtzel a murit pe 7 ianuarie 2020.