Şoapte Reginei

"Există viaţă după moarte?"
Mă întreb mereu...
"Se vede ceva în depărtare?
Sunt doar ţipete şi greu?"
Şi-mi spun că nu este posibil,
dar ochii-mi sunt acoperiţi
de-un văl ce curge negru
asupra celor asupriţi
în gând şi tremur conştient.
Văd alb în faţă,
opac, obositor,
şi-napoi tot alb,
lucid, strălucitor.
Lacrimi curg, dar nu pe obraji,
alunecă în negura pupilei,
şerpuiesc perlate-n cânt
de vis şi amnezie.
Privesc din nou în depărtare
spre ceea ce nu mai cunosc,
dar notele nu le-am uitat
şi cânt pe ritmul pieritor
sonetul morţii Lui.
Aştept reîntoarcerea la viaţă,
să văd roşul flăcării,
să simt căldura înţepătoare
în fascia de corporalitate.
În sfârşit pot şi eu striga
adevăr şi doar adevăr pur.
În schimb, atârnă
vorba într-un gând, pe care
l-a cusut adânc în suflet.
Şi-a pierdut esenţa, străvezia.
Degeaba urlu.
Ei spun, repetă într-un glas:
"Înălţimea Sa nu vrea
să mai audă plânset de copilă,
miorlăit ca de pisică
sau idei şi gângurit."
Iar mie îmi şoptesc,
de frica Lui:
"Nu te opune, te va ucide.
Nu va clipi, va răsufla
odată ce tu nu vei mai fi."

Aşa că eu ar trebui
Să-L las.
Suflarea mea să fie a Lui.
Să-mi ardă corpul, să măture cenuşa.
Şi în acel loc ce nu există,
în care El mă va izgoni,
eu văd cu ochi de somn,
atât de translucid,
poarta către viitor.
Şi acum nu mai întreb
dacă după moarte există viaţă.
Dar ştiu că adevărata viaţă
după El e moartea,
iar moartea după El
va fi întotdeauna viaţa.