Eu când vreau să fluier... văd La Gomera / Whistlers

Filmul La Gomera/The Whistlers al regizorului Corneliu Porumboiu a avut premiera mondială în 2019 în competiţia oficială a festivalului de film de la Cannes. Este filmul cu cele mai multe nominalizări (13) la Gala Premiilor Gopo 2020, Corneliu Porumboiu fiind nominalizat pentru Cel mai bun regizor şi Cel mai bun scenariu. Interviul de mai jos a fost luat cu ocazia prezentării filmului la Toronto International Film Festival 2019.

Corin Toporaş: Corneliu, cum a fost proiecţia cu publicul?
Corneliu Porumboiu: Sala a fost plină, lumea a stat la Q&A, unii s-au grăbit la următorul film (că sunt 400 în festivalul ăsta...), a fost bine. Pe de altă parte, am terminat filmul, l-am scos în lume, nu mai e nimic de făcut... [râde] Filmul are viaţa lui de-acum.

C.T.: Ai primit ceva întrebări sau comentarii care te-au pus pe gânduri?
C.P.: Nu, dar ca întotdeauna a trebuit să contextualizez, să dau lămuriri - lucru pe care uneori îl fac mai bine, alteori mai puţin bine. Ţine şi de limbă şi ieri n-am prea avut engleza la mine... [râde]

C.T.: La cum te ştiu pe tine, eşti foarte atent la cuvinte - şi în filme, şi în afara lor.
C.P.: Aşa e...

C.T.: Apropo de întrebări, am primit eu una foarte simpatică la ieşirea de la proiecţia de presă, un jurnalist de la un săptămânal de film american de renume (nu dau nume...) m-a întrebat: "auzi, da' Cristi ăsta [personajul lui Vlad Ivanov] - was he a good guy, or was he a bad guy?"
C.P.: Da, bună... [râde]

C.T.: Filmul e plin de întorsături de situaţie şi surprize - iar cea mai mare surpriză, zic eu, apare pe ecran chiar înainte de a începe filmul: "regia şi scenariul de Corneliu Porumboiu". Ce vreau să zic e că, la prima vedere, filmul ăsta nu seamănă cu nimic din ce-ai făcut înainte. Ai avut reacţii de genul ăsta, de la unii care se aşteptau la un film "marca Porumboiu"?
C.P.: Da, evident. Dar, punând lucrurile cap la cap, filmul ăsta se aseamănă cumva cu partea a doua din Comoara, care e un film cu multe răsturnări şi cu un touch absurd. Sau tema grădinii - de la curtea din Comoara la grădina mamei [lui Cristi] şi insulă [din La Gomera]... Dup-aia, structura neliniară din Fotbal infinit, unde în final, m-am jucat cu un fel de paradis... Deci sunt lucruri din ultimele mele filme pe care le revizitez aici. Dar aşa e, a surprins mult "tratamentul" ăsta de noir. Plus de asta, cel mai bine e să nu fii etichetat... [surâde]

C.T.: Aşa e. Se vede că e un film cu o foarte lungă gestaţie: ai avut ideea imediat după ce-ai terminat Poliţist, adjectiv...
C.P.: Da, de zece ani... Mi-a plăcut ideea asta de limbaj primar, primordial, care a fost adaptat în secolul al XIII-lea pentru spaniolă, dar nimeni nu ştie cum suna înainte... Pe lângă asta, mai sunt 40 de regiuni în lume - tot aşa, greu accesibile - cu limbaje asemănătoare. Mi s-a părut foarte interesant... Dup-aia, personajul acesta, Cristi [din Poliţist, adjectiv] a rămas oarecum neterminat pentru mine... Vedeam filozofia lui oarecum găunoasă: unul care crede că statul are o misiune... cum ar fi să-l găsesc peste 10 ani, dar total diferit?...

C.T.: Acum uitându-ne sub ambalajul glossy al filmului tău, vedem că temele centrale rămân constante: limbajul, comunicarea, sau mai exact lipsa ei...
C.P.: Exact, dar cu o doză de pesimism, de noir.

C.T.: Pesimism, zici...
C.P.: Da. Lăsând la o parte sub-ploturile, avem nişte oameni care aleargă după 30 de milioane. Totul e o negociere, un joc dublu, cu ascunzişuri. Limbajul ca o formă de putere, pe care eu am inceput să-l explorez în Poliţist, adjectiv, unde nimeni nu era sincer şi de încredere, dialogurile nu caracterizau personajele. Revenind la noir, eu îl găsesc foarte pertinent după criză [din 2008], într-o lume care s-a schimbat enorm după 9/11... De-aia am ales noirul, pe care l-am stilizat foarte mult de-a lungul anilor...

C.T.: Da, pare un fel de concurs pentru cinefili: cine găseşte cele mai multe referinţe noir...
C.P.: Eu am gândit-o puţin altfel. Atâta vreme cât făceam un film despre oameni care toţi joacă un rol, e posibil ca unii dintre ei să aleagă roluri din filme. De exemplu Gilda, al cărei nume real nu e, evident, Gilda. Ştiind că trebuie să-şi asume o identitate falsă, ea alege femeia fatală, un rol pe care cinema-ul l-a solidificat deja. La fel şi cu scena duşului din motel... Şi tu, şi eu, dacă intrăm într-o cameră de motel, în faţă e întuneric, dar în dreapta e lumină şi se-aude duşul, o să ne gândim amândoi la scena din Psycho. Într-un fel, cinema-ul formatase lumea asta, a mea... De-aia a fost foarte important pentru mine ca personajele să joace în cheia asta.

C.T.: "Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actorii"...
C.P.: Da. Pe de altă parte, trăim într-o societate unde social media ne invită să ne construim un rol, o lume unde camerele de supraveghere sunt o prezenţă permanentă... Deci, asta a fost o decizie conştientă pentru mine.

C.T.: O decizie foarte bună, zic...
C.P.: Sper.