Unde-l punem?

Aripa vrăbiuţei dispăru scurt din ochii albaştri ce erau ţintuiţi spre cer. Treziţi ca din visare ochii s-au lăsat scurt, repede şi fără să clipească, în jos. Priveau pământul uscat, negru, ici-colo cu câteva fire de flori şi iarbă. Priveau ochii fără să fie conectaţi la creier, priveau bucata aceea de pământ ca şi cum ar privi într-un hău fără a aştepta răspuns. Se uitau aşa şi ei... aşteptând. Fără prea mult efort, pe ascuns, discret, ochii lăsaţi în pământ s-au întors, doar ei, spre dreapta lor. Nu priveau singuri, simţeau asta, dar voiau să ştie precis.

Două mărgeluţe verzi se pierdeau în verdele bătut de o rază mică, subţire, timidă, de soare. Se uitau atent şi se întrebau cât mai trebuiau să fie tăcuţi. Nu îndrăzneau să se ridice, să vorbească, să clipească. Ar fi avut ce să spună dar nu era acum vremea să dea glas simţămintelor lor. O geană se lăsă purtată de o adiere uşoară a vântului, până pe obraz. Ar fi vrut să o vadă, dar asta însemna să o facă fără să fie văzuţi. Dinţii muşcau uşor din buza de jos, în timp ce ochii schiţau o mişcare spre stânga, cerând libertate.

Culoarea lor aproape se pierdea în pământul pe care îl priveau atenţi şi fără de mişcare. Se uitau cu grijă, cercetau, gândeau pentru ei, se frământau, căutau răspunsuri. Păreau foarte îngânduraţi, preocupaţi, dar mai ales... trişti. Păreau tot ce nu erau dar trebuiau să fie.

Şase ochi se uitau, ţintuiţi, spre pământul din care toţi venim şi unde toţi ne vom duce. Îl priveau, îl mângâiau, îl iubeau şi îl urau deopotrivă. Pâmântul acela nu era bun de nimic şi pentru nimic. Nu îl puteau ara, semăna şi nici nu puteau culege roade de pe el. Ţinea acolo în pântecul lui sute de glasuri, de inimi, de vise spulberate, de secrete, de iubiri frânte. Era un alt sat, cu viaţa lui, cu trăirile lui, cu o legătură nevăzută cu cei care veneau din vreme în vreme să mai stea la poveşti cu ei.

Ochii se uitau acum spre pâmăntul în care nu voiau să ajungă cât de curând, dar nimeni nu ştie când va fi clipa, cum va veni şi ce va fi după. Aşa că nu era vreme de făcut socoteală şi planuri pentru cei care încă mai puteau privi şi-şi mai puteau clăti ochii în cerul ce se crăpa de ziuă de-a binelea.

Se ridicau norii sub razele soarelui. Era un cer frumos, senin, de un albastru deschis, împletit cu fire roşii şi galbene, iar soarele împingea cu putere. Se deschidea cerul deasupra lumii, şi dacă priveai atent puteai să vezi sus, până hăt departe. Poate până într-acolo încât puteai ajunge cu ochii până la tronul cel de aur al Lui Dumnezeu. Dacă ai noroc poate îl vezi cum stă aşa în capul oaselor şi se uită la cei de jos cum îşi fac planuri, cum petrec şi se petrec, cum se zbat şi se urăsc şi se iubesc, cum împart gânduri şi lovituri, sau poate îi poartă numele în deşert sau în laudă. Stă El aşa Bunuţu şi se uită, şi dacă mintea ar fi avut ochi să vadă, s-ar fi uitat prin cerul ce se deschidea deasupra capului acoperit de basmale negre, şi i-ar fi făcut un semn celui ce zâmbeşte atunci când ştie că planurile tale nu se potrivesc cu ale Lui. Dar iaca, ochii nu aveau să se ridice, de frică, de ruşine, din respect, din orice motiv ar fi avut ochii nu se ridicau şi continuau să se uite spre pâmântul negru şi fără de vlagă, dar plin de viaţă. Aşa pierde omul uneori clipele minunate date de viaţă, din neatenţie. Iar dacă vrea să găsească scuze, oricând e gata să arunce vina în stânga şi în dreapta pentru nereuşita lui. Aşa sunt ochii omului, înşelători, ursuzi, iertători, plini de dragoste, tăcuţi sau vorbăreţi, plini de vorbe bune sau de amăgiri. Doar dacă ar şti să se ridice când trebuie şi să vadă ce e de văzut când e timpul şi nu când e porunca. Fără a trăi sub jug de frică, ochii trebuie să fie aşa cum spuneau cei din urmă, o oglindă către interiorul omului, doar că de cele mai multe ori oglinda poate înşela şi ochii care nu se ridică, pot ascunde ştiute şi neştiute lucruri şi se pot ascunde de lume cu sau fără rost.
- Unde-l punem?

Ochii priveau spre pământul negru fără a se ridica şi cerceta. Auzeau vocea ce a spart ciripitul unor păsări în cuib.
- Unde-l punem?
- ...
- ...

Ce ar fi îndrăznit să spună? Ei, acum că aveau dezlegare ar fi fost de spus una-alta, dar oare să îndrăznească a spune pe gură ce priveau?
- Vă uitaţi aşa ca... Hai mai bini sî videm, unde l-om pune? Acuş îi sara şî noi stăm aşa, ca proastele!
- ...
- ...
- Fa fetelor d-apoi eu nu ştiu că vouă nu vă bate nic prin cap? Ochii căprui se ridicau din pământ şi priveau scurt spre stânga şi dreapta lor. Ştiu eu da, vedeţi voi, iaca nici mie nu-mi trece gând să am răspuns. Mă uit aşa fără să pricep ce om face.
- Apoi, ptiu Doamne iartă-mă, gândeam că oi fi singura care nu ştie ce a spune!
- Tu şi când ştii ce ai spune mai bine taci şi spune după ce gândeşti că ai spus.

Ţaţa Maria îşi întoarce privirea plină de iubire spre ţaţa Polixenia. Îi privi ochii albaştri şi îi zâmbi. Cu o mână îşi aşeză broboada neagră. Hai, nu te uita aşa la mine, cî doar nu ne-am văzut azi întâia datî!

Femeia zâmbi. Se ştiau de când erau fete tinere, copile. Au crescut împreună, vecine, gard în gard şi au rămas vecine o viaţă întreagă. Ţaţa Polixenia a fost cea care şi-a adus bărbatul la casa ei, fiind singurul copil la părinţi, şi tot ce a fost să aibă ai ei, le-a rămas lor. Badea Gheorghe nu a fost niciodată stânjenit că lumea mai spunea că s-a măritat, că şi-a pus basma pe cap şi a lăsat cuşma în cui atunci când a venit în casa ei. Nu avea de ce să fie supărat, a ajuns în casă înstărită şi iaca, cu munca şi priceperea lor au ajuns să sporească şi să-şi crească cei trei copii fără lipsuri. Primul născut a fost botezat de Maria şi Vasile. Cum se putea altfel? Aşa au trăit o viaţă întreagă, unii lângă alţii, cu bune şi rele, dar în toate de ajutor. Ţaţa Maria privea acum spre chipul prins în broboadă neagră, cu ochii traşi în jos, cu faţa plină de brazde, ca pământul în primăvară, după ce trec plugurile. Privea şi se privea parcă pe ea.
- Da'... dacă l-om pune colea, cu Ileana?

Ochii cei căprui şi albaştri şi-au spart privirea şi s-au întors spre dreapta lor. Doi ochi verzi îi priveau blânzi şi calzi. Aşa a fost toată viaţa ei, ţaţa Catinca. Un suflet ca pâinea caldă. S-a măritat de tânără şi atunci când a ajuns în sat la casa bărbatului ei a fost luată de Maria şi Polixenia în familia lor. Erau doară vecine şi nu se putea altfel, decât să trăieşti bine cu megieşii. Ba ţaţa Polixenia şi omul ei, Gheorghe, i-au cununat, le-au fost naşi Catincăi şi bărbatului ei, Dumitru. În toată viaţa lor, Maria şi Polixenia au mai avut sfadă şi cuvinte aruncate, dar nici una n-a avut nimic a spune şi a împărţi cu Catinca. Bunătatea ei, cuminţenia ei, liniştea ei, erau legătura care le întărea pe femei de-a lungul timpului.
- Da' iaca, colea cu Ileana, ce are?
- Fă Catincă mamă, apoi cum dracu, Doamne iartă-mă, l-om pune cu Ileana, dacă el nu o avut-o la inimă niciodată? Vrei să se întoarcă de acolo?
- Ba mai rău, vrei să o chinuie pe Ileana acolo unde îi? Aista o fi în stare! Nu ştii când o fost la Crăciun, într-un an la Ileana acasă, cî i-o pus toată seara rachiu în vin di s-o îmbătat săraca pânî nu o mai ştiut di ea. Că ne-am şi mirat ce are şi cum dracu s-o dus aşa răpidi pi copcă, doar ea ţinea la di istea.
- Ei, cî parcî ea nu ştia gustu! O ştiut ci o fost, da o tăcut cî i-o plăcut!
- Aşa vorbeşti tu de soră-ta?
- Sor-mea, sor-mea, ci o dai acu pi după gard? Aşa o fost, i-o plăcut la păhărel! Dumnezeu s-o ierte!
- Odată, fetilor, o văd pi Ileana cî era răzâmatî di un gard, colo în vârf di drum, di la stânî la vali. Eu trecem sî vă spui, cu o traistă de pojarniţă şi altele de ceaiuri...
- Buruieni...
- ... di ceaiuri! Trec aşa pe lângă ea şî mă uit drept înainti. "Fă Ileană, zîc, da eşti bine? Ti doari ceva?" întreb eu. "N-ai treabă!" îmi răspunde ea. "Poi na, zâciam şî eu fărî di păcat, cî poati ai avea ceva, di ti hodineşti aşa pi gardu omului!" Mă uit la ea, ci să vă zîc, era ţapânî, da ţapânî! "Ileană...?!" dau eu să zic. "N-auzi că n-ai treabă?" îmi zâci ea, scârbită. Ei şi bunî paci atunci! Da' n-apuc sî ajung la fântânî în vali, ceia cu uluc, unde sî adapî jitili, lângî pîrău, şî odatî sâmt cum treci pi lângă mini Ileana. Da' ave o vitezî... parcî era chişcatî di iuşcî. Nu vă zâc cî odatî o văz proptitî cu faţa în jos, lângă fântânî, acolo unde îi glodul cel mai mare, mai mâlos, cu băligar cu tot! Am zâs sî grăbesc pasu da' nu am putut fă, n-am putut! Când am ajuns lângî ea, ei, o durat oleacî, m-am uitat în jur şî nu era nimeni. Am tras traista mai bine pe umăr şî am zis şî eu: ei, n-am treabă! Da' n-am făcut doi paşi, m-am întors şî am apucat-o di o mână, am răsucit-o şî am lăsat-o acolo cu faţa în sus, m-am temut să nu crapi acolo în mâl, cu faţa în jos, şî sî o am apoi pe suflet toată viaţa. O întorc, plec şî aud apoi: "Da, n-ai treabă!". Apoi tu-ţi parascovenia mă-tii!
- Atunci, undi-l punem?
- Apoi nu di asta suntem noi aicişa? Eu zîc să-l punim colea cu Dumitru!
- Nu, nu, nu! Cu Dumitru, NU!
- Da di ci, fă?
- Iac-aşa! Nu vreu eu! Nu cu Dumitru! Omu meu nu era aşa.... Şî nu ti supăra cumătrî da' eu vreau să fiu cu Dumitru când o fi sî fie! Ci mă fac dacă mă duc ca mâine poimâne, unde m-or aşeza?
- Lasî fă, cî îi bătai pentru cine să steie cu tine, da iaca acu pentru Vasile nu-i! Pi el undi l-om aşeza? Nu ti gândi doar la tini Catincă, ţie ţ-om găsî mai uşor dacî îi sî ti grăbeşti, după cum văz!
- Puşche pe limba ta!

Ţaţa Maria se uita îndelung în stânga şi în dreapta. Cerceta. Sub privirea ei, crucile albastre, verzi, fără nume, şterse de timp, ploaie, soare sau ninsoare, vopsite şi curăţite, erau doar ţăruşi care marcau locul unde putea sau nu putea să-l pună.
- Să-l punim colea, încî mai ai aici un loc nou! Îl punim ici!
- Apoi fă, Polixenie, tu crezi c-oi strica eu un loc nou pentru el? D'apoi, nebunî şî fărî minti mă crezi tu! Ăla îl ţîn di bun, fa!
- Sî-l pui la icoană, cred!
- Sî ţi-l dau ţie!
- Du-ti di aici, da ci-mi trebuie mie?! Eu am locul meu când o fi să fie! Nu-mi trebuie de împrumut!
- Da voi ştiţi că nu îi rău, ci zâci Marie? Dacî îl punim colea pi locul Polixeniei şî pe ea om aduce-o ici în locul ista nou, când s-a duci?
- Ei, iaca aşa mai grăieşti şî tu di bini! Cini îi acolo lângă el? Nu mai ai bătrâni? Nu-i rău atunci, că se aveu di bini! O mutăm pi Polixenia aici şî gata, nu ni mai batim capu, i-am găsât loc!
- Mergim di acum? Dacă tot am gătat... Da' staţi sî trec oleacî şi pe la Dumitru sî văd ce mai e pe acolo!
- Trecim fa, trecim!
- Fă fetelor! Da voi mă crediţi nălucă? Apoi nu mă videţi aici? Ci faciţi, ci spuniţi voi acolo? Nu vă uitaţi aşa la mine că n-am mâncat încă bureţi să-mi pierd minţile şî să nu ştiu de mine! Cum să mă mut eu de lângă ai mei şi pe el acolo să-l puniţi? Da' voi gândiţi că, dacă se duce Gheorghe înaintea mea eu l-oi lăsa aici lângă Ileana?

Ţaţa Maria şi ţaţa Catinca s-au oprit cu privirea spre locul gol şî s-au întors apoi spre cel în care era Ileana. Ţaţa Maria a oftat uşor.
- Fa, Ileana şî cu al tău, nu cred că au avut ceva, să fiu sinceră acum!
- Spui doar aşa!...
- Nu fă, spui drept! Nu ştiu de unde o pornit vorbele, da' Ileana o fost mai mult pe la Dumitru!
- Al meu?
- ...
- ...
- Dumitru meu? Dumitre!
- Ei, al tău, al ni tău, pi la Dumitru, iaca sî zâcim un Dumitru di pi deal, cari poate îmi era cumătru şî vecin. Da' ci ştiu eu, Dumitru! Aşa că, fă Polixenie, omul tău nu s-a duci cu Ileana dacă îi sî fie, mai ales cî tu eşti acolo!
- Da' eu unde eram când Dumitru s-o dus cu ea? Apoi nu, nu... nu-l mai punim acolo pe locul Polixeniei, nu! Să stea ici lângă Ileana, să aibă "grijă" di ea şî să-i spună vreo două cum merită, sî n-aibă hodină şărpoaica!
- Fă Catincă, ce-i la gura ta!
- Tu zâci că Ileana nu o fost cu omu meu, da tu ai zis vreme în urmă cî o fost! Amu nu ştii cine o zîs cî o fost să zică di ei! Fa Marie, eu ti întreb aşa acum, aici, unde sî ducea el când trecea pi la tine prin grădină când pleca de acasă?
- Apoi Polixenie, interveni Catinca, vorba e că tu nu pricepi că el nu se ducea niciunde? El se oprea. Sărea oleacă gardul şî se închedica fa!
- Da nu ajung eu acasă?! Doamne apără şi păzeşte!
- Polixenie, Domnul dă să dai, nu să pleci cu ea în Rai!

Femeile au tăcut. Lumea din jur s-a oprit. Păsările nu mai aveau zbor, vântul nu se mai rostogolea lin şi cuminte peste frunze şi flori. Soarele se ridica bine, poate era amiază sau trecut de. Cine să mai ştie!!! Ochii căutau ochi, miraţi, întrebători, mari ca două roate de car. S-au izbit de două scântei cuminţi care zâmbeau liniştite.
- Ce zâci acolo, Catincă? Îşi făcu loc vocea caldă şi cuminte a Mariei. Ia mai zi cum ai mai zis!
- Ce-am zis, am zis bine. Ci, mă crediţi aşa di proastă să nu ştiu ci îi pe lumea asta?
- Tu eşti cuminte, Catinca noastră!
- Di undi ştii tu vorbele astea? Ţ-am zâs că prinde multe de la noi, da' după o viaţă cred că o învăţat şî ea ceva. Am stricat fata asta!
- Apoi, nu o fi din pricina mea!
- Da, da' că omul meu, când sărea gardu să se ducă la Ileana, cum zâceai tu, numai la ea nu ajungea, se proptea drept la tine! Amarul lui...
- Acu', între noi fie vorba, fa Polixenie avea şî cu ce se propti, fată dragă!

Femeile râdeau pe înfundate ca şi cum n-ar fi vrut să fie auzite nici măcar de ele. Maria şi-a dus un colţ de broboadă la gură şi râdea cu noduri.
- Bine ai zâs fa, că avea cu ce, dar şî amu are!
- Are fată dragă, are, da' e ca şî cum i-ai da sărutarea de pi urmă!

Fără se uite în jur cele trei s-au trezit râzând.
- Nu sî mai scoală, da' ci frumos mai atârnă!
- Când l-am luat pe Gheorghe, am ştiut ci iau! L-am încercat înainti! Era el frumos, da videţi voi, şi cum ştiţi, nu pre avea multă avere. Dar de harnic, era harnic şî frumos! Da... Apoi, am zâs eu că aşa om mi-o trebui şî mie, dar ci mă fac dacă pui mâna şî nic, nu face treabă! Ci mi-am zis, ia să-l încerc! Dacă nu merge l-oi lăsa, că frumoasă sunt, avere am, şî mi-oi găsi bărbat să-mi placă şî aşa începută!
- Da' o trecut di probă!
- Da, da' iaca, amu aflu că o dat probe şî în jur!
- Ei lasă, cred că le-o trecut pi toati!
- Cum pi toati?! Ci spui acolo?! La cini o mai fost?
- Da ci ştiu eu, ce-i ţân eu socoteala?
- 'Poi nu ţâitoarea îl ştie undi şî cum se duci?
- Fă, iaca numa' la asta nu-mi stăte mie capu să-mi stea!
- Aşa-i Marie, ai şî tu dreptate!
- Dumitru meu m-o iubit mult! Orici aţi zâci voi, cî se ducea şî undi se ducea. Acu di ci-mi spuniţi, ci rost mai ari?
- Da' atunci ci rost avea, fa? Ci parcă putem noi schimba ceva? Tot acasă vinea. De, bărbat!
- Când m-am luat cu Dumitru, eram fată mare.
- Nu m-ar mira sî fii şî acu aşa şî sî fi adus copchiii pi lumi, aşa, din alte părţi! Râd di tini fa, nu ti uita aşa, că am fost acolo când ai născut!
- ... Nu mai cunoscusăm bărbat până la el. Mai erau doi flăcăi din sat cari sî uitau după mini. Frumoşi ca zâua cu flori în plină primăvară. I-am dat buzele unuia şî m-am topit după el, să mă scurg! M-aş fi dus după el, m-aş fi dat lui toată! N-a fost să fie! A căutat alta, s-o dus după ea şî banii ei şî după ci ai lui au hotărât să se ia. Ai mei au hotărât altceva. Dumitru era un bărbat frumos dar nu-mi plăcea. Mi-o plăcut mai apoi, cu vremea, cu timpul, ne obişnuisem aşa unu cu altu şî nu mai puteam vedea lumea fără di el. În primele nopţi nici nu ne uitam unul după altul când ne schimbam să ne băgăm în aşternut. Ni mai schimbam aşa, sub aşternut uneori.
- Iaca, mai ieri seară sau înainti, din nebăgari di samă, mă duc după ce am dat la vite, aşa mai târziu, pe sub fereastrî la nor-mea cu bătietu meu. Parcă auzisem ceva, şî am trecut să văd ci îi. Când mi-arunc ochii pe fereastră la ei, aşa oleacă, cât să nu tulbur, să văd dacă totu îi bini, că am auzit, cum am zis, un zgomot, ce văd fă fetilor? Ci mi-e dat să văd! Fata mea şî ginerile, goi fa, aşa cum or venit pe lume!....
- Unul în faţa altuia?
- Da fa, fată, goi unu în faţa altuia. Nu ştiu cum Doamne iartă-mă aşa, fără di ruşine să steie cu ruşinea în faţa altuia. Da n-am putut sî sufăr ci văd, când am văzut că sî mai şî pupă şî apoi aşa, se bagă sub oghial.
- Doamne, da noi nu eram aşa!
- Fa, fa, da ginere-tu e ca Gheorghe?
- Sî întoarci lumea îţi zâc eu, mâine poimâne auzi că o ieşât la scăldat împreună. Aşa, dispuieţi. Doamne păzeşti!
- Iaca ci o doari şî pi asta acu, di a ginere-miu!
- Poate ni-o trecut nouă vremea şî nu mai pricepim din lumea aiasta nic!
- Vorghiţi mult şî fără rost! Da' tot nu ştim şî n-aţi spus: unde-l punim?!

Se încălzise vremea bine. Soarele încă scăpăra pe cer. Dogorea. Ţaţa Maria se aşeză pe iarba de la capătul mormântului pe care îl privise îndelung. Erau doi dintre copiii ei acolo şi părinţii. Nu mai era loc pentru nimeni, poate doar pentru ea, să le fie aproape când s-a duce. Dar departe gândul ăsta acum. Cele două femei o urmau tăcute şi s-au aşezat lângă ea. Priveau în gol. Priveau.
- Eu ţ-aş da locu meu de acolo, da' vezi tu, Catinca nu ar vre! Da' nu că i l-ar strâca pe omu ei, cred că are ea altceva a spune!
- Ci am a zâci, şopti Catinca uitându-se spre omul ei. Ci am să spun?
- Zâceam şî eu aşa, fa Catincă că ai...
- Când l-am văzut pi Vasile al meu mi-am zâs că el îi di mini. Vânjos, spătos, sfătos, gospodar fără părechi. Mai erau vreo două-trei cari sî uitau la el da' mamă, mamă... am avut eu leac di ele! Di parcă voi nu ştiţi!
- Ei, câte mai ştim noi încă!!!
- Amu te-ai găsât să spui că ştii, ei acu nu le mai zî cî n-ari rost! Frumos flăcău era, da el nu sî uita la mine nici ca la un câcat! Tari m-am mai dus după el! Undi mergea, hop şî e! Şî la joc şî la clacă. Mai juca şî cu mini dar nu vroia şî paci. Tari mă mai perpeleam! Apoi l-o luat în armată. I-am dat fa, o basma di-a mea, şî prostu o păstrat-o ani buni, mi-o arătat-o acu încoaci. Ştiam cî îi a mea, cî i-am cusut numile meu pi colţ. Da' o ţinut basmaua ceia toată viaţa, fă fetilor! Dragu di el! Da' şî eu l-am aşteptat, până s-o liberat în toamnă! Da' el, ci să videţi? Iar nu sî uita la mini! În anu cela o dat Dumnezeu o iarnă grea şî divremi o nins. Ştiam di la tata cî Vasile sî duci la târg să vadă di una, di alta, pentru sărbători. N-am gândit mult, i-am luat urma şî m-am dus după el, că nu o luat sania, s-o dus pe jos. S-o spăriet când m-o văzut în urma lui, da' nu o zâs nic. Am mers aşa pi drum, mai vorbind, mai şuguind. Da' eu mă tocheam, ardeam toată după el fetilor, drept vă spui că am ajuns după deal la pădure. Mergeam pi marginea de drum şî odată l-am împins în omătul mari. M-am aruncat asupra lui şî mamă-mamă ce focuri mi-o tras acolo pe omăt jos! Foc după foc şî eu mă răcoream şî mă înfierbântam deopotrivă. Ne-am dus apoi la târg şî când ne-am întors, el s-o dus la tata şî m-o cerut, atunci în zâua ceia. Ci focuri trăgea, ai, viaţa mea!
- Da bini li zici că trăgea bini, şopti Catinca doar ca pentru ea.
- Da' am ştiut şî eu vreo două cî se uitau după el şî se mai ducea la ele. Casa mi-am ţânut şî n-am cătat să-mi las omul. Când o fost să aflu cî se duci la Lixandra, i-am închis poarta, am legat-o. O vinit acasă, l-am spurcat, o mâncat, n-o mâncat, am mai luat o palmă, dar tot în pat amândoi ne-am băgat şî iaca-şa am făcut cinci copchii. Ia stai aşa fă, cum adică le trăgea bini?

Catinca se trezi din visare şi privi spre Polixenia cerând din priviri un răspuns.
- Nu ti uita la mini cî şî eu vreu să ştiu!
- Când am venit aici după Dumitru meu şî după ce m-am aşăzat cu Dumitru, am dat cu ochii di voi. Surorile mele, neamul meu.
- Şî ci ţ-ai zâs: sî împarţi cu neamu!!!
- Nu, mi-am zis sî fac ci faci neamu!
- Catinco!!!
- Poi ştiam cî Gheorghe vini pi la tini când pleacă di la Polixenia, l-am văzut de vreo câteva ori când îl aşteptam pi Vasile sî vină di la birt.
- Da, da... vinea mai divremi şî oprea pi la mine. Mi-o căzut drag cî avea vorbe dulci şî ştia a mângâia.
- Poi da omul tău undi era, fa Catinco?
- Ştiu eu???... în sat, ştiam cî mergi pi la Eugen la stână, după oi, şî mai ales cu al lui Capac să vadă de câmp.
- Ştiai pi dracu, ştiai! Omul tău vinea la mine!
- Polixenie!!!
- Tu, Catincă, eşti cuminţenia şî omul bun din satul ista! N-ai făcut şî desfăcut nic în viaţa ta şî mă mir cî ne-ai fost alături toată viaţa asta. Tu-mi zici că te-ai avut cu Vasile? Apoi dacă omul meu s-a dus la alta, mă bucur că ai fost tu şî mă bucur că le-am altoit pi altili, chiar dacă n-au fost cu el. Meritau ele, pentru că au fost cu alţii şî n-au avut curaj muierile lor să le facă nic.
- Când o vinit la mini omul tău, o trecut după o greblă. Nu mai ştia unde îi a lui şî omu meu nu era acasă. Eu taman stăteam la masă şî l-am chemat şî pi el, că doar mi-era cumătru! Am mâncat şî băut o cană di jin. Tari frumos mi-o mai vorbit di tini şî mai spunea una-alta, şî din una în alta am ajuns a ne căuta. După aceia na, ne mai cătam din când în când şî tre' să spun că ştia să cate ghini când era oleacă înşerbântat!
- Ştiu fa Catinco, apoi eu nu ştiu!!!
- Stau aşa şî mă uit la voi şî nu ştiu dacă să mă supăr sau să zâc că bini am trăit una cu alta!
- Vă uitaţi şî grăiţi ca proastele, interveni Maria. Tot nu ştim unde dracu, Doamne iartă-mă, îl punim!

Soarele se lăsa uşor dar bine. Păsările se întorceau de pe câmp şi vântul adia slab. Ţaţa Catinca scoase dintr-o traistă de pichire maronie o sticlă de rachiu, patru turte mari, coapte pe plită, învelite într-un ştergar, cinci ouă fierte şi două străchini, una cu jumări şi cârnaţi, alta având caş proaspăt de oaie. Femeile au luat a mânca tăcute iar sticla cu rachiu mergea din mână în mână.
- Oari chiar pi lumea cealaltă o fi aşa cum credim noi? Ci mai trebuie sî ni batem capul unde-l punem? Îi punem doar trupul, doară! Nu s-a duce sufletu sus şî s-a aşeza acolo unde îi e locu? După fapte. Di undi ştim noi cî s-or videa, şî dacă s-or vedea poate s-or ocoli di nu s-or înţălegi!
- Fa Catincă, dacă îl punim pi Vasile cu Ileana, o întoarce cu faţa în jos, cu sau fără suflet. Dacă îl lăsăm singur, stricăm dracului un loc di pomană, şî acum, între noi să ne sfătuim, nu merită! Dacă îi să-l pun colea cu copchiii mei, nu sî cadi, cî aici îi locu meu. Să o aducem pe Polixenia aici şî pi el să-l ducem acolo, apoi schimbăm rânduiala satului, ce-a zice lumea?
- Putem să-l punem colo în groapa nouă, apoi spre seară îl mutăm unde vrei tu.
- Spurcăm groapa! Nu sî cadi!
- Fetilor, da' voi ştiti cî di o viaţă di ni ştim, di parcă ne-o uitat Dumnezeu pi ist pământ şî noi am împărţit tot şî toati!
- Chiar da!
- Dar un lucru nu pricep eu, ci om faci când una din noi s-o duci?
- Iaca ci-o doari şî pi asta acum!!! Ci om faci? Ci am făcut şî după ci s-o dus ai noştri! L-om primi mai des pe Gheorghe!

Ţaţa Polixenia se înecă în râs, în timp ce ţaţa Maria şi ţaţa Catinca râdeau, care cu sticla în mână, care cu mâna întinsă după sticlă.
- S-o schimba lumea după noi. Iştea tineri sî dispoaie la chieli când sî bagă în pat, îşi lasă casa dacă unu se duce la alta sau ea mai calcă în străchini. Ei naiba, di parcă dacă ti duci oleacă la altu îi iei caimacu sau îl strîci! Fetili leapădă copchiii, ba că o râvnit la una sau la alta, ba că nu o fi a lui bărbatu-său. Ei draci, al lui ni al lui, l-or creşte aşa cum trebuie şî nu contează cu cine seamănă! Ţineţi casa acolo! Ci, parcă toţi ai noştri seamănă cu noi!
- ...
- ...
- Nu prea, da ci mai ari a faci? Uiti, aiestea toate nu-s aşa di greli, greu îi când trebuie sî ştii să nu laşi gura satului în casa ta şî să ştii unde-l pui când nu mai ai nevoie de el. Ca noi acum! Unde-l punim să fie pus?!
- Of, măi Vasile, măi Vasile, gospodar şî om bun, cumătri drag, offf!!! Aracan di mini şî di mini, cî ardi inima după tine, cumătri drag!
- Catinco, iei fă sticla lu' asta din mână, cî se pune pi bocit di ni audi mahalaua! Nu sî cadi! Lasă că-i facem o pomană frumoasă, am poduri, am di tăti pregătite! Să vezi ci pălărie i-am luat să o dau la pom, îi a-ntâia!
- O faci în fală fatâ?
- Ei, aşa, oleacă, să vadă mahalaua, satul, că un om am avut doară!
- Atunci sî-l boceşti frumos, Polixenie, da' fără să ti îmbeţi. Asta după, între noi!
- Eu fac colivele?
- D-apoi cini? Facim patru.
- Patru?
- Da, da! Patru! Nu mă uit la bani!
- Poi să chemăm atunci şî popa din celălalt sat să meargă cu doi popi, dacă tot e fală!
- Ei da, cî eu am bani di părăduit pe popi! Lasă, că şî popa Cucoş ştie ci poamă o fost şî ştie ce are a face!!! Eu tre' să-mi caut nişte batce noi, aşa negri, da să fie în api.
- O să fie aşa de frumos!... abia aştept!
- Să dea Domnul şî vreme bună, să nu plouă că ne-om îngloda.
- Da, da, şi asta!
- Fa, da undi-l punim?
- Acu chiar eşti culmea, fă Marie! Îl punim într-o groapă, undi păcatului să-l punim?!
- Dişteapta pământului ci eşti tu! Ptiu, să nu ti deochi! Încă una ca asta şî îl pun în locul tău nou şî ti aduc pi tini aici!
- Nu, nu, că nu-mi las omu!
- Atunci taci şî vezi ci spui!
- Ştiu eu undi-l punim!

Traista se golise. Ţaţa Catinca se sprijini de ţaţa Maria, care se sprijini de ţaţa Polixenia. Se ridicau uşor ca norii, de un albastru închis, peste frunzele pomilor.
- Ia să vedem fată, ci ai tu în cap!

Ţaţa Maria lăsă braţul Catincăi să cadă liniştit pe lângă corpul mic, subţire, trecut prin vremuri. Polixenia ţinea mâna plinuţă, moale, cărnoasă a Mariei.
- Fa Marie, asta îi gânditoari tari!
- Ştiu undi să-l punim şî nu mai boscorodiţi atâta! Ia aminte ce vă spui! Săpăm colo groapa nouă, lângă toţi ai tăi. Scoatem apoi pe toţi din groapa asta veche, ăi bătrâni şî Dumnezeu să-i ierte pe cei doi mici ai tăi! Îi punim pi toţi în groapa nouă şî tu, când a fi să fie, fii sănătoasă, te-om pune cu ei. Iar pi el, pi el îl punem colea în groapa veche. Aşa nu are groapă nouă, nu stă cu nimeni şî îi tot cu ai noştri.

Maria şi Polixenia se uitau lung la Catinca. Ţaţa Maria îşi mânca buzele iar ţaţa Polixenia îşi sugea obrajii. Ţaţa Catinca le privi cu un zâmbet cuminte pe buze. Soarele roşu se pierduse după deal.
- Mergem, fetelor! Acum totul s-a aşezat!
- Ci mai rămâne di făcut, Marie? întrebă fără să o vadă, Polixenia.
- Nu mai rămâne decât sî aşteptăm!
- Să aşteptăm ci, fa Marie? se uită blândă Catinca.
- Cum ce să aşteptăm? Să moară Vasile!