Un Creangă din Ardeal - Evocări din viaţa Blajului

Citiţi un fragment din această carte.


Alexandru Lupeanu s-a născut la ţară, în casa unor meseriaşi modeşti. Sufletul copilului cu fruntea largă şi ochii negri, scăpărători de vioiciune, dovadă a unei luminoase inteligenţe, a cunoscut din fragedă tinereţe toată gama bucuriilor şi durerilor modestului sat din Ardealul anilor dinainte de 1914. Trăit în mijlocul naturii şi dăruit de cer cu un real simţ de observaţie, s-a pătruns, odată cu anii copilăriei, de adâncul farmec al necuprinselor frumuseţi, ascunse în tainiţele firii.

Alături de nesfârşitul lanţ al frumuseţilor naturii, nu i-au scăpat neobservate odraslei de la ţară nici marile şi solemnele acte, care se leagă de toată viaţa omului şi pământului satelor noastre. Bucuria ţăranului manifestată cu prilejul celor dintâi brazde trase afund în pământul reavăn, odată cu venirea solilor primăverii, grija de fiecare zi a câmpului cu vegetaţia lui aşa de plăpând încolţită; rugile calde îndreptate către tronul celui Atotputernic; bucuria secerătorilor intraţi, cu hore şi cântece, în lanul cu spice de aur; clăcile şi treieratul cu hazul şi glumele lor, toate aceste momente din viaţa satului l-au impresionat profund pe copilul Alexandru Lupeanu şi la toate a participat activ sufletul său neastâmpărat întru cunoaşterea de oameni şi de lucruri.

Într-o noapte înstelată de toamnă, copilul cu fruntea boltită şi ochii vioi, aşezat de cu seară în căruţă pe un maldăr de fân, a apucat drumul spre şcoalele Blajului, spre care era atras sufletul său setos de ploaia darurilor revărsate prin carte, din acest centru, peste toate plaiurile Ardealului şi Părţilor Ungurene. Aici, între zidurile modeste ale bătrânelor aşezăminte de cultură, sub conducerea harnicilor dascăli, crescuţi în iubirea de lege şi neam şi în focul credinţei statornice, şi-a făcut Alexandru Lupeanu ucenicia de şcolar şi, de acum înainte, a început a îndrăgi tot mai mult acest târguşor de înfăţişare atât de modestă pe acele vremuri.

Dornic să afle şi să asculte totul din cele ce se legau de trecutul elevului de acum câţiva zeci de ani, a început a răsfoi în vremea liberă, câtă i-o lăsau îndeletnicirile de şcolar, colecţii întregi de reviste, ziare şi cărţi, a cerceta trecutul lucrurilor şi oamenilor, a le cunoaşte viaţa şi păsurile. Aici, între zidurile sfinte ale ctitoriei lui Petru Pavel Aron, a ajuns să ştiricească pentru întâia oară date referitoare la impresionantele figuri ale marilor arhierei blăjeni, care, prin osârdia şi banul lor, au dat fiinţă acestui centru cultural românesc. Aici, la lecţiile calde de limbă şi literatură, făcute de la catedra Liceului de băieţi de către dascălii lui, ei înşişi scriitori de mare valoare, a cunoscut Alexandru Lupeanu întregul şir de cărturari blăjeni. I s-a înfăţişat adolescentului tânăr asprul cronicar Şincai, neodihnit în lupta pentru câştigarea de drepturi naţionale pe seama neamului său obidit din Ardeal, cerând vijelios şi pentru iobagii români legaţi de glie, lumină şi carte, prin deschiderea de şcoli poporale în fiecare sat; aici a cunoscut umbra blândului călugăr Samuil Micu, scriitor de istorii şi cărţi de învăţătură morală, neodihnit muncitor cu sârguinţă de furnică sprintenă, zile şi ani de-a rândul, mânat de gândul măreţ de a vedea tradusă şi tipărită Sfânta Scriptură în româneşte. Aici a descifrat sufletul complex al lui Petru Maior, figură de nebiruit luptător prin condei, cu toţi duşmanii neamului său întru tagmă istorică, pentru a căror nimicitoare zdrobire a alcătuit cunoscutele teorii, referitoare la originea poporului românesc. Elevul, hărăzit de mila cerească cu darul scrisului, s-a pătruns de fiorul muncii multiple şi fără odihnă, realizată pe toate tărâmurile, decenii de-a rândul, de canonicul Timotei Cipariu, mare învăţat între cărturari, muncă săvârşită într-o căsuţă modestă la zarea lumânărilor de seu, legată de toate domeniile manifestărilor spirituale. A cunoscut aici dezinteresatele opere de jertfă, dusă până la totala renunţare de sine, a marilor înaintaşi şi conducători ai Blajului; a ascultat verbul înflăcărat al lui Augustin Bunea, străbătut de căldura sinceră a unui naţionalism integral, gata oricând să zguduie mulţimile şi să le pornească vijelios, conduse de dânsul, spre săvârşirea de mari fapte, şi sufletul copilului crescut în mediul rural zi de zi devenea tot mai deschis, fibrele inimii sale se pătrundeau tot mai adânc de rosturile istorice şi misiunea sfântă a neamului său.

Alexandru Lupeanu îşi începe activitatea ziaristică încă de pe băncile liceului. La Cluj, în centrul şovinismului unguresc, o mână de oameni inimoşi a înjghebat şi redactat revista Răvaşul, căutând prin ea să aprindă aici, în acest mediu străin, o făclie de veghe şi de apărare a drepturilor noastre şi un cămin de ocrotire pentru tinerele talente din Ardeal. Alexandru Lupeanu trimite acestei reviste întâia lui încercare literară, o schiţă, în anul 1906. Încurajat de redacţia Răvaşului, continuă munca începută în ogorul literelor, schiţele lui apar tot mai numeroase în paginile acestei reviste, caracterizate toate printr-un fin simţ de observaţie şi, mai ales, printr-o limbă curată românească, rezultat al multelor lecturi, făcute cu sârg de elevul autor. Legile şcolare opreau cu asprime şi pe acele vremuri colaborarea elevilor la reviste şi ziare, de aceea redacţia Răvaşului, pentru a nu se lipsi de contribuţia preţioasă a lui Alexandru Lupeanu, a hotărât să-i boteze intrarea în templul literelor cu un nume nou, hărăzindu-i-l pe cel de Melin.

Schiţa tânărului autor, intitulată "Jalea pădurarului", înfăţişează cititorilor scurta căsnicie a flăcăului Lisandru, încheiată din dragoste curată cu Leana. Nu i-a fost dat soţului să cunoască tihna unui cămin şi bucuria copilaşilor, căci, după un an de trai fericit împreună cu Leana, moartea i-a răpit tovarăşa de viaţă. Lisandru, de acum înainte, cu inima zdrobită, străbate hăul pădurilor, nu îl mai farmecă nimic din frumuseţile firii, poezia codrului, cântecul păsărilor şi şopotul izvoarelor nu le mai aude, durerea sufletului zi de zi creşte tot mai puternică şi inima i se macină de dorul soţiei pierdute. Tristul şi mohorâtul Lisandru acum îşi varsă dorul şi aleanul în cântec de toamnă:
Răvaşul publică, în vara anului 1906, schiţa "Îmblătitul", în care condeiul lui Alexandru Lupeanu prinde şi zugrăveşte subtilele nuanţe de bucurie şi mulţumire ale săteanului, legate de munca treieratului, când gospodarul îşi vede îngrămădită pe arie trudita-i agoniseală de peste an.
Tânărul scriitor a fost apreciat după merit şi citit cu interes de pătura cultă ardeleană. Încurajat în primele debuturi, munca lui a continuat pe acest tărâm, Alexandru Lupeanu a ajuns să-şi şlefuiască din ce în ce mai mult fraza. Împletind şi pătrunzând tot mai adânc sensul cuvintelor, i-a reuşit să dezvelească sentimentele de care era condusă acţiunea personajelor pe care le încondeia cu pană măiastră în schiţele şi nuvelele lui.

Terminând liceul, se hotărăşte să urmeze cariera preoţească, aproape singura cale deschisă pe acele vremuri până şi celor mai luminate minţi de tineri ardeleni, ridicate din masa anonimă a satelor. Este primit între leviţii Seminarului blăjean, de unde Vlădica Mihaly hotărăşte să-l trimită la Oradea-Mare, pentru a-şi însuşi o cât mai temeinică cunoaştere a limbii latineşti. Tânărul format sufleteşte în mediul satului românesc şi călit în focul dragostei de pământ şi popor, în marea făurişte intelectuală a şcolilor blăjene, unde, cu toate opreliştile severe impuse din partea autorităţilor ungureşti, totuşi, tinerimea studioasă îşi manifesta din când în când, fie chiar în ascuns sentimentele ei naţionale, seminaristul de pe valea Mureşului ajunge la Oradea, într-o lume cu totul străină sufletului şi preocupărilor sale. Alexandru Lupeanu, în discuţiile purtate cu colegii unguri, căuta să le dovedească că noi nu suntem o turmă de sclavi aruncaţi peste aceste meleaguri de cine ştie ce necunoscute vânturi ale destinului, ci suntem băştinaşii legaţi de aproape două milenii de pământul cuprins între Tisa, Carpaţi, Nistru şi Dunăre, pe când ei, ungurii, sunt venetici aduşi şi statorniciţi în Ardeal mult mai târziu decât noi.

Atât le-a fost de ajuns mai marilor conducători ai seminarului unguresc să afle. Intransigentul cleric plecat dintre zidurile ctitoriei lui Petru Pavel Aron a fost declarat trădător şi duşman vădit al ideii de stat unitar maghiar şi, drept urmare, pedepsit cu eliminare, făcându-i-se o adevărată acuză de crimă prin faptul că şi-a manifestat sentimentele sincere faţă de neamul său. Pribeagul găseşte din nou sălaj şi adăpost în casa larg primitoare a şcolii de clerici blăjene, unde colegii lui l-au aşteptat cu braţele deschise între urale de bucurie, pe cel care atât de demn a ştiut apăra cauza poporului său în mijlocul viesparului şovinismului unguresc.

Rector al înaltei şcoli de preoţie blăjeană era, pe atunci, marele istoric Augustin Bunea. Fire de luptător neînfrânt, apărător neîntrecut al drepturilor românismului prin slovă şi graiu, obiectivul şi criticul istoric a dezgropat începuturile vieţii neamului nostru, înfăţişându-le în adevărata lumină, răsturnând şi spulberând, prin vădita mărturie a izvoarelor istorice, atâtea din cetăţile argumentărilor ungureşti, clădite pe minciună şi false interpretări de documente şi date.

Bunea a arătat ca nimeni altul, în nepreţuitele lui studii şi articole istorice, începuturile Bisericii Româneşti Unite, precum şi rolul important pe care l-a avut ea în opera de redeşteptare a conştiinţei româneşti de pretutindeni. Învăţatul rector, în puţinele-i clipe de răgaz, căuta să stea de vorbă cu seminariştii, le da atunci poveţe şi sugestii, îi zorea la muncă neodihnită, le înfăţişa pericolul deznaţionalizării românilor ardeleni şi îi îndemna la închegarea unei solidarităţi a tuturor claselor sociale, pentru a lupta uniţi cu mai mulţi sorţi de izbândă contra duşmanului comun. Alexandru Lupeanu a fost puternic impresionat de figura academicianului cărturar, orator şi istoric şi îndemnurile primite de la Augustin Bunea a căutat, mai târziu, să le ducă la îndeplinire, împreună cu ceilalţi tovarăşi de preoţie. Nu le-a fost dat, însă, nici lor, nici Bisericii Unite să aibă multă vreme între ei pe învăţatul istoric. Moartea năprasnică l-a doborât pe neaşteptate, asemeni trăsnetului ce loveşte cu scânteietoare luminare de fulger de-a dreptul în creştet falnicul stejar, care domină înălţimile întinsului pădurii. L-au plâns cu lacrimi sincere ucenicii lui întru carieră preoţească, în numele cărora, la mormânt, i-a rostit cuvântul de rămas bun Alexandru Lupeanu. Mai târziu, memoriei marelui dispărut, seminariştii i-au închinat Albumul cu acelaşi nume, redactat cu pioasă evlavie şi grijă de clericul Melin.

Alexandru Lupeanu continuă în seminar activitatea sa literară şi ziaristică. Trimite schiţe, nuvele, articole aproape la toate revistele româneşti din Ardeal, care erau mândre să-l numere între colaboratorii lor. Colegii îi fac cinstea de a-l alege preşedinte al Societăţii de lectură Inochentie Micu Klein. Aici, în şedinţele publice, ca şi în discuţiile intime, se evidenţiază tot mai mult rolul important pe care-l are cartea bună în viaţa unui popor. Ca să poată pune în mâna cititorului satului o lectură plăcută şi instructivă, Alexandru Lupeanu, împreună cu alţi câţiva prieteni, la îndemnul profesorilor, traduce în româneşte Vatra familiară, o broşură de sfaturi, închinată lumii satelor.

După terminarea academiei teologice, spiritul său neastâmpărat, dornic de a şti, învăţa şi cunoaşte cât mai mult, i-a călăuzit paşii spre Facultatea de Litere din Cluj. Ascultă lecţii de limbă şi literatură, pe lângă care tinde să dobândească cunoştinţe şi din variatul domeniu al altor discipline, citind şi studiind singur şi mult. Timpul liber îl închina scrisului, colaborând la mai multe publicaţii periodice. Era adânc convins că neamului nostru din Ardeal îi trebuieşte învăţătură şi carte, pe care nu le poate câştiga decât prin o presă redactată în stilul, vederile şi preocupările ţărănimii, care să canalizeze toată viaţa satului în direcţii sănătoase, spirituale şi materiale. După încetarea apariţiei revistei Răvaşul la 1910, Alexandru Lupeanu trece la redacţia gazetei pentru popor, intitulată Solia satelor, pe care o îngrijeşte, redactând-o cu mare râvnă, uneori în întregime, număr de număr. Aici îşi încearcă, desăvârşeşte şi vădeşte marile sale calităţi de gazetar înnăscut. Scrisul lui pătrunde până în cele mai îndepărtate colţuri ale Ardealului, aşteptat cu înfrigurare duminica şi în sărbători, de cititorii ţărani adunaţi după Sfânta Liturghie ori Vecernie, spre a asculta slova cuminte şi povaţa sănătoasă, adusă până la ei de gazeta clujeană.

Din Cluj, Alexandru Lupeanu trece la Budapesta, continuând studiile aceleiaşi Facultăţi de Litere. În capitala Ţării Ungureşti, are de luptat cu mai multe lipsuri şi necazuri materiale. Greutăţile vieţii, însă, nu l-au putut birui; lucrează şi acum activ în direcţia scrisului literar, participă nelipsit la adunările Societăţii Petru Maior, îl interesează manifestările naţionale ale Românilor de pretutindeni, iar, pentru adâncirea problemelor legate de unitatea neamului, mintea sa cercetează şi condeiul lui ager luptă cu râvnă neobosită. Tineretul universitar român, încrestându-i alese calităţi de talentat scriitor şi înflăcărat român, îl alege şi aşază în locul din frunte, ca preşedinte al societăţii de lectură Petru Maior, acordându-i această distincţie până la plecarea sa din capitala Ungariei.

Sufletul lui Alexandru Lupeanu, în şcolile din Blaj, a început a evolua pe linia marilor idealuri, trasate de toţi vrednicii cărturari ai acestui centru. Tânărul mânuitor al condeiului n-a putut concepe, fiind vorba de rosturile românismului de pretutindeni, fiinţa noastră decât în forma unui singur popor, pe care nedreptatea istorică l-a risipit, înjugându-l de mai multor tiranice stăpâniri străine. Pasiunea lui de cercetător şi călător l-a îndemnat să treacă, încă de când era student în teologie, în două rânduri, nedreapta graniţă a Carpaţilor şi să pătrundă în ţara fraţilor liberi. A străbătut pitoreşti ţinuturi de munţi, a vizitat biserici şi mânăstiri, a audiat cursurile Universităţii libere de la Vălenii de Munte, unde a cunoscut savanţi cărturari şi abili mânuitori ai condeiului în toate domeniile, iar în Capitala Regatului liber, a avut prilejul să stea de vorbă cu o seamă de scriitori şi literaţi, legând cu atâţia din ei strânsă prietenie, nedezminţită până la moarte. Lucrurile văzute şi cunoscute, convorbirile şi discuţiile purtate cu atâtea personalităţi culturale şi politice din Ţara Veche l-au convins de adevărul sfânt, că neamul nostru era sortit să sfarme cătuşele nedreptăţilor seculare şi să alcătuiască un singur stat. Visul acesta măreţ l-a adus cu el de peste munţi în Ardealul obidit şi, când a sunat ceasul realizării lui, Alexandru Lupeanu a fost unul din vajnicii şi neobosiţii luptători pentru înfăptuirea unităţii noastre naţionale.

Toamna anului 1916 îl găseşte la Blaj, ocupând o catedră de limba română. Blajul, de acum înainte, îl va încătuşa tot mai puternic în mrejele lui de vrajă, ţinându-l până la moarte legat de trecutul, oamenii şi lucrurile care au alcătuit mândria de două ori seculară a orăşelului de la îmbinarea Târnavelor.

Câte visuri, dorinţe, gânduri şi bucurii n-a simţit el la vestea intrării României Mici în marele război contra duşmanilor noştri milenari şi câtă nepătrunsă durere nu a cuprins inima lui la aflarea tristului adevăr, că pământul Olteniei, Munteniei şi Dobrogei este ocupat de călcâiul cotropitor al inamicului. Au îndurat şi el, şi tovarăşii lui de dăscălie durerea fraţilor îngenunchiaţi, dar n-au deznădăjduit, ştiind că dreptatea istorică va ieşi până în cele din urmă biruitoare. Şi, într-adevăr, nu s-au înşelat. Toamna anului 1918 a adus, odată cu cele dintâi frunze ofilite, învăluite în vârtejul drumurilor reci, ştiri prevestitoare de bucurie, care semnalau înfrângerea Puterilor Centrale pe diferite fronturi de luptă. În curând, cei dintâi soldaţi ai Statului românesc liber au pătruns în Ardeal, să spulbere de pe plaiurile lui barbarele hoarde ale comuniştilor unguri. La opera de inaugurare şi organizare a stăpânirii româneşti în Transilvania, Alexandru Lupeanu a contribuit cu tot talentul, energia şi patriotismul său. Neobosit, aleargă prin satele dinspre Mureş, Târnave şi Secaş, organizează gărzile ţărăneşti, îndeamnă pe toţi la linişte şi supunere cuminte, cere celor porniţi spre răzmiriţă să respecte bunul şi avutul celor de altă limbă, impunând sătenilor cu glasul său plin de vibrare metalică, iar, prin ţinuta şi atitudinea-i neşovăielnică, se făcea ascultat. Condeiul lui meşter ne-a păstrat zugrăvirea neuitatelor zile ale începutului vieţii româneşti libere la Blaj şi al intrării soldaţilor regelui Ferdinand, biruitori, sub faldurile drapelului naţional, în cetatea de scaun a lui Inochentie Micu.

Meritele mari, câştigate de Alexandru Lupeanu pe tărâmul înfăptuirii unităţii naţionale, i-au fost recunoscute de către Guvernele de după Unire, care, împreună cu Regele întregitor de ţară, au găsit cu cale şi drept să-l distingă cu mai multe decoraţii, între care cea mai de frunte a fost a Ordinului Ferdinand în gradul de ofiţer.

Sfatul lui cuminte, raţionamentul calm şi rece, grija neţărmurită ce o purta ridicării ţăranului român prin cultură şi carte au determinat pe tovarăşii de cărturărie, vârstă şi credinţe politice să-l cheme pe Alexandru Lupeanu în cel dintâi Parlament al României întregite. Şi cel chemat a primit, servindu-şi, pe această cale, cinstit şi dezinteresat neamul. Mai târziu, apoi, a observat că apele politice încep a se tulbura, a văzut cum atâţia dintre profitorii materialismului brutal se îmbulzesc cu foame nesătulă spre posturile înalte de conducere din stat, când s-a convins că vremurile agitate de după război au ridicat la suprafaţă toată pleava şi gunoiul vânturitorilor de vorbe goale şi de făgăduieli cu totul nerealizabile, prin care se încerca înşelarea bunei credinţe a maselor populare. Alexandru Lupeanu, însă, a rămas neclintit în vechea-i ideologie naţionalistă, nu s-a lăsat ademenit de cântecul sirenelor politice, a respins net toate ofertele ce i s-au făcut de a se înregimenta în tagma politicienilor militanţi, refuzând categoric, cu aspră demnitate de senator român, onorurile şi câştigul pe care le-ar fi avut activând în această direcţie.

S-a mulţumit să rămână în Blajul atât de mult îndrăgit de el, devotându-se cu duios şi sincer entuziasm catedrei liceului de fete şi conducerii Bibliotecii Centrale, în fruntea căreia l-a aşezat cu rang de director Mitropolitul Vasile Vodă al culturii româneşti unite. Misiunea de dascăl a înţeles-o în sensul cel mai solemn al cuvântului. Lecţiile sale de la catedră erau străbătute de duh şi viaţă, prin căldura vorbei înveşmântate în haină de poezie, căuta să reînvie viaţa şi creaţiile artistice ale marilor scriitori, înălţaţi de mult la locul de cinste în Panteonul istoriei literare. Dragoste deosebită avea faţă de Şcoala Ardeleană, pe ai cărei reprezentanţi îi cunoştea ca nimeni altul, cu toată multipla şi variata lor activitate, depusă întru desţelenirea ogorului slovelor româneşti.

Meseria de dascăl, însă, nu se mărgineşte numai la cele spuse de la catedră. Viaţa noastră materială, ca şi întregul complex al manifestărilor spirituale, trebuie îmbinate armonic în aşa fel încât să alcătuiască atâtea pilde vii, pe care sufletele tinere ale elevilor, în lungul anilor de şcoală, să le aibă înaintea ochilor şi să caute să le urmeze. Alexandru Lupeanu a fost un meticulos om al îndeplinirii îndatoririlor lui de fiecare zi. Ordonat până la pedanterie, adânc respectuos de lege şi de autoritate, oricare ar fi fost ea, strict executor al poruncilor venite de sus, aspru cu sine, a ştiut, totuşi, să fie blând, iertător, să manifeste părintească iubire faţă de corpul didactic şi elevele şcolilor, pe care le-a condus în calitate de director atâta vreme.

Marile frământări prin care a trecut sufletul poporului românesc din Ardeal după anul 1918, când atâtea curente de extremă stângă căutau să sape albie lângă izvoarele limpezi ale spiritualităţii noastre etnice, a dat de gândit tuturor fiilor adevăraţi ai naţiunii. Alexandru Lupeanu şi-a dat seama de evoluţia cursului vremii, care ne îndrepta tot mai puternic către ogor, către cei care-l muncesc din zi până-n noapte, scoţând cu trudă şi lacrimi pâinea noastră cea de toate zilele, către cei de jos, care, în anii de restrişte, cu miile lor de braţe vânjoase ne apără pe noi şi ţărâna condeiului, că toate îndemnurile misterioase şi aţâţările de ură între clasele sociale venite de la duşmanii noştri, cu toate devierile de la linia dreaptă a românismului integral, nu pot fi stăvilite decât printr-o presă cinstită, creştină şi românească, scrisă cât mai simplu, pe înţelesul ţăranului. Împreună cu un tovarăş de dăscălie, scoate la Blaj gazeta Unirea Poporului, al cărei director a fost până la moarte, fără de niciun gând de câştig material, ducând de multe ori jertfa până acolo, încât cererea colaboratorilor săi să trimită gazeta gratuit, ani întregi, până şi celor mai rău platnici.

Condeiul lui meşter scria articole de fond pentru Unirea Poporului, căutând să înfăţişeze cititorilor, în cadrul câtorva linii largi, toate evenimentele mari la care lua parte neamul, spuse pe înţelesul tuturor, în lapidarele forme ale limbii vechi şi înţelepte de cronici. Fire de minunat povestitor, a alcătuit pentru cititorii din lumea satelor atâtea broşuri, schiţe, nuvele şi mărunte piese teatrale, râzând în ele de scăderile şi de prostia omenească, tratând subiecte în fraze scurte, pline de nerv şi dând povestirilor lui farmecul umorului sănătos şi moral, al unui al doilea Creangă, din Ardeal. Înţelegea să-i dea ţăranului, prin presă, tot ceea ce interesa lumea satelor, din toate domeniile, de aceea şi-a ales colaboratori harnici, care să redacteze, în ziarul editat de el, rubrica religioasă, politică, economică, agricolă şi gospodărească. Aceştia, prin scrisul lor, imprimau un aspect variat Unirii Poporului, dar, totodată, plin de adânc interes pentru cititorii de la ţară.

Cărturar de rasă şi ziarist desăvârşit, Alexandru Lupeanu a înţeles marele rol pe care-l avea ziarul şi cartea în acest veac numit "al luminii" pentru viaţa publică şi politică a României întregite. Visul lui era ca, prin aceste mijloace de autoeducaţie, să se înfăptuiască noul tip al ţăranului român, vioi şi harnic, gata să primească cu inimă bucuroasă toate sfaturile şi poveţele referitoare la viaţa şi îndeletnicirile lui materiale, iubitor de pământ şi bun cetăţean. Cine era în stare să realizeze şi după război acest deziderat, într-o cât mai largă măsură, decât venerabila Asociaţie ASTRA, care, timp de jumătate de an şi mai bine, a deschis larg porţile tuturor cărturarilor ardeleni, cerându-le colaborarea şi sprijinul în greaua operă de ridicare materială şi spirituală a satelor româneşti de dincoace de Carpaţi. ASTRA, care ne-a înfrăţit neamul de peste întreg întinsul plaiurilor străvechii Dacii, a chemat de timpuriu pe Alexandru Lupeanu în sânul său, făcându-i loc de cinste între aleşii membri ai comitetului central. În şedinţele acestui for statuar, cărturarul de la Blaj era ascultat cu vădit interes. Sfaturile şi sugestiile lui erau urmate aproape totdeauna, cuvântul lui de bătrân sfătos şi potolit punea la punct, de atâtea ori, atâtea probleme lung dezbătute şi determina luarea de hotărâri energetice, pentru redresarea spirituală şi materială a poporului. Alexandru Lupeanu a fost unul dintre idealiştii luptători pentru realizarea unei munci cât mai vaste, la sate, în catedrele despărţămintelor ASTREI, prin conferinţe, teatru, organizări de expoziţii şi întemeieri de biblioteci, în care manifestări ţăranul să observe grija sinceră pe care i-o poartă cărturarii şi, de altă parte, să-şi deschidă larg inima, pentru primirea şi înfăptuirea poveţelor dăruite lui, cu atât de curate intenţii, de către cei mai ştiutori de carte.

Vorbele şi poveţele rămâneau, însă, de atâtea ori fără urmări, erau ascultate cu atenţie de ţăran, dar, când sosea vremea înfăptuirii lor, greu era de pornit grosul mulţimii satelor. Faptele vorbesc, ele sunt forţe irezistibile, care împing spre un ram ori altul de activitate chiar şi pe cel mai refractar membru al unei comunităţi. Alexandru Lupeanu, fin cunoscător al psihologiei mulţimilor, a observat puternicul efect al pildei vii de fiecare clipă, care, singură, poate frânge şi răsturna barierele conservatorismului mediului rural. De aceea, cărturarul blăjean a luptat pentru înfiinţarea acelor admirabile Şcoli ţărăneşti, în toate centrele despărţămintelor ASTREI unde, vreme de câteva săptămâni, floarea tineretului satelor noastre avea să primească, pe lângă unele cunoştinţe de ordin teoretic, lecţii şi sfaturi practice. Îndrumări demonstrative pe teren, pentru băieţi, şi gospodăria, cu toate ramurile ei de activitate, pentru fete, iată rostul şcolilor ţărăneşti deschise de Astra. Aceşti ascultători ai lecţiilor teoretice şi practice din vremea de o lună aveau să fie tot atâtea modele de muncă asiduă şi raţională, de inovaţii noi şi realizări gospodăreşti, în toate domeniile vieţii satului. Tineretul acesta, aşa îl concepea gândul lui Lupeanu, avea să schimbe cu vremea sufletul neamului românesc, realizând un ţăran de altă factură spirituală, păstrător până la veneraţie a bogăţiei tuturor manifestărilor etnice curate, bune şi sănătoase, moştenite de la străbuni, în schimb, însă, dispreţuind tot ceea ce este tradiţie superstiţioasă, credinţă deşartă şi ignoranţă înfumurată.

Director al Bibliotecii Centrale din Blaj, alcătuită din modeste volume, adunate cu grijă de primii cărturari bazilitani ai acestui centru, ei înşişi dascăli şi scriitori de cărţi, augmentată mai târziu cu bibliotecile arhiereilor, începând cu cea a lui Grigorie Maior, care cere împărătesei Maria Therezia, îndată după hirotonirea lui de Episcop în paraclisul curţii de la Viena, nu bani şi onoare de preţ, ci cărţi şi iarăşi cărţi, pentru el şi pentru neamul său şi, terminând cu cea mai bogată şi variată a Mitropoliţilor Mihaly şi Suciu, Alexandru Lupeanu a căutat să-şi îmbogăţească rafturile an de an.

Avutul de preţ al bibliotecii, pe lângă cărţi, sunt colecţiile, documentele, actele, vechile protocoale şi procese verbale sinodale, colecţionate, în mare măsură, de Timotei Cipariu, una din cele mai luminate minţi pe care Blajul a dat-o neamului întreg. Geniu complex în adevăratul înţeles al cuvântului, feciorul cantorului din Pănade a adunat tot ceea ce i-a căzut în mână, carte, ziar, manuscris ori document, ca să-şi poată îmbogăţi şi potoli setea de ştiinţă, numai să ştie că află în ele adevărul, care-i aţâţa neostoita curiozitate. Comorile lui de cărţi şi documente au trecut în mâna ucenicului mult iubit Moldovănuţ, care le-a păstrat şi îmbogăţit cu aceeaşi duioasă grijă, iar, atunci când moşneagul cu înfăţişare aspră de dac a închis ochii, toate au ajuns în proprietatea Bibliotecii Centrale.

Dragostea pătimaşă, de cercetător, îndrăgit de manuscrise, acte vechi şi uitate de vreme, de care era stăpânit Alexandru Lupeanu, aici şi-a găsit potolita odihnă. A continuat greaua operă de catalogare începută de înaintaşul său şi, îndeosebi, l-a pasionat răsfoirea marelui număr de documente, acte, ziare, foi volante, îngălbenite de vreme şi volume de manuscrise, pe care a căutat să le grupeze după ani, autori, şi problemele cuprinse în ele. A alcătuit dosare din tot ceea ce-i cădea în mână, aşezând meticulos în cartoane orice hârtie, cât de măruntă, care cuprindea ştiri şi fapte legate de istoricul şi tradiţiile Blajului, de oamenii lui şi realizările săvârşite de dânşii.

Munca aceasta de albină tăcută i-a adus lui Alexandru Lupeanu neţărmurite unde de bucurie în suflet. Aici, între cărţile şi hârtiile prăfuite şi îngălbenite de şirul lungilor ani care au trecut peste ele, a descifrat şi citit începuturile Bisericii Româneşti Unite, protocoalele, documentele şi gazetele îndepărtatelor decenii i-au scos înainte întregul şir al evlavioşilor vlădici, ctitorii atâtor lăcaşuri de închinare, întemeietori de instituţii culturale şi fundaţii pe care pana lui măiastră i-a zugrăvit în culori atât de vii, încadrându-i pentru totdeauna în luminoasa galerie a marilor bărbaţi ai neamului.

Bogatele manuscrise ale bibliotecii i-au înfăţişat celui care le păzea cu aspră străşnicie, în oglinda clară a trecutului, pe modeştii călugăraşi bazilitani, pe întemeietorii Şcolii Ardelene, care au luptat toată viaţa cu scrisul şi graiul pentru dovedirea latinităţii noastre şi pentru dragostea neamului lor împilat de străini.

Zile şi nopţi întregi i-au ţinut tovărăşie lui Alexandru Lupeanu măreţele figuri ale Blajului şi, cu cât tăcutul bibliotecar se adâncea mai mult în studiul vieţii şi activităţii lor, înţelegea tot mai intens sensul mobilului de care au fost mânate sufletele acestor precursori ai zilelor noastre.

I-au trecut prin mână ceasloavele stropite cu ceara lumânărilor aprinse în lungile nopţi de veghe, când cuvioşii lor stăpâni îşi recitau dupăcinarele şi miezonopterul, a răsfoit molitvelnice bătrâne, care păstrau, uneori, între filele lor mireasma tămâii şi colecţii de poezii populare adunate şi însemnate cu grijă de vreun diac ori preot al cine ştie cărui sat din Ardeal, a descifrat hieroglificele slove chirilice, rânduite pe marginile Liturghierului dăruit de fata lui Brâncoveanu bisericii din Bucerdea şi, din când, prin vreo notă sau ştire apărută în ziare ori reviste, înştiinţa pe cercetători despre bogăţia informaţiilor strânse în dosare ori păstrată în manuscrise.

Cu daltă de priceput maestru al vremurilor eleno-romanice, care îşi alcătuieşte neştiut de nimeni, ani după ani, din marmura albă chipul zeului adorat ori al eroului biruitor în faţa încercărilor grele ale vieţii, muncind cu grijă evlavioasă şi căutând să scoată, cu fiecare lovitură de daltă, sentimentele, gândurile şi faptele figurii născute de piatră, astfel a zugrăvit Alexandru Lupeanu în Evocările lui chipurile şi lucrurile, evenimentele singuratice ori faptele speciale, oamenii bogaţi în măreţe realizări ori simplele vieţi de mărunţi anonimi cetăţeni ai Blajului. Începând cu originile acestui târguşor, pierdute în străfundul negurilor de basm, cu ctitorii arhierei, cu smeriţii călugări îndrăgiţi de tainele slovelor, cu viaţa de sărăcie şi lipsuri dusă de elevii Blajului, acum un veac şi mai bine, care, pe lângă toate lipsurile îndurate, îşi avea prisosul ei larg de bucurii, animată de marele suflu al unui românism nezguduit, şi sfârşind cu pomenirea sfintei adunări de la 3/15 mai 1848, comemorată între hotarele satului liber de astăzi, Alexandru Lupeanu, în cartea lui de căpătâi, a şlefuit tot atâtea nestemate ale trecutului, pe care le-a aşezat cu pietate şi gândul curat în cununa plină de glorie a Blajului.

Ctitoriei lui Inochentie Micu i-a închinat cea mai mare parte din activitatea lui cărturărească de după război. Broşuri, articole, conferinţe, organizarea de serbări, aniversări şi prăznuiri, toate au fost alcătuite şi publicate, cu intenţia ca, prin ele, să pătrundă, în cercuri cât mai largi, marele rol pe care l-a avut Blajul în formarea şi cimentarea sufletului românesc de pretutindeni.

Acesta a fost omul, dascălul şi literatul Alexandru Lupeanu, o mândrie a Bisericii şi a neamului. Îngerul morţii l-a atins cu aripa-i rece şi i-a închis ochii aşa devreme, când aşteptam cu toţii de la cel aşezat acum în ţărână noi volume închinate dezgropării şi răscolirii trecutului nostru. Adormit între străini, truditu-i trup i-a fost adus aici, în cetatea lui de scaun, îndrăgită de el cu neţărmurită dragoste, şi pământul pe care l-a venerat i-a primit în adâncurile sale osemintele măcinate de boală.

Viaţa şi opera lui Alexandru Lupeanu e de dorit să însemne pentru generaţiile tinere ale Blajului o piatră de hotar, să rămână o pildă grăitoare şi nezguduită de activitate, iar noi, cei mai bătrâni de ani, care l-am cunoscut mai de aproape, să-i păstrăm în inimi pioase sentimente de recunoştinţă pentru activitatea atât de bogată risipită în ogorul literelor româneşti, prin care a proslăvit Biserica, al cărei fiu devotat a fost, şi a căutat înălţarea spirituală, prin carte, a maselor neamului, jertfind pe altarul muncii tot aurul curat al sufletului său de cărturar şi scriitor.

(Ştefan Manciulea. Textul de faţă a fost publicat în revista Cultura creştină de la Blaj, an XX, nr. 1-2/1938.)