Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Ador să fac teatru şi este important să nu uit că totul are un sens


Mirela Sandu, un interviu cu Yuri Kordonsky

01.04.2020
Teatrul Azi, iunie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Yuriy Kordonskiy şi Andreea Bibiri
la repetiţiile spectacolului Îngropaţi-mă pe după plintă
(foto: Cosmin Ardeleanu)

Mirela Sandu: Ce te face să revii de fiecare dată la Teatrul Bulandra?
Yuriy Kordonskiy: Cred că mă simt bine aici. La Teatrul Bulandra, şi în general în România, comunicarea cu actorii este una foarte bună. Dialogul a început la Unchiul Vanea de A.P. Cehov, de atunci continuă şi este minunat. Un asemenea fenomen nu se întâmplă foarte des. Tânjesc în permanenţă după acest mod de a-i avea pe actori aproape. Au trecut ceva ani de când am montat, la Sala Toma Caragiu, spectacolul Crimă şi pedeapsă de Feodor Dostoievski şi îmi era dor să lucrez cu actorii români. Sunt profesionişti şi au un suflet imens. Felul în care acestea se întrepătrund este foarte rar. În acelaşi timp, îmi place foarte mult faptul că, peste timp, relaţia cu ei continuă, avem mereu lucruri să ne spunem.

M.S.: La Crimă şi pedeapsă de Feodor Dostoievski ai avut cu totul altă distribuţie...
Y.K.: Cu fiecare distribuţie în parte se leagă o altă relaţie. Cu actorii din Crimă şi pedeapsă am comunicat altfel decât cu cei din Unchiul Vanea. Distribuţiile sunt diferite pentru că în timp cu toţii ne schimbăm, iar timpurile sunt altele. În fiecare zi, în viaţa fiecăruia dintre noi pot apărea lucruri noi. Pentru mine este importantă experienţa pe care o acumulăm cu toţii în teatru şi viaţă.

M.S.: Pe lângă comunicare între tine şi actori se creează o legătură specială, mult mai profundă...
Y.K.: Este asemeni unei relaţii de familie, dar nu una ideală. În orice familie apar şi complicaţii, neînţelegeri, zile fericite sau mai dificile. Uneori obosim unul de celălalt, dar mereu este prezentă dorinţa de a petrece timpul împreună, deşi nu este întotdeauna plăcut. Uneori este dureros şi frumos în acelaşi timp. Câteodată eu şi doamna Mariana Mihuţ ne chinuim unul pe celălalt pentru a descoperi ceva profund, inedit. Este foarte important să faci asta pentru a scoate la iveală lucruri ascunse în străfundul tău. Iubirea este întotdeauna însoţită de durere.

M.S.: Consideri că ai influenţat cariera unora dintre actorii cu care ai lucrat în România?
Y.K.: Nu sunt eu în măsură să spun acest lucru. Probabil că ei ar trebui să se pronunţe. Chiar dacă am influenţat sau am ajutat pe cineva să se schimbe, pot să spun că şi ei au făcut acelaşi lucru pentru mine. Când sunt în miezul lucrului la un spectacol, nu mă gândesc la asta. De altfel, nu îmi place să îmi asum meritele pentru creaţia unui actor. Mai degrabă experienţa lucrului la un anumit rol schimbă actorul, procesul prin care trece. Cred că talentul trebuie însoţit mereu de dorinţa de a învăţa. Probabil că este şi meritul meu, dar nu este atât de important.

M.S.: Importantă este întâlnirea...
Y.K.: Da, provocarea şi tema de discuţie. Spre exemplu, în piesa Îngropaţi-mă pe după plintă de Pavel Sanaev tema este una importantă, profundă şi cu toţii discutăm pe marginea ei. A fost ideea mea să o propun, dar mai departe ţine foarte mult de actori, eu pot doar să îi ajut să înţeleagă. Felul în care ne schimbăm pornind de la subiect, lucrurile pe care le înţelegem şi le învăţăm, ţin de fiecare dintre noi. Direcţia este dată de subiect şi de întâlnirea dintre noi. Dacă suntem cinstiţi atunci toate aceste întâmplări ne schimbă ca oameni.

M.S.: Este prima oară când montezi în România un text contemporan...
Y.K.: Pentru mine nu a avut niciodată importanţă dacă un text este clasic sau contemporan. Cum spuneam, trebuie să fie o întrebare profundă, nu ceva mărunt pe care l-am putea rezolva uşor dar care ne lasă indiferenţi. Un subiect care stă mult timp în picioare şi ne marchează. Din păcate, sunt foarte puţini autori contemporani care ştiu să pună această întrebare. Pentru mine a fost întotdeauna mai incitant să vorbesc cu Cehov decât cu Tutkin, care în Rusia este un fel de Bulă. Din fericire, textul Pavel Sanaev are miză.

M.S.: Care este marea întrebare a acestui text?
Y.K.: Sunt mai multe întrebări care ţin de suflet. Oare ce este sufletul? Care sunt cele mai frumoase şi cele mai îngrozitoare laturi ale sale? Acolo încap în acelaşi timp: dragostea, ura, frumuseţea şi hidoşenia. Marii scriitori despre asta au scris. Pentru mine, restul nu are însemnătate. Romanul lui Pavel Sanaev l-am descoperit pentru că soţia mea, Nataşa, mi-a spus să-l citesc. Ştia că îmi doresc foarte mult să mă întorc la Bulandra şi să lucrez cu doamna Mariana Mihuţ. Căutam nu numai un rol care să fie interpretat de o mare actriţă, dar şi un text care ne-ar putea stârni interesul azi. Nataşa mi-a zis "citeşte cartea aceasta, îţi va plăcea" şi a avut mare dreptate. Mi-am spus că este important ca această poveste să fie pusă în scenă de mine sau de altcineva, să fie arătată oamenilor. În Rusia deja s-au făcut un film şi un spectacol.

M.S.: Scenariul filmului este scris de către autor?
Y.K.: Din câte ştiu, filmul a avut o istorie complicată. Pavel Sanaev a scris scenariul pentru un film pe care intenţiona să îl regizeze, dar apoi a intrat în alt proiect şi a renunţat. Regizorul filmului şi-a făcut propriul scenariu. După premieră, au intrat în conflict pentru că Pavel Sanaev nu a fost de acord cu filmul. L-am văzut şi înţeleg de ce autorul a fost revoltat. Este foarte bine realizat, actorii sunt foarte buni, dar esenţa poveştii s-a pierdut. În roman, totul se învârte în jurul iubirii dar realizatorii nu au luat-o în seamă. Pur şi simplu nu există. Astfel, sunt doar nişte oameni care se urăsc. După părerea mea, nu este interesant să povesteşti despre asta. În carte, nu ştii unde se termină iubirea şi unde începe ura. Este o poveste despre viaţă care le conţine în egală măsură pe amândouă.
În ceea ce priveşte spectacolul Îngropaţi-mă pe după plintă, din punctul nostru de vedere dialogul a fost iniţiat. Dacă îi va incita şi pe ceilalţi, deja este altceva. Pentru noi a contat faptul că în timpul repetiţiilor nu am vorbit despre profesie, ci despre viaţă. Ne-am adus aminte de părinţi, copii, familie, am povestit întâmplări despre noi şi ceilalţi. Nu ne-am gândit la cum să jucăm sau să regizăm. Totul a venit de la sine.

M.S.: Crezi că are legătură cu tine sau cu felul în care vezi tu viaţa?
Y.K.: Nu ştiu cum sunt şi dacă ţine de felul meu de a fi. Ceea ce se vede în oglindă nu sunt eu. Încerc să nu mint şi să nu le permit nici actorilor să o facă. Atunci când se întâmplă, le spun foarte simplu: "minciună". Cred că asta ne ajută să ne găsim propriul adevăr. Deşi suntem foarte diferiţi, la un moment dat ne descoperim multe în comun, părţi care ţin de natura umană. De la mărunţişuri până la evenimente care ne-au marcat. Ajungem să descoperim că, într-un fel, ne asemănăm şi asta e minunat. Apoi spectatorul vine la spectacol şi dacă experienţa sa de viaţă va coincide cu a noastră, dacă este chinuit de aceleaşi întrebări, între noi va exista o legătură.

M.S.: Cu ce crezi că va pleca spectatorul la finalul acestui spectacol?
Y.K.: Ar fi minunat dacă ar cumpăra flori şi le-ar dărui părinţilor. Din păcate, deseori ne gândim la ei prea târziu.

M.S.: Despre asta este vorba în spectacol?
Y.K.: Nu numai. Nu îmi plac formulările. Viaţa curge pur şi simplu. Spre exemplu, despre ce este viaţa ta, Mirela?

M.S.: Despre părinţi, muncă, iubire...
Y.K.: Tristeţe, singurătate, o fericire fără margini... De fapt, spectatorul nu este condus spre ceva anume, fiecare va rezona cu altceva. Ideal ar fi dacă la final, ar pleca cu întrebări, şi nu cu răspunsuri.

M.S.: Cu doamna Mariana Mihuţ ai o relaţie specială...
Y.K.: Ne leagă o bucată de viaţă de mulţi ani, o perioadă de muncă aparte şi asta apropie mult oamenii. Avem grijă unul de celălalt. Uneori mă simt ca şi cum aş fi fiul ei, alteori tatăl. Este special felul ei de a veni în întâmpinarea celuilalt atât ca actriţă cât şi ca om. Aduce atât de multă simţire încât te copleşeşte. Este uimitor cum trece totul prin ea. Respinge minciuna organic. Nivelul de adevăr pe care îl aduce mă obligă şi pe mine să dau cât mai mult.

M.S.: Cu Marian Râlea ai lucrat acum pentru prima dată. Cum au fost repetiţiile cu el?
Y.K.: Extraordinare. Pe Marian îl cunosc de mult timp, dar până acum nu am avut ocazia să lucrăm împreună. Aşteptam cu interes să ne întâlnim şi eram curios să văd cum repetă. În rolul acesta aduce o imensă cantitate de candoare şi de frumuseţe sufletească. Este foarte potrivit pentru acest rol. Propune foarte mult şi găseşte nenumărate soluţii. Dacă eu îi dau o indicaţie, nu ia soluţia de-a gata ci îşi caută propria cale spre rezolvare. M-a bucurat lucrul cu el.

M.S.: Cum este perioada de pregătire a unui spectacol? Când ai început repetiţiile la Unchiul Vanea de A. P. Cehov ai venit cu macheta gata făcută.
Y.K.: Când am lucrat la Unchiul Vanea aveam insula prezentă în minte dar nu ştiam cum o vom pune în valoare, ce vor face actorii. Niciodată nu mă gândesc la asta. Aveam un sentiment foarte puternic, o imagine la care mă raportam în munca de zi cu zi.
Pentru spectacolul Îngropaţi-mă pe după plintă perioada de pregătire a fost cât timp am lucrat la dramatizare. Când am terminat-o deja simţeam spectacolul pe jumătate. Am ales ceea ce mi se părea interesant, important de spus. Din păcate, atunci când lucrez cu o piesă gata scrisă nu am parte de acest timp de acomodare. Deseori timpul nu îmi ajunge pentru a sonda profunzimile aşa cum se întâmplă la o dramatizare. Fiecare cuvânt îşi are locul său şi mă gândesc mult înainte de a pune o frază într-un anumit loc şi nu în altul. Toate aceste întrebări pe care mi le pun sunt foarte importante pentru ceea ce va deveni spectacolul.
Chiar dacă nu ştiu nimic despre ce va urma, în momentul în care am găsit muzica totul prinde contur. Este o senzaţie, un instinct, o intuiţie, un sentiment foarte puternic. Pentru mine este fundamental să văd, să aud sau să simt spectacolul. Uneori mi se întâmplă firesc, fără să caut foarte mult, alteori nu. Câteodată simt, văd sau aud un lucru şi ştiu că este cel potrivit pentru spectacol. Ideal este ca muzica să fie replică, parte din text, nu un zgomot în fundal. Ea deschide încă un nivel, adaugă o nouă dimensiune, este un contrapunct. Mi-e foarte frică să nu devin genul de regizor care gîndeşte totul înainte şi apoi îi împinge pe actori pe un drum greşit. Una dintre cele mai mari greşeli pe care le fac tinerii regizori, aflaţi la primul lor spectacol, este că îşi construiesc totul în cap. Le este frică să le spună actorilor că nu ştiu cum vor construi o anumită scenă, aşa că inventează totul înainte şi sunt fericiţi dacă spectacolul iese exact aşa cum l-au gândit ei. Din păcate nu îşi dau sema că totul este o capcană, că ce şi-au imaginat este greşit. Chiar dacă pe scenă se întâmplă exact ce au vrut ei, nu este ceea ce trebuie. Este mare lucru să ai curajul, ca regizor, să spui "nu ştiu". Atunci când doar mă prefac că sunt stăpân pe situaţie şi îi dau actorului indicaţii, în secunda doi el ştie că l-am minţit. În schimb, atunci când sunt sincer, deja fac un pas pentru a-i câştiga încrederea. Apoi trebuie făcut ceva pentru a nu cădea în cealaltă extremă când regizorul îi lasă pe actori să facă ce vor. Nu este bine nici aşa. La teatru nu avem voie să ne prefacem. Soluţiile pot fi găsite împreună. Important este să vii cu sufletul deschis spre actori şi să fii atent la ce îţi propun.

M.S.: Şi după ce spectacolul este gata ce se întâmplă?
Y.K.: Din punctul meu de vedere un spectacol nu este niciodată gata. După premieră, situaţia este alta, dar, de fapt, procesul continuă. Căutarea, dialogul cu autorul, cu viaţa îşi urmează cursul. Se deschide o fereastră către spectator, dar esenţa spectacolului rămâne aceeaşi. După premieră eu plec, dar actorii nu vor înceta să se gândească la toate lucrurile despre care am discutat. Totul rămâne în mâinile lor. Dacă în timpul repetiţiilor am plantat sămânţa care trebuia, aceasta va continua să rodească, să îi macine pe actori şi să îi facă să răspundă la întrebările care nu şi-au găsit încă răspuns. În acest fel, spectacolul îşi va avea propria viaţă. Andreea Bibiri mi-a spus că, după mulţi ani de jucat în Unchiul Vanea, a înţeles momentul când Astrov îi cere Soniei, în actul IV, un pahar de votcă, deşi în scena lor îi promisese că nu va mai bea niciodată. A înţeles cât de dureros este acest moment pentru Sonia. De aceea, pentru spectacol premiera nu este deloc importantă.

M.S.: Cum este Yuriy Kordonskiy în afara repetiţiilor?
Y.K.: Nu ştiu. Este un om normal, cu probleme. Viaţa înseamnă mult mai mult decât teatrul. El este doar o mică parte din ea. Am locuit în Rusia, acum stăm în America, am fost şi în alte ţări. Tot timpul plec în locuri diferite, de fiecare dată este ceva nou, învăţ lucruri noi. Am o viaţă interesantă.

M.S.: Cum te simţi când montezi în Rusia şi cum îţi este când lucrezi în altă limbă?
Y.K.: Limba română o înţeleg, pricep tot ce spun actorii. Nu o simt ca pe un obstacol sau ca pe o barieră. Când dau o indicaţie, uneori uit că Taisia trebuie să traducă. Sigur că întotdeauna sunt nuanţe care scapă traducerii, dar pentru mine nuanţele pe care textul le conţine sunt importante doar din punct de vedere literar. La repetiţie putem găsi o sută de cuvinte diferite pentru a ne înţelege, iar atunci când am atins esenţa problemei ele dispar, ne este greu să-l găsim pe cel potrivit. În acel moment începem să ne bâlbâim, eu nu mai ştiu să mă exprim în rusă, iar actorilor le este greu să vorbească în română. Atingem ceva ce nu poate fi exprimat în cuvinte. În astfel de situaţii barierele nu au ce căuta, nici nu mai contează în ce limbă te exprimi. Este un proverb chinezesc al lui Lao Tse care sună aşa: "Plasa este folosită pentru a prinde iepuri, dar în momentul în care au fost prinşi, ea nu mai există. Cuvintele sunt folosite pentru a găsi profunzimea, când am ajuns la ea acestea nu mai contează. Oare unde pot găsi un om care a atins profunzimea ca să mai pălăvrăgim un pic?"

M.S.: Mergi des la teatru să vezi alte spectacole?
Y.K.: Trebuie să recunosc foarte sincer că nu merg prea des la teatru şi asta nu pentru că nu l-aş iubi. Atunci când adevărul nu există, când lucrurile sunt făcute superficial, îmi este rău fizic. Cum lucrul acesta se întâmplă des, am o reacţie de respingere. Suport greu. Pentru mine, teatrul prost este nociv. Atunci când văd ceva nereuşit, mă întreb de ce fac teatru şi gândul acesta mă macină. Oricum nu prea îmi este clar de ce fac această meserie. Când văd un spectacol gol de sens, mă gândesc că nu trebuie să mai fac teatru pentru că totul este o prostie. Din acest motiv ajung să nu mai am nici dorinţă, nici energie pentru a construi ceva. Atunci când văd, foarte rar, o reprezentaţie bună, îmi aduc aminte de ce am ales această meserie. Îmi este greu să mă exprim în cuvinte, dar ştiu că totul are un sens. Ador să fac teatru şi este important să nu uit că totul are un sens.

M.S.: Care este spectacolul care ţi-a rămas aproape de suflet?
Y.K.: Sunt mai multe: Livada de vişini de A.P. Cehov a lui Giorgio Strehler pe care din păcate am văzut-o doar pe casetă, Fraţi şi surori după textul lui Feodor Abramov, regizat de Lev Dodin, spectacolele lui Peter Brook, un spectacol de teatru Kabuki pe care l-am văzut acum doi ani, montările lui Eimuntas Nekrošius. Sunt câteva spectacole care mi-au spus că alegerea mea are un sens.

M.S.: Care dintre spectacolele montate de tine îţi este cel mai drag?
Y.K.: Fiecare dintre ele face parte din mine, din viaţă. De primul spectacol pe care l-am montat nu sunt foarte mândru. Mă bucur că l-am făcut, dar era o piesă foarte slabă din care nu am putut scoate mai mult. Atunci îmi doream cu orice preţ să pun în scenă. Cred că am încercat să fac ceva cinstit dar mai mult nu s-a putut în acele condiţii. De curând am vorbit cu un critic de teatru din Rusia care mi-a spus că îşi aminteşte de acel spectacol. I-am zis că e mai bine să uităm de el şi mi-a răspuns că l-a luat ca pe o încercare a unui tânăr regizor care îşi dorea să facă ceva dintr-un material dramaturgic scris prost. Unele dintre spectacolele mele încă mai trăiesc, altele nu se mai joacă.

M.S.: Crezi că a fost o şansă pentru tine faptul că ai trecut de pe scenă în sală?
Y.K.: Satisfacţiile sunt diferite. Am avut o perioadă când am montat şi jucat în paralel şi nu se încurcau una pe alta. Una nu o înlocuieşte pe cealaltă. Când am motat Unchiul Vanea în România jucam în paralel în spectacolele lui Lev Dodin. Nu cred că am câştigat ceva prin faptul că în ultima vreme nu am mai jucat. Mi-e dor să fiu pe scenă. Regia a venit din dorinţa de a spune povestea deplină. Atunci când jucam nu puteam povesti decât o parte din ea, bucata care îmi revenea mie. Aveam senzaţia că ceva îmi lipseşte, că nu pot arăta totul: contrast, combinaţii, nuanţe, etc. Voiam să fac un pas în urmă, să cobor în sală şi să încerc să adun totul într-un întreg. Acum îmi doresc foarte mult să pot urca pe scenă şi să povestesc doar partea care îmi revine mie.

M.S.: Ce planuri ai pentru viitor?
Y.K.: Mă întorc la studenţi. Coordonez o clasă de regie. Îmi place lucrul cu ei. Mai departe vom vedea. Tot timpul apar idei noi, planuri, dar niciodată nu putem şti încotro ne duce viaţa.

M.S.: Îţi doreşti ceva anume pentru viitor?
Y.K.: Încerc să nu mă gândesc la viitor. Important este ca oamenii pe care îi iubesc să fie sănătoşi. Mai departe, trăim după cum ne duc drumurile vieţii.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Îngropaţi-mă pe după plintă


0 comentarii

Spacer Spacer