Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Evocări din viaţa Blajului


Alexandru Lupeanu-Melin

25.03.2020
Editura Vremea
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Alexandru Lupeanu-Melin
Evocări din viaţa Blajului
Editura Vremea, 2020


Citiţi prefaţa acestei cărţi.

***
Intro

Alexandru Lupeanu-Melin (1887-1937) a fost profesor, scriitor şi preot greco-catolic. A urmat Liceul şi Facultatea de Teologie la Blaj, apoi Facultatea de Litere la Budapesta şi la Cluj. Aproape un deceniu a fost profesor de şcoală şi director la Biblioteca Centrală din Blaj. A colaborat la Unirea, Unirea poporului (întemeiată şi condusă de el multă vreme), Cultura Creştină (Blaj), Gazeta Transilvaniei (Braşov), Tribuna (Arad), Convorbiri literare (Bucureşti) etc. Dintre publicaţiile sale: Blajul istoric în icoane (1924), Ce este de văzut în Blaj? (1926), La Piatra Libertăţii (1926), Sufletul Blajului (1931), Blajul şi biblioteca lui (1932), Evocări din viaţa Blajului (1937).
*
Evocări din viaţa Blajului e o capodoperă a literaturii memorialistice româneşti, interzisă sub regimul comunist. Al. Lupeanu-Melin, preot greco-catolic şi profesor la Blaj, rescrie, într-un stil comparabil cu al lui Creangă, Sadoveanu, Agârbiceanu, istoria celui mai important centru al românismului din Ardeal, începând cu "descălecarea" lui Inochentie Micu şi până în perioada interbelică. O serie de capitole memorabile despre Petru Pavel Aron, Timotei Cipariu, Ioan Micu Moldovan, despre primul "teatru ambulant" al românilor ardeleni etc. Anecdote savuroase şi mărturii tulburătoare. Pentru situarea operei şi vieţii scriitorului blăjean în istoria literaturii am făcut apel la două texte semnate de profesorii Ştefan Manciulea şi Ion Buzaşi. (Cristian Bădiliţă)

De la Inochentie Micu Klein (1737) şi până la interzicerea Bisericii Greco-Catolice de către regimul comunist (1948) Blajul, Mica Romă, cum l-a supranumit Eminescu, a fost capitala culturii române din Ardeal. Aici s a iniţiat marele "proiect de ţară", occidentalizarea românilor. Sintagma "tradiţie greco-catolică" n-a putut fi rostită vreme de patruzeci de ani. Or, fără această tradiţie, nu se poate explica originea însăşi a României moderne. Colecţia Mica Romă XXI îşi propune să acopere acest gol din memoria naţională. Vor fi publicate cărţi de patrimoniu şi autori de raftul întâi, unii dintre ei necunoscuţi generaţiilor recente.

Fragment
Viaţă străină

În timpurile de demult străjuia aici, pe piciorul de colină de la Îmbinarea Târnavelor, singur sălaşul princiar de vânătoare, pomenit într‑o diplomă de danie regească de la 1271. Vilă străveche, pe care au măcinat‑o anii ori poate întâmplări şi războaie uitate. Dintr‑însa mai pot fi bănuite câteva frânturi de pietre medievale, păstrate în zidăria beciului de sub cancelariile Oficiului Arhidiecezan. Tot acolo, în peretele de la Miază‑Noapte, se mai putea vedea până târziu, în zilele noastre, o gură de hrubă subpământeană, coridor ascuns, care conducea undeva, peste noroaie şi băltoace nevăzute, spre o ieşire de scăpare către Târnava Mică. Refugiu de circumstanţă, în zile de atacuri şi asedii prelungite. Timpuri de groază şi de viaţă cu sufletul mai mult la gură, gata în orice clipă să zboare spre stăpânul vieţii şi al morţii.

Spre mijlocul secolului al XVI‑lea, un Georgius Bagdi durează, ceva mai la dreapta, castelul greoi şi solid, care a văzut un şir întreg de stăpâni din acelaşi neam străin, măcinaţi şi ei, rând pe rând, de mâna necruţătoare a vremii. Stăpâni fără noroc, pe care îi mătură destinul celor aduşi de vânt în pământuri muncite de alţii. I‑au spulberat blestemele iobăgeşti ale străvechilor colonişti. Purtători de opinci şi de glugi miţoase.

Cea mai mare strălucire o cunoaşte vechea polată[i] a lui Georgius Bagdi când credea că poate să‑şi statornicească aici un adăpost mai durabil principele Mihail Apafi al II‑lea, fiul celuilalt Mihail Apafi, înaintaşul său, de la care moşteneşte doar iubirea de vin şi de petreceri prelungite. Altceva nici nu prea avea ce să moştenească, atunci când biata ţară a Ardealului o gospodăreau, în zavistii şi‑n lăcomii fără măsură, magnaţi[ii] organizaţi în cumetrii[iii].

În luna lui iunie, anul 1695, tânărul principe se pregătea de nuntă chiar aici, la Blaj, în castelul bătrân, alături de cramele cu vinuri tari şi‑n belşug de vânat, care împopula în mare măsură hăţişurile de pădure şi băltăriile[iv] întinse ale Târnavelor. Apafi II se logodise încă în vara anului 1694 cu Ecaterina Bethlen, fiica foarte tânără şi bolnăvicioasă a lui Grigorie Bethlen, "generalul ţării" în primul "gubernium" ardelean sub habsburgi. Altă fiică a acestui Bethlen era soţia lui Georgie Banfi, guvernatorul. Bethleneştii, familie întinsă şi bogată, năzuiau, după guvernator, să‑l aibă în mână şi pe Principe, tânăr fără voinţă şi fără experienţă.

Curtea imperială de la Viena priveşte cu ochi duşmănoşi căsătoria pusă la cale de magnaţi. Şi trimite carte[v] la Ardeal, în limba diplomatică a timpului:

Conceditur, sed non benedicitur, sua quem sibi stravit lecto princeps utatur; aula potest in sinu gaudere, quod negligendo caesarem, princeps ipse de promisa in diplomata succesione dispensaverit. ("Se permite, dar nu se dă binecuvântare, principele să doarmă în patul pe care şi l‑a aşternut; curtea se poate bucura în inima sa că, înconjurând pe împărat, principele l‑a dezlegat de recunoaşterea succesiunii făgăduite în diplomă") notează, cu nemulţumire, cancelarul Nicolae Bethlen răspunsul împăratului.

În frumoasa zi de început de vară, pe care o tulbură, însă, suflări de vânt geros dinspre crestele munţilor din zare, pe livada de peste podul Târnavei a răsărit o tabără întreagă de corturi ostăşeşti, împodobite cu steaguri şi cu flori. Acolo dorea mirele princiar să‑şi întâmpine mireasa, călare, după obiceiul timpului. Ecaterina venea pe Mureş în sus, dinspre Deva, în caretă[vi] strălucitoare.

Forfota era mare. Oştenii în brandeburguri[vii] şi‑n chivăre[viii] cu penaje îşi struneau cu greu armăsarii. Hotnogi[ix] bărboşi împărţeau porunci şi pândeau din ochi voile mirelui nerăbdător. Magnaţi albi colilie se ţineau ţapeni în şa, ca sprijiniţi în resorturi nevăzute. Mai deoparte ciopor întreg de baronese, grofiţe şi dame de curte, împăunate în mare ţinută, îşi netezesc şalurile scumpe pe umeri şi se măsoară unele pe altele, cu nasuri subţiri, după rang. Mătăsurile înfoiate din belşug le ţin la distanţa cuvenită.

Căpeteniile însemnate ale staturilor ardeleneşti Nicolae Bethlen, Ştefan Apor, Petru Alvinczi şi alţii, care n‑au sfătuit această căsătorie, adastă întristaţi, ca la prohod. Curtea din Viena n‑a trimis pe nimeni la un prilej ca acesta. Nu‑i de faţă nici generalul Veterani, comandantul trupelor împărăteşti, nici vreun ofiţer al său. Ungurii sunt ei de ei, la aşteptare fără bucurii şi fără plăcere.

"În viaţa mea n‑am văzut ospăţ mai trist", murmură în barbă cancelarul Bethlen. Pe colinele din preajmă, printre tufele de corni şi de sânger din vii, se zăresc oameni din iobăgime, miraţi de această nuntă fără chirvai[x] şi fără veselie.

Ceata miresei soseşte şi ea, tăcută, prăfuită şi cu mişcări obosite. Din careta aurită se iveşte un chip aproape de copilă, cu obrajii galbeni, cu ochii mari, plânşi. Zornăit de pinteni, o mânuţă de filimină[xi] întinsă spre mire şi închinare de oaste cu comenzi strigate scurt. Câteva ţăcălaşe[xii] răbufnesc o salvă de onoare, urmate de vuietul goarnelor ostăşeşti. Şi alaiul se încheagă spre castel.

"De la pod am intrat în Blaj, acolo ospăţul a fost, ce‑i drept, straşnic, însă nu ca la principi", încrestează în istoria lui cronicarul secui Mihai Cserey, el însuşi de faţă între nuntaşi.

"Iar când a fost rândul dansului, când prinţul a început să joace cu mireasa, Ştefan Apor se ridică în picioare, iar Sarosi Ianoş şi ceilalţi stăteau jos, fără grijă. Acolo stam şi eu, la spatele lor. Zice Ştefan Apor către Sarosi:
- Hei, cumnate, de ce nu daţi Principelui cinstea de cuviinţă, ca să vă ridicaţi în faţa lui? Iar Sarosi de colo, tare:
- Să se mai ridice câinele înaintea Măriei Sale, că, zău, a dat de râpă Principatul!

Îndată după nuntă a şi luat seama bietul Mihail Apafi că prost îi stau lucrurile, căci guvernatorul nici să‑i zică Măria Ta, nici precedinţa[xiii] să i‑o mai dea n‑a vrut!", îşi încheie răvaşul acelaşi cronicar.

Nunta s‑a încheiat cu o straşnică înecare în vin drept consolare şi pentru mirele însurat de rudenii, şi pentru magnaţii încălecaţi de habsburgi. Iar sărmana domniţă, copil fără noroc şi fără fericire, şi‑a cufundat durerea în lacrimi, amestecându‑şi plânsul cu întunericul nopţii, priveghind atât de des sub ramurile stejarului uriaş din grădina castelului, care trăieşte şi astăzi la Blaj, moşneag fără moarte. Ea a rămas părăsită prea curând, căci, în toamna anului următor, 1696, principele Lichtenstein, înlocuind în Ardeal pe Rabutin, omul împărătesc, s‑a înfăţişat la Alba Iulia şi a pretins de la Gubernie ca pe Apafi să‑l trimită ori cu buna[xiv], ori cu sila, la Viena.

Principele fără ţară a şi plecat atunci şi nu s‑a mai întors niciodată în Ardeal. Cu dânsul, domnia ungurească s‑a încheiat sub povara atâtor păcate din ani fără număr. Iar Ecaterina Principesa cinci ani de zile s‑a topit în singurătate, bolind şi căutând zadarnic o vindecare pământească în apele izvorului care‑i mai poartă încă numele. Şipotul Crăiesii îl cunoaştem toţi, sub dealul viilor, faţă în faţă cu Câmpia Libertăţii.

Întemeietorul

În anul de la Hristos 1737, într‑o frumoasă şi senină zi de mai, când văzduhul şi pământul sunt pline de haruri cereşti, în faţa vechiului castel părăsit de la îmbinarea Târnavelor se opreşte un căruţ de la ţară, prăfuit de drum lung şi de goană nerăbdătoare. Vizitiul, flăcău voinic în port făgărăşan, îşi mângâie căluşeii, iar din căruţul cu otavă de munte coboară un drumeţ în floarea vârstei. El poartă haină neagră, călugărească, pe marginile căreia se tiveşte cu sfială firul roşu al portului vlădicesc.

Cei câţiva rândaşi unguri, care mai păzesc bietele ruine mucegăite[xv], rămân uimiţi de un asemenea oaspete. Crucea de aur de pe pieptul străinului îi tulbură peste măsură şi stau întrebători, lipiţi de zidurile porţii.

Oaspetele neaşteptat e un arhiereu tânăr cu barbă neagră, rotundă şi cu ochii buni, blânzi.

E vlădica românesc Inochentie Micu, sosit să îşi ia în primire noul domeniu şi reşedinţa de la Blaj, din inima Ardealului[xvi].

Noul stăpân se adăposteşte cum poate, în singura chilie ce‑a mai rămas întreagă, cu mobila roasă, ieşită de soare. Şi întâiul său gând e să îngenuncheze cucernic în faţa ferestrei boltite prin care se întrezăreşte un petic de cer senin şi o rază de soare milostivă. Buzele firave de posturi şi de rugăciuni îndelungate deapănă o molitvă adâncă, uşurătoare. Apoi mâna cu inelul de păstor legiuit se poartă de la frunte la inimă, pecetluind cu semnul sfintei cruci româneşti o hotărâre şi un început.

În zilele şi‑n săptămânile următoare, tăcutul arhiereu se plimbă întruna peste larga livadă de lângă Târnava Mare, unde iarba măruntă şi deasă, năpădind vechi alei princiare şi vetre de zgomotoase petreceri vânătoreşti, înmormântează o lume străină de nemeşi[xvii] unguri şi surâde încrezătoare pentru alta.

Tânărul arhiereu se plimbă gânditor.

Merge şi mai stă. Măsoară cu ochii, pleacă iarăşi, rărind pasul. Plănuieşte.

Apoi, după o trecere de câteva luni în castelul refăcut în grabă, în sala cea mai largă din etajul de sus, episcopul Inochentie Micu s‑a aşezat în tronul arhieresc, în toată umila lui strălucire. Alături are camilafca[xviii] de sărbătoare şi toiag.

În faţa ierarhului stă un arhitect vestit, căci vlădica Inochentie vrea să dureze aşezări cu zăstimp[xix], care să garanteze trăinicie de veacuri. Planurile sunt făcute după îndrumările stăpânului însuşi, care, cu inspiraţie de profet, se gândeşte la Roma de mâine a neamului său. Sunt planurile Blajului, care va trebui să răsară ca o cetate de vrajă pe locul de vechi cazne ale iobagilor români de pe Târnave şi Secaş.

Inochentie vede în pânza viitorului o mânăstire de călugări lepădaţi de grijile veacului acestuia şi închinaţi luminării de obşte. Vede o catedrală mare, largă şi maiestuoasă, în care se vor hărăzi atâtea mângâieri poporului obijduit[xx]. Vede străzile de măeştri[xxi] şi de negustori români, care vor avea să‑i dea Ardealului strămoşesc clasa lui de mijloc, pe orăşenii de‑un neam cu glia şi cu plugul.

Ţinutul din preajmă, ca şi pământul tot, din munţi în munţi, din văi în văi, e românesc şi pe locuitorii lui arhiereul Inochentie îi are de partea sa prin aceleaşi sfielnice simţiri de mai bine, prin sânge şi prin grai.

Crucea şi cartea, plugul şi dalta de măiestrie! Iată temeiurile pe care înţelege vlădica Inochentie să rezeme pietrele unghiulare ale oraşului românesc visat de dânsul. Cruce de nădejdi şi mângâieri cereşti, cartea de lumină înălţătoare, plugul de belşug pământesc şi unealta de putere orăşenească sunt semnele stemei de nobleţe pe care vrea tânărul şi prevăzătorul episcop să o înfigă pe creştetul zidurilor şi aşezărilor ce le plănuieşte.

Şi, când toate acestea le simte pornite în bun făgaş de înfăptuire, fiul de ţărani întreprinzători din părţile Sibiului, ajuns să aibă o putere oarecare în toiagul de arhipăstor, se avântă cu tot focul sufletului său în vâltoarea luptei pentru dreptate, greu batjocorită de cei ce, printr‑un prea maşter[xxii] joc al sorţii, deţineau, de‑atâtea veacuri, puterea lumească. Inochentie Micu, mic prin nume şi prin origine, dar atât de mare prin îndrăzneala sa neînfricată de nimic, se înfige în faţa Curţii împărăteşti din Viena şi a staturilor Ardealului ca român întreg, care pretinde şi aşteaptă să fie luat în seamă şi respectat împreună cu neamul său de mucenici pe care îi reprezintă. Cere să fie numit baron, cu scaun şi cu vot, în dieta unde se cârmuieşte soarta Ardealului[xxiii].

Are tăria, foarte respectabilă în acele vremuri, să înfrunte îngâmfarea celor trei naţiuni privilegiate[xxiv] şi să pretindă şi pentru neamul său recunoaşterea oficială de naţiune[xxv].

În cea dintâi şedinţă a Dietei ardelene la care se prezintă tânărul arhiereu, grofii şi baronii fuduli au pus la cale să‑i pregătească o primire vicleană, care să‑l umilească şi să‑l descurajeze. Un Bethlen sau un Banffy oarecare, întâmpinându‑l la uşă pe proaspătul baron şi dignitar valah, îi aruncă, zâmbind batjocoritor, întrebarea:
- Ce cauţi, Saule, în ocoalele noastre?[xxvi]

Vlădicul valah înalţă fruntea lată şi, înaintând fără teamă spre mijlocul dietei, rosteşte răspunsul în auzul tuturor:
- Caut măgarii pierduţi ai tatălui meu[xxvii]!

Dieta Transilvaniei se tulbură ca o mare biciuită de furtuni şi magnaţii înfuriaţi se avântă să îl arunce pe fereastră pe îndrăzneţul popă valah. I‑a oprit, însă, privirea de biruitoare linişte a minunatului vlădică. Pe fruntea lui strălucea în acele clipe semeţia de oţel a legionarilor romani de la Tibru, care au stăpânit odinioară hoardele barbare ale lumii vechi.

Luptele lui Inochentie Micu au pus atunci temeliile programului naţional românesc ale cărui fire de neşovăitoare bărbăţie şi curaj s‑au prelungit până în zilele noastre de glorie şi de izbândă veşnică.

Marele arhiereu a ştiut în aceeaşi vreme să ţină strâns legate de sine inimile poporului său, care îl iubea cu o dragoste nemaipomenită. Protopopii şi preoţii îl ascultă cu încredere neţărmurită. Şi ajunge un singur cuvânt al arhiereului în soborul de la 26 ianuarie 1738 [pentru] ca preoţii şi protopopii cei necăjiţi ai iobagilor din Ardeal să voteze darea[xxviii] culturală de 25.000 de florini cu care să se poată începe zidirea mânăstirii şi a catedralei din Blaj. Sfântă hotărâre! Căci este cea dintâi licărire făptuitoare a dorului de ieşire din bezna întunericului de veacuri! De atunci înainte, poporul român începe să‑şi vină în fire, începe să se simtă ceva în ţara Ardealului şi merge, în necurmată înălţare, tot mai spre soare, mai spre lumină.

Clădirile aşezămintelor naţionale din Blaj încep să se ridice chiar sub ochii celui ce‑a visat şi plănuit. Păcat că o soartă neîndurătoare l‑a lipsit de fericirea de‑a le vedea şi isprăvite. Neobositul arhiereu, prin luptele şi prin veşnicele sale instanţii[xxix] la cei mari, a ajuns un ghimpe dureros în ochii poporului unguresc. Se porneşte un şir nesfârşit şi apăsător de intrigi ascunse, de minciuni şi de ponegriri, care îl scot din mijlocul poporului său pe eroicul păstor.

El este chemat la Viena, la Curtea împărătească. Şi nu mai poate reveni niciodată pe plaiurile atât de dragi inimii sale. Măcar, Doamne, cu cât dor îl doresc preoţii, protopopii şi credincioşii bisericuţelor de lemn, din văile şi din munţii Ardealului! Puterea ticăloasă şi ura rămân biruitoare.

Arhiereul Micu‑Clain[xxx] începe, în ziua de 9 decembrie 1744, un exil plin de suferinţe, fără să aibă, uneori, nici biata pâine de toate zilele, încât e silit să‑şi vândă chiar şi podoabele şi crucea de aur a rangului său, ca să‑şi ducă traiul chinuit lângă bisericuţa Madona del Pascolo din Roma. Trudnica sa viaţă se prelungeşte în lipsuri şi în grele oftări după scumpul său Ardeal, mai mult de douăzeci de ani, timp în care poporul îl cere zadarnic, în înlăcrimate petiţii, la Viena şi la Roma.

În sfârşit, se milostivi Dumnezeu de robul său şi a curmat o viaţă chinuită, chemând la sine pe acela care n‑a putut dobândi nici măcar un locşor de îngropare în pământul părinţilor săi! După o bolire de trei luni, bătrânul şi chinuitul arhiereu îşi dădu obştescul sfârşit în ziua de 23 septembrie 1768, în pâlpâirile jalnice ale unei sărmane lumini de ceară, pe care o ţinea nepotul său, Ioan Micu.

"Întru acea zi, când a murit la Roma episcopul Clain, a căzut în polata[xxxi] de la Blaj, la pământ, icoana episcopului Clain, fiind de faţă episcopul de‑atunci, Atanasie Rednic. Icoana aceasta de nimeni mişcată a căzut cu faţa în sus, cu picioarele înainte, cu capul către uşă, cum este obiceiul de a duce mortul; de aceea, unii ziceau că acest semn s‑a făcut ca să se arate că atunci a murit episcopul cel adevărat" - scrie celălalt nepot al său, ieromonahul Samuil Micu, istoricul, în cronica sa bisericească.

De atunci, vlădica Inochentie, urzitorul Blajului românesc şi al aşezămintelor sale naţionale, odihneşte mântuit de griji şi de hărţuieli duşmănoase într‑o sărăcăcioasă criptă călugărească, sub florile ce‑i aştern, cu recunoştinţă, peregrinii pioşi, la Roma, în cetatea de obârşie a neamului nostru[xxxii].

Vântul, cu nori grei de lacrimi de la Apus, mai aduce şi acum şi va aduce în veci de veci suspinările de dor după Ardeal ale martirului nostru naţional, îngropat departe de ţara sa scumpă şi dragă, pentru care a suferit atâta!

Vlădica Aron[xxxiii]

În Galeria Arhiereilor din castelul mitropolitan[xxxiv], se păstrează, alături de celelalte, o icoană veche, cu pânza negrie[xxxv]. Ea înfăţişează un chip de episcop cu faţa albă, lungăreaţă şi uscată, cu trupul firav, care parcă abia poate să ţină asupra sa haina grea a călugăriei. Doi ochi mari, blânzi, se deschid asupra ta. Privirea lor nu este, însă, pentru lumea aceasta. Ei sunt aşezaţi sub o frunte gândită[xxxvi], care se frământă înlăuntru de zbuciumări sufleteşti. Mâna dreaptă a acestui monah de demult poartă toiagul arhipăstoresc, iar stânga atinge în dreptul inimii crucea de suferinţe a Mântuitorului.

Această icoană ne arată cum a fost vlădica Petru Pavel Aron de Bistra, al patrulea episcop al Bisericii unite cu Roma[xxxvii]. Mai rar un tablou care să oglindească atât de desăvârşit viaţa unui om decât acesta. Într‑însul citeşti toate deprinderile unui păstor cu viaţă sfântă, toată povara unor zile de trudă ca turma să aibă păşune hună şi să sporească în cele sufleteşti. Adevărat chip de apostol, plin de griji şi plin de sfinţenie.

Vlădica Aron era de neam din satul Bistra[xxxviii], fiul popii Toader, care avusese mai mulţi copii, toţi aleşi. Petru, de care vorbim, s‑a născut la 1709. Carte a început să înveţe târziu, când era mare. În şcoală curând s‑a ridicat peste ceilalţi ucenici ai slovelor, căci, dintre toţi, pe dânsul îl alege Vlădica Inochentie să meargă la Roma. Aici se sfinţeşte preot şi făgăduieşte că se va face călugăr la Sfânta Treime[xxxix], în Blaj. Cu multă umilinţă şi‑a plecat capul său la Taina preoţiei, cerând de la Dumnezeu ajutor, ca pururea să poată fi ascultător de mai mari.

Întors acasă, episcopul îl ia la curtea sa şi atât de mult îl iubea, încât pretutindeni îl ducea cu sine, chiar şi la Curtea împărătească din Viena. Bunul său stăpân, însă, copleşit de răutatea duşmanilor Bisericii şi ai neamului românesc, e silit să fugă la Roma, departe de ai săi. Turma a condus‑o în locul său Aron, ca vicar episcopal.

Ajuns la această treaptă înaltă, iar, mai târziu, fiind numit episcop, Aron nu se sumeţeşte cu firea, ci, mai vârtos, se umileşte, intrând la călugărie. Din cea mai dintâi clipă a tunderii sale întru monah, până la moarte, Aron carne şi mâncare de dulce în gura sa n‑a mai pus. Vin, încă, foarte arareori gusta, câte puţin.

Când era Aron înaintea consacrării, duhovnicul său, Atanasie Rednic, a vrut să‑i încerce umilinţa şi statornicia în virtute, de aceea îi zise:
- Eşti numit să fii vlădică, însă eu te ţin nevrednic de aceasta.

Aron îşi plecă cu sfială ochii săi şi răspunse hotărât:
- Dacă tu, părinte, aşa judeci, iată, vreau să trimit scrisoare împărătesei la Viena, să mă dezlege de vlădicie. Şi cu mâna sa îşi scrise demisia pe care o întinse duhovnicului său, ca să o înainteze la Curte[xl].

Mai târziu, fraţii lui călugări au trebuit să‑i spună că scrisoarea cu demisia era numai o încercare a umilinţei lui şi că îl socotesc cu toţii vrednic de episcopie, pe care trebuie s‑o primească. Atunci Aron plânse cu amar şi zise: "Fie aşa, după porunca fraţilor. Pentru rugăciunile voastre Dumnezeu îmi va da har şi‑mi va spori puterile, ca să pot paşte turma".

După aceasta, Aron fu sfinţit arhiereu în ziua de 21 august 1754.

Urcând [în] scaunul de păstorire, foarte curând dădu vestita sa scrisoare către toţi protopopii, preoţii, ieromonahii, clericii, aşijderea şi către toţi mirenii din eparhia unită a Ardealului, prin care vesteşte deschiderea şcolilor din Blaj: "De vreme ce preamilostivul Dumnezeu, cu nespusa Sa rânduială a prea bogatei Sale milostiviri, la mult dorita neamului şi a Bisericii adunare ne‑a împreunat[xli], se cuvine cu fapta a răspunde chemării noastre... Să ne îndemnăm spre cuprinderea acelor lucruri, prin care să se împlinească acele datorii ale noastre: am socotit a fi de lipsă[xlii] acum, cum acestei însemnate turme să i se deschidă fântânile darurilor...! Că mai toţi sunt însetoşaţi[xliii] şi flămânzi de hrana cea sufletească, pentru aceea, tuturor fiilor noştri, care vor cere, trebuie după putinţă să li se frângă Sfânta Pâine şi a‑i cuprinde la învăţătură." [Aşa] grăieşte în luna octombrie 1754 bunul părinte al fiilor neamului românesc din Ardeal şi din părţile ungureşti.

Prin acest cuvânt al episcopului Petru Pavel Aron a răsărit soarele învăţăturii şi s‑a făcut începutul luminii pentru românii din Ardeal. Şcolile din Blaj vor ajunge cele mai vestite în toate părţile pământului locuite de români.

Pe vremea lui Aron erau în Blaj mai mult de 300 de "învăţăcei", pe care vlădicul îi ajuta cu pâine, cu fiertură, cu haine şi cu cărţi. De sporul şcolarilor mare grijă purta şi adesea îi cerceta, să le vadă înaintarea.

În afară de acestea, episcopul Aron mai deschise un seminar de preoţie chiar în curtea sa[xliv] şi o şcoală pentru călugăraşi. Pe aceştia la aspre posturi îi puse şi la multe mătănii, încât unii s‑au îmbolnăvit şi au şi murit. Dânsul niciun preţ pe trup nu punea, ci spre a sufletului desăvârşire se osârdea[xlv].

Pentru susţinerea şcolilor din Blaj, îndeosebi a seminarului său, a cumpărat Aron moşia de la Cut cu 22 de mii de florini. Tot dânsul a mijlocit la Curtea din Viena eclesii[xlvi] pentru preoţi, de câte douăzeci de găleţi şi patru care cu fân[xlvii]. A zidit biserici în multe părţi ale Ardealului, ca în Alba Iulia, în Cut, şi aiurea.

Aron e începător şi al tiparniţei din Blaj[xlviii], care cu grija sa a fost adusă de la Bălgrad[xlix] şi dată în seama meşterului Sandu din Moldova, ca să pornească şirul multelor cărţi bisericeşti şi de învăţătură! El însuşi scria cărţi pentru luminarea şi pentru întărirea în credinţă a celor mulţi. Şi grija turmei sale în tot chipul o avea.

Mai presus de toate acestea a fost, însă, Aron om cu viaţă sfântă. Necurmat priveghea întru rugăciune şi făcea metănii multe, încât degetele pururea îi erau umflate de noduri. Mâncarea lui era numai legumă şi ulei de in. Pentru înfrânarea trupului său îşi făcuse brâu de fier, cu cuie ascuţite înăuntru, pe care îl purta încins peste mijloc, la piele. Şi alte două la mâini, din sus de coate, încât i se răniseră greu trupul şi mâinile. Şi făcuse carne vie, care nu s‑a vindecat până la moarte.

Când a murit Vlădica Aron, o icoană a Maicii Preciste din bisericuţa de la reşedinţă a căzut din cui şi a plâns. Lacrimile icoanei le‑a văzut multă lume care venise la prohod, iar călugării din vremea aceea au întărit întâmplarea minunată cu jurământ. Vestea a mers până la curtea împărătească, trimisă de Rednic[l], urmaşul său.

Şi alte semne s‑au arătat când a luat Domnul la cele veşnice pe Vlădica Aron cel cu viaţă sfântă.


[i] Palat, curte domnească sau princiară.
[ii] Titlu purtat de marii latifundiari maghiari sau polonezi.
[iii] Cu legături de familie între ei.
[iv] Întindere de pământ acoperită cu ape. Băltiş.
[v] Scrisoare.
[vi] Trăsură elegantă, cu patru roţi, închisă (cu coş, cu uşi şi cu geamuri).
[vii] Şnururi sau găitane ce atârnă pe piept (mai ales la unele uniforme militare).
[viii] Coif.
[ix] Comandanţi.
[x] Petrecere cu mare zarvă.
[xi] Plantă cu flori galbene‑aurii sau galbene‑roşiatice.
[xii] Corect, "săcăluş". Tun mic, rudimentar sau puşcă mică, folosite, în Evul Mediu, ca arme de luptă, iar, mai târziu, la festivităţi şi la parade.
[xiii] Preşedinţia, conducerea Dietei.
[xiv] De bunăvoie.
[xv] Ale palatului din Blaj.
[xvi] Inochentie Micu a mutat reşedinţa episcopiei greco‑catolice de la Făgăraş la Blaj, în 1737. Primul sediu al episcopiei a fost la Alba Iulia; al doilea la Făgăraş; al treilea, definitiv, la Blaj.
[xvii] Nobil maghiar.
[xviii] Potcap acoperit cu un văl negru, ce atârnă numai pe spate, purtat de călugări la anumite ocazii.
[xix] Regionalism. Aici cu sensul de "pe îndelete".
[xx] Asuprit, năpăstuit.
[xxi] Meşteri artizani.
[xxii] Crud, nemilos.
[xxiii] Inochentie Micu este primul român în Dieta Ardealului. A căpătat acest drept datorită funcţiei de episcop greco‑catolic.
[xxiv] Maghiarii, saşii, secuii.
[xxv] Lat. natio, naţiune cu drepturi egale cu acele celor trei naţiuni enumerate mai sus. Românii din Ardeal erau consideraţi etnie inferioară.
[xxvi] Aluzie la 1Samuel 1,19. Membrii Dietei îi sugerează episcopului că nu se află în locul potrivit.
[xxvii] Replica lui Inochentie, tot din 1Samuel, se referă la episodul măgăriţelor pierdute (1Sam. 9).
[xxviii] Donaţie.
[xxix] Cerere, memoriu. Un caz tipic de latinism blăjean.
[xxx] Am păstrat forma românizată, Clain, a germ. Klein.
[xxxi] Palat. Aici e vorba de palatul episcopal din Blaj.
[xxxii] După 1990 osemintele episcopului au fost aduse de la Roma şi depuse în Catedrala din Blaj.
[xxxiii] Petru Pavel Aron a fost episcop între 1752 şi 1764. El a deschis, oficial, şcolile de la Blaj, a reformat viaţa monahală, a realizat, alături de alţi teologi greco‑catolici, prima traducere a Vulgatei în limba română.
[xxxiv] În 1853 episcopia de la Blaj a fost ridicată la rang de mitropolie. Palatul episcopal a devenit, aşadar, palat sau castel mitropolitan.
[xxxv] Aceste portrete ale ierarhilor greco‑catolici au dispărut după 1948, anul desfiinţării abuzive a Bisericii Greco‑Catolice din România.
[xxxvi] Gânditoare.
[xxxvii] Primii trei au fost: Atanasie Anghel (1698‑1713), Ioan Giurgiu Patachi (1713‑1727) şi Inochentie Micu (1729‑1744).
[xxxviii] În vechiul comitat Turda, actualmente judeţul Cluj.
[xxxix] Mânăstire întemeiată de Inochentie.
[xl] Numirea episcopului se făcea de către Împăratul de la Viena cu acordul şi binecuvântarea Papei.
[xli] Ne‑a adus împreună.
[xlii] A fi de trebuinţă. Expresie curentă în Ardeal. "A fi de lipsă" înseamnă "a trebui", "a fi nevoie".
[xliii] Însetaţi.
[xliv] La episcopie.
[xlv] Se nevoia.
[xlvi] Proprietate a bisericii pe care o foloseşte preotul în timpul serviciului său. Proprietate a parohiei.
[xlvii] Recolta minimă care se putea strânge de pe suprafaţa unei eclesii. Se referă la găleţi cu grâne.
[xlviii] Întemeietorul tipografiei.
[xlix] Alba Iulia.
[l] Viitorul episcop Atanasie Rednic.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer