Un copil chirăie în curte că vrea ceva, însă nu se înţelege ce şi de ce. Dacă o să mai ţipe mult ca un ţignal de furnal, o să primească o castană în cap. Pentru astfel de împrejurări am un castron plin cu castane şi nuci. Când eram mică, îl invidiam pe un singur om, un vecin morocănos, gros la mijloc şi cu tufe de păr în urechi şi-n nas, care arunca de pe balcon şi de la geamul de la bucătărie cu diferite chestii în copiii din faţa blocului. Cică îi deranjam somnul de după amiaza. La 10 ani nu prea ai cum să pricepi de ce vor oamenii mari să doarmă, de bună voie, mai ales ziua. Stătea la coadă pentru ouăle de la raţie, aducea roşii babane de la ţară (culmea, avea şi el părinţi), şi la primele strigăte de: Ţară, ţară vrem ostaşi.... Pe cineeee.... Tâmpituleeee, Vaco, Mamaaaa... aruncă-mi mingea, Omul negru n-a venittt, apărea la balcon burduşit cu proiectile, şi zbang, zbang, câteva gretoşenii în freză. Pe mine nu m-a nimerit niciodată.
A ieşit scandal când l-a ochit pe Croco de la scara B – ce putea să râdă ca o hienă - şi l-a nimerit în schimb pe Marmeladă, un golan schiloditor de mâţe, dar altfel tăcut de felul lui. Toţi am văzut cum i s-a prelins pe faţă oul împuţitor, dar nimeni n-a râs. Eu am râs în mine. A doua zi, în mod previzibil, parbrizul Trabantului era spart. Însă şi Marme a greşit maşina, nu era a moşului, ci a vecinului de la parter, mare sculă la un hotel din Poiană, cum spuneau vecinii. Spărgătorul a fugit de acasă, să nu-l ducă miliţienii la şcoala de corecţie, iar printre noi se zvonea că maică-sa a fost aruncată în închisoare unde i se dădea doar pâine cu margarină, şi poate că era adevărat, pentru că n-am mai văzut-o de atunci pe tante Cheţi.
No, oricum eu îl invidiam pe morocănosul ăla imbecil , pentru că nimeni nu-l trăgea de urechi şi nimeni nu-i interzicea să arunce cu proiectile pe geam. Colega mea de bancă a aruncat şi ea o dată apa murdară de acuarele în cocul înalt al unei dudui mici, tocmai după ce aceasta ieşise de la coafor. Eu eram aproape de casa galbenă, mă duceam să-mi iau temele la mate (beahhh). Ţin minte şi acum. Era cel mai frumos lucru pe care îl văzusem până atunci. O tanti într-o rochie albă cu buline roz, cu tocuri ce făceau ţoc, ţoc, ţoc, poc, ţoc, fusta i se învolbura pe la genunchi, lăsând să i se vadă dungile de la ciorapi. Pe atunci nu prea vedeai aşa ceva, adică rochii albe cu buline roz. Cocul părea uriaş iar capul mic de tot, de jucărie, şi parcă chiar păşea uşor să nu şi-l strice. După ce i s-a scurs apa colorată în păr, un bărbat de pe stradă a zâmbit mânzeşte – cum spunea mama mea, dar e o prostie, mânzii nu zâmbesc ci rânjesc cu toţi dinţii. Mi-am acoperit urechile cu palmele pentru ca doamna cu rochie albă şi buline roz vorbea cum eu n-aveam voie să aud.
Mi-e dor să vad o roşie cum se storceşte pe asfalt, împroşcând zeamă în stânga şi în dreapta, şi chirăituri de mucoasă nana nananaaaaaaa, nananananaaaa na, nu m-ai nimerittttt.