Beatrice Lăpădat: Să începem cu muzica, pentru că ea e prima care se remarcă, în ordine cronologică, în CV-ul tău, ea e cea care te urmează şi pe care o urmezi şi în felul în care îţi structurezi textele, în felul în care le dai ritm şi culoare, în felul în care simţi lumea asta mare căreia i-ai făcut înconjurul. Parcursul tău muzical, cu toată pregătirea de specialitate, cu premiile şi chiar cu un concert solo de pian pe care l-ai susţinut la Veneţia în 2002, nu pare deloc banal. Cum se face că ai ales alte deveniri profesionale în loc să mergi pe drumul care părea o continuare firească şi promiţătoare a ceea ce începuseşi din copilărie?
Manu Anghelescu: De la musique avant toute chose, nu? Aşa m-am gândit şi eu când am deschis pentru prima dată uşa clasei de pian. Bătea un soare blând acolo, printre perdele cu dantelă, în spatele unui pian negru cu coadă scurtă. În acel moment, mi-am zis că exact asta vreau să fac: să stau toată ziua în faţa unei claviaturi. Pe profesoara mea o simţeam deja foarte atentă la mine şi cred că şi ei i-a plăcut din prima de acel copil curios, dar docil, cum păream atunci. E greu, poate, să găseşti un kid atât de fascinat de ceva clasic. Mie mi-a plăcut să repet game rutiniere, să descifrez partituri într-un sistem diferit de ce învăţam în rest la şcoală, să repet la nesfârşit aceleaşi şi aceleaşi fraze muzicale care nici nu prea sunau a muzică la început şi aşa mai departe. Abia acum îmi dau seama cât de mult m-a format acel stil de a repeta în mod diabolic aceeaşi partitură, până îmi ieşea aproape bine. Iar mie îmi plăcea asta; îmi dădea un sentiment de siguranţă şi un vibe fain. Până când am dat de competiţii şi concursuri, am trecut dintr-un sistem politic într-altul (în primul an de şcoală am prins Revoluţia), ai mei m-au trimis într-un schimb de experienţă lângă Viena timp de o lună, fără să cunosc boabă de germană şi aşa mai departe. Ceva cred că m-a dat peste cap: ideea de concurenţă dementă (între colegi începuserăm să nu ne salutăm pe stradă dacă luam premii mai bune la olimpiadele de muzică, mai ales la acelaşi instrument şi aşa mai departe), faptul că nu ni se predau restul materiilor la fel de exigent ca acelea de specialitate, că nu făceam matematică aşa cum trebuie (tatăl meu fiind profesor la Politehnică, asta mă jignea într-un fel lacanian - mai multe despre Jacques Lacan şi influenţa lui asupra a ceea ce am devenit ca gândire în ultima vreme, într-un alt episod - greu de explicat altfel decât psihanalitic), că începusem să observ că lumea muzicală nu are numai intenţii frumoase, că viaţa nu e numai o joacă cu păpuşile (nu că mă prea jucam eu cu păpuşile - aveam un bebeluş pe nume Manuel - sic! - şi cam asta.
În rest, mă dădeam cu bicicleta şi jucam elastic cu fetele până ameţeam). A mai fost un episod bizar într-a patra, când am uitat partitura la o audiţie banală, după care nimic nu a mai fost la fel legat de ce se petrece în mintea unui interpret pe scenă. Şi pe vremea aceea era aproape tabu să vorbeşti despre trac şi teamă de a cânta în public etc. Era ruşinos şi părea penibil să te expui şi să îţi exprimi trăirile în faţa celorlalţi, ca să nu mai zic de concurenţă. Iar eu ştiam că înnebuneam de frică, mai ales după episodul cu lapsusul, să nu cumva să uit partitura. Asta până când a murit într-un accident de maşină colegul de la clasa de pian. Din acel moment ceva s-a rupt iremediabil în mine în legătură cu ideea de pian de performanţă. Brusc, asta şi-a pierdut din sens şi nici în ruptul capului nu mă mai puteam plasa mental pe o scenă în faţa unui public care începea să semene tot mai mult cu judecătorul din The Wall. Ai deschis, vezi bine, o cutie imensă a Pandorei. Mersi pentru asta:).
Şi, ca să închei cu acest copil, tot ce a urmat până în clasa a XII-a, chiar dacă am mai luat premii la olimpiade şi concursuri naţionale, a fost doar ca să nu-mi sară ai mei în cap şi ca să nu-mi deconstruiesc în stil postmodernist ideea de copil premiant. Never do that at home [n.r.: Nu încercaţi asta acasă], în caz că cineva se îndoieşte dacă să-şi urmeze mai mult intuiţia decât imaginea socială. Şi evident, am clacat. De la cel mai competitiv şi silitor elev, am vrut doar să scap undeva, în afara oricărui sistem. Asta nu înainte de a lua zece la bac şi de a-mi face datoria de a intra la Facultate. La Jurnalism de data asta, pentru că altceva în afară de a scrie şi de a schia nu prea ştiam ce puteam face în afară de pian. După care am stat mai mult pe stâncă şi în cărţi.
B.L.: Dacă tot e vorba de deveniri profesionale... Să o luăm în ordine aleatorie: filosofie, muzică clasică, yoga, ştiinţe politice, litere, PR, jurnalism de mai multe tipuri, dar şi abilitatea de a comenta fotbal, în stilul tău mereu la graniţa cu literatura, sau orice altă imagine din cotidian, aşa cum o demonstrează diferitele şi multiplele rubrici LiterNet, unde scrii din 2008. Când ţi-am exprimat uimirea mea faţă de un traseu atât de spectaculos într-unul dintre primele noastre schimburi via mail, mi-ai spus că "De toate şi nimic aprofundat". Nu este asta oare o formă de modestie - sau, dacă îmi permiţi, poate chiar de alint inconştient - venind din partea cuiva înzestrat cu multe competenţe şi talente?
M.A.: M-ai ghicit. Exact despre acest complex este vorba, poate nu numai la mine, ci la întreaga noastră generaţie post-decembristă: o formă de alint inconştient în negarea complexului de inferioritate pe care am ajuns să ni-l manifestăm prin însăşi mediocritatea fugii de aprofundare. Pentru că această săpătură în detalii poate fi de speriat pentru cineva care a învăţat la şcoală că trebuie să exceleze în toate: să aibă zece şi la mate şi la desen, şi la muzică şi la chimie, şi la sport şi la română. Şi dacă asta pricepi din viaţa de fiinţă la început de drum, cred că ieşi greu din acest complex al adolescentului care nu este nici miop, nici sărac, nici bolnav şi deci nu ar avea niciun motiv real de a "nu reuşi în viaţă". Deci da, zic sincer că nu am aprofundat nimic, pentru că ştiu bine că am evitat să-mi aloc timp şi energie într-o singură direcţie, dispersia fiind prea atractivă pentru cineva cu un copil interior atât de atras de sclipici ca mine. Ce-i de bun-simţ, totuşi, la oamenii ca mine este că-şi dau seama la un moment dat că sunt nişte clovni ambulanţi în continuă căutare de atenţie. Dovada: îmi face o plăcere aproape perversă să vorbesc aici, pe acest text cu cineva care ştiu că m-a citit de-a lungul anilor şi care pare interesat de subtilităţile unui scriitor ratat. Alint inconştient? Deloc. Perfect conştient:).
B.L.: Aveai 27 de ani când ai plecat într-o călătorie de un an în jurul lumii. Ai văzut cu ochii tăi şi ai trăit cu simţurile tale ceea ce nicio bibliotecă şi (aproape) nicio imaginaţie nu pot furniza: peisaje, tipologii umane, mâncăruri, muzici, dansuri, mii de feluri de a iubi, de a oferi, de a fuma, de a dormi. După toate aceste peripeţii, crezi că în ciuda diferenţelor culturale chiar suntem "la fel" sau felul de a ne trăi "micul cotidian", precum şi prezenţa sau absenţa marilor ritualuri ne despart mult mai mult decât credem?
M.A.: Pff, chiar a trecut ceva vreme de atunci şi nu pot observa acea perioadă de acum zece ani decât ca o nebunie arogantă de a experimenta totul deodată. Mi-a plăcut Freddie de mică şi cred că filosofia asta de I want it all and I want it now [n.r.: Vreau totul şi vreau acum] m-a marcat fără să-mi dau seama. Doar în momente de extenuare mă mai întreb de ce fac ceea ce fac şi cum de reuşesc să trag atât de tare de mine doar pentru a-mi demonstra că exist, că sunt vie. Poate că mirajul acesta al călătoriilor în jurul lumii, de o extravaganţă şi financiară, şi energetică greu de explicat, m-a dus în anumite zone ale analizei personale pe care altfel nu le-aş fi accesat niciodată. Probabil că aş fi rămas cu aceleaşi complexe de pianist căruia i-a fost frică de o comisie plictisită la o olimpiadă de care toată lumea a uitat în următoarele minute. Călătoria aceea mi-a adus din nou în vizor plăcerea de a scrie, iar Răzvan [Penescu] ştie bine că a fost un fel de ghid pentru mine când mi-a propus să scriu săptămânal despre ceea ce trăiam, fără să-mi impună niciun filtru. Asta mi-a dat o imensă libertate de a scrie exact cum simţeam. Nu cred că scriam acel Jurnal al fericirii în varianta anti-Russell (nu citisem În căutarea fericirii de Bertrand Russell decât după publicarea cărţii mele - nimic mai arogant), fără să am un motiv de a scrie de oriunde: din aeroport, de pe banca unui parc, din jungla amazoniană, dintr-un hostel infect din Arequipa sau dintr-un apartament ospitalier din Auckland. Doar că încet-încet m-am prins că fericirea asta esoterico-fascistă care îmi stătea deasupra capului ca drobul de sare nu avea să-mi aducă niciodată împăcarea cu sine. Acel sine transcendental, care nu-şi dorea decât să-şi demonstreze sensul într-o existenţă aparent fără sens.
Mă întrebai de ritualuri. Da, la un moment dat chiar ai senzaţia că peste tot este vorba despre aceleaşi şi aceleaşi trăiri umane care se propagă la infinit şi care ţin destul de puţin de segmentări sociale sau culturale. Asta atâta timp cât rămâi atent şi vigilent la exact acel sindrom al privirii omului în ochi şi la faptul de a avea curiozitatea de a-l înţelege cu toate cele. Nu zic că aprofundezi această curiozitate întotdeauna, dar măcar rămâi deschis la acea idee de conexiune care pare la un moment dat singurul motor în menţinerea acelui sens metafizic care-ţi dă energie să urci şase miari, să te împrieteneşti cu sute de oameni, să iubeşti nebuneşte, să te afunzi în cele mai adânci cotloane ale subconştientului, să încerci psihedelice, să faci copii şi aşa mai departe. Atunci începi să te apropii de acel Dao existenţial care-ţi spune: "Man, fericirea asta e Maya şi too much love will kill you [n.r.: prea multă dragoste te va ucide]."
B.L.: În lumina dezbaterilor recente despre sustenabilitate, schimbări climatice şi sufocarea Planetei cu plastic - discuţii care în 2010-2011 erau încă departe de a fi atât de ample şi de complexe ca astăzi - ce ai schimba, privind retrospectiv, în felul tău de a călători şi de a-ţi lăsa amprenta într-un loc, din punct de vedere pur logistic?
M.A.: La fix. Exact. Despre asta începe să fie vorba. Fix acum scriu de pe lângă un gheţar care acum zece ani era acolo, în toată splendoarea lui. Acum e o fărâmă, o amintire cu gheaţă. E pe bune, o vezi, e in your face [n.r.: în faţa ta], ce naiba. Nu ştiu de ce mai e nevoie ca să pricepem gravitatea situaţiei şi să ne mobilizăm în a face fiecare ce putem în ideea de a ne informa şi a încerca să stagnăm măcar poluarea asta care e tot mai evidentă. Poate că tehnologia asta actuală, cu maşinile sale Tesla, la pachet cu o trezire a conştiinţei mondiale în legătură cu respectarea legilor naturii, de a gândi sustenabil pe termen lung, integrativ, în termeni socio-politici, umanisto-ecologist-animişti, într-un spirit post-capitalist. Nu zic că soluţia este întoarcerea în pădure (n-am avea loc oricum, staţi liniştiţi), ci mai degrabă reglarea unui sistem începând de la reconstrucţia unei baze conceptuale: Ce vrem ca fiinţe umane de la viaţa asta atâta timp cât suntem nevoiţi să împărţim acelaşi spaţiu fizic? Şi vin cu o pildă Zen (dacă tot e la modă, nu?), legat de ideea că nu poţi ieşi dintr-un spaţiu dacă mental nu te simţi îngrădit în ideea de spaţialitate. Şi totuşi, trăim pe Pământ, nu că am fi cu toţii cu picioarele aici, dar atâta timp cât putem face ceva pentru a ne prelungi viaţa aici, zic că merită efortul. Sper în învierea gheţarului. Cam aici se opresc pretenţiile mele ecologiste din acest moment. Punct.
B.L: O întrebare care mă preocupă mereu când sunt faţă în faţă cu campioni ai călătoriilor. Ce faci atunci când, în ciuda universalităţii limbii engleze, dai totuşi peste situaţii în care absenţa unei expresii lingvistice comune apare ca o barieră? În ce constă limbajul corporal, facial şi energetic care compensează sau repară absenţa unei limbi şi cum trăieşti un astfel de performance când tot ce ai nevoie este, poate, rezolvarea unei situaţii hiperconcrete?
M.A.: O, acest cuvânt, performance, mi-a răscolit o memorie latentă. Îţi răspund, deci, indirect, printr-o mică povestioară despre lucrarea de disertaţie pe care am susţinut-o în vara psihedelică a lui 2019 la Facultatea de Filosofie. Se făcea că vorbeam despre deconstrucţia erosului de-a lungul timpului, de la Platon la Derrida. Şi povestind în faţa unei comisii uşor fascinate de ideea absurdului acestei idei (pe care o pun zilnic în practică, apropo), într-un final mă întreabă un membru al comisiei: Manu, was this a performance or you really wanted to say something in your paper? [n.r.: Manu, asta a fost un performance sau chiar ai vrut să spui ceva prin lucrarea asta?] Aşa că, dragă Beatrice, improvizaţia şi performance-ul sunt specialitatea mea. Desigur că în anumite locuri nici nu trebuia să zic nimic, că toate intrau în legătură cu oameni, situaţii, conjuncturi dintre cele mai neaşteptate. Pentru că atâta timp cât sunt "conectată", viaţa se întâmplă de la sine. Cu sau fără limbaj. Deci vezi tu, nu e despre călătoria în exterior. Mai niciodată.
B.L.: Şi de ce ai nevoie ca să te simţi "conectată"?
M.A.: Ca şi acum, când lucrurile în lume sunt destul de razna (chiar când scriu aceste rânduri, în martie 2020, suntem în plină pandemie de virus COVID-19), ceea ce mă conectează la sine şi la sursă, dacă vrei, este chiar această speranţă paradoxală că după această - sper eu - avertizare, vom reveni la a aprecia măcar cu puţină decenţă ceea ce am reuşit să luăm de bun timp de ani de zile. Norocul nostru că am trăit aceste vremuri în care am putut să călătorim în toată lumea, să avem o libertate de exprimare imensă (am şters, totuşi, de pe wall-ul de Facebook discursul lui Marlon Brando din Apocalypse Now. Mi s-a sugerat că nu ajută în perioada asta), putem fi cam orice vrem să fim, avem tone de privilegii şi totuşi greu ne mulţumeşte existenţa în sine. Cred că am ajuns la o opulenţă (generaţia noastră şi cercul închis sau bula în care eu şi tu poate trăim) în care mofturile sunt tot mai sofisticate. Şi ştim bine că acel desire of the desire [n.r.: dorinţă a dorinţelor] este cea mai complexă chestiune de pe lumea asta şi, în acelaşi timp, cea mai simplistă: întotdeauna ne dorim ceea ce nu avem. Ca să revin, conexiunea a devenit lipsa fricii de a părea cretin în faţa celorlalţi. Şi da, încetul cu încetul ajung şi acolo. Plus lipsa temerii că "totul e online". Da, avem încă grijă să mai menţinem o viaţă departe de cea din social media, dar asta nu înseamnă că mai vreau să ascund conceptualul din ceea ce sunt şi fac. Nu am mare lucru de ascuns, iar problemele mele sunt probleme universale. Conectarea cu adevărul personal. Ăsta e nivelul la care ar fi de dorit să acced. În această viaţă:).
B.L.: Ţi-am recitit, în vederea acestui dialog, toate cronicile de călătorie. Şi le-am recitit cu aceleaşi sentimente de la prima lectură, acum nouă ani: pe de o parte, sentimentul de adrenalină al micului nomad din mine, impresia că "şi eu pot, mâine pot şi eu să fac la fel, hai la drum" şi, pe de altă parte, împotrivirea "micuţei burgheze" din mine, care se teme că, în ciuda tuturor extazurilor în faţa varietăţii infinite de peisaje naturale şi umane, nu poate gestiona fără să o ia razna conceptul de "mizerie corporală (asociată) cu un gen de curăţire spirituală" atunci când nu ai la îndemână confortul de secol XXI. Din perspectiva ta, se poate ieşi din dilema asta? Suntem definitiv formataţi sau mirarea extatică în faţa lumii ne poate scoate neaşteptat de repede din deprinderile de care ne credem dependenţi?
M.A.: Am să încep prin a pune lucrurile în context. Imediat după ce am "scăpat" de acel confort de închisoare pe care mi-l dădea sala de pian, am dat de fuga de acasă. Dintr-o extremă într-alta, exact cum am făcut în toate. Aşa că, din cămăruţa cu pian negru, am dat de stâncile scăldate în soare pe care mă şi simţeam ca peştele în apă. Aşa că am început să mă lipesc de gaşca de căţărători de atunci şi să încep o mică odisee spaţială împreună cu un grup de oameni care atunci mi se părea că fac lucruri ireale: dorm pe afară, doar în sacii de dormit pe nişte izolire subţiri, se feresc de ploaie sub o surplombă, fără teama de vipere, de frig sau vânt. Multă vreme acea Vale a Cernei a fost un spaţiu mitic pentru mine şi greu m-am detaşat de ideea cum că acel spaţiu era Acasă. Abia acum îmi dau seama că era un spaţiu mental pe care l-am creat din nevoia de a ieşi dintr-o paradigmă, impusă sau nu de un sistem pe care îl simţeam toxic. Ca să o scurtez puţin, am dormit mult pe afară, în condiţii nu foarte luxoase, fără pretenţii mari de igienă (coarda era de multe ori destul de prăfuită). Iar asta a fost înainte de a sta un an în India, unde nu m-am ferit prea tare de nimic. Aşa că, da, stăteam destul de bine la capitolul sistem imunitar trecut prin tot felul de teste. Prin urmare, tura în jurul lumii a fost floare la ureche pentru mine. Mă puneai într-un cort la 4000 de metri, dormeam acolo, fără să-mi pun probleme de logistică.
Acum nu m-aş mai lăuda atât de evident cu ignorarea realităţii - asta şi pentru că am doi copii care par mai maturi decât mine la acest capitol. Şi dacă e să mă raportez la secolul al XXI-lea, nici asta nu e un standard. Secolul al XXI-lea e doar în anumite locuri şi în anumite situaţii. În multe locuri ale lumii, viaţa mi se pare că n-are nici o treabă nici conceptual, nici logistic, cu ceea ce credem noi că e standard. Eu şi generaţia mea nu am trăit cu un standard dat, prinzând 7 ani de comunism crunt în România, aşa că nimic nu cred că m-a speriat prea tare în nicio parte a lumii. Am şi avut noroc, ce mai. Nu mă ascund cu asta. Cât despre evoluţia spirituală care vine la pachet cu faptul de a trece printr-o mizerie, fie ea corporală sau de situaţie, nu mai sunt convinsă că este atât de necesară. Nu e un standard nici acesta. Acum nu mai consider o condiţie necesară sau obligatorie această ieşire din context pentru a te elibera de nişte dependenţe. Câteodată ajunge să fii suficient de introspect pentru a observa aceste deprinderi, a le analiza, a lua o decizie pentru ca mai apoi să te şi ţii de acea decizie. Eu am avut mereu probleme cu ideea de a mă ţine de un singur plan, dar câteodată îmi iese: observ paradigmele în care mă învârt, îmi dau un şut şi ies din dinamică. Acum, în pragul sfârşitului copilăriei (ca-n Childhood's End a lui Arthur C. Clarke), îmi dau seama mai bine de ce am făcut anumite lucruri în viaţa asta. Şi multe au venit din vanitate. Aşa că nu mă plâng. Merit multe dintre bătăile de cap existenţiale cu care mă confrunt.
B.L.: Apropo de dileme, din punct de vedere uman şi, fără exagerare, chiar umanist, una dintre cele mai impresionante istorii este cea a porterului Maric, prilej pentru tine de a medita asupra interogaţiei etice pe care am putea-o formula astfel: Las sau nu las un străin să facă un serviciu teribil de greu pentru mine, deşi nu aş vrea, dar asta este singura cale pentru el să mai câştige un ban şi, deci, să supravieţuiască? Un ban la propriu aproape, căci ţi-ai dat seama că agenţia mediatoare încasa aproape totul... Ce sunt, în opinia ta, turiştii de azi pe axa colonizator-invadator-salvator-reparator cu mijloace limitate?
M.A.: O dilemă care încetul cu încetul nu mai priveşte doar lumea mai puţin dezvoltată - mai ales în contextul inteligenţei artificiale, în care multe dintre job-urile actuale e posibil să devină redundante, tocmai pentru că pot fi îndeplinite mai rapid şi mai bine de către nişte algoritmi. Aşa că povestea lui Maric din Jurnalul fericirii - o călătorie în jurul lumii (scrisă acum o sută de ani, după cum simt acea perioadă) poate deveni problema mea, într-o lume în care inteligenţa artificială va face unele lucruri pentru care e plătită mai bine decât mine. Încerc, deci, să caut modalităţi sustenabile de consum, să pricep că nicio cale extremă nu poate fi calea către mai bine, aşa cum orice în exces, chiar şi minimalismul, poate deveni sursă de suferinţă pentru cel ce depinde de gestul tău de a achiziţiona sau nu un anumit produs. Problema care se pune acum este cum se poate ieşi din acest cerc vicios din care credeam că se poate evada la un moment dat pur şi simplu prin meditaţie şi escapism spiritual. Chiar în acest moment nu mai sunt atât de convinsă şi aleg să mă implic în ideea de a schimba sistemul în care funcţionez prin educaţie şi perseverenţă în mica mea comunitate din care fac parte. Binele meu personal devine irelevant în contextul în care în jurul meu încă există doze mari de corupţie, înşelăciune şi minciună. Aşa că da, aleg să susţin valorile în care cred acum, după zeci de călătorii, şi să încerc să aduc o schimbare la mine acasă. Povestea lui Maric a devenit acum o cauză, aplicabilă local. Sper să mă ţină.
B.L.: Cum funcţionează memoria unui călător de cursă lungă? Unde stochezi totul - de la proiecţia plastică a structurii unui loc până la mirosurile de pe stradă şi o expresie anume a unui trecător cu care poate nici nu ai comunicat? Ce ai uitat cel mai repede şi ce revine cel mai recurent în psyché-ul tău?
M.A.: Bine că mă întrebi asta. Şi eu m-am surprins de multe ori întrebându-mă unde se mai poate face spaţiu pentru acumularea de informaţie, nu atât legat de stocare (asta poate deveni apăsător câteodată), cât legat de analiză. De multe ori simt această presiune a filtrării şi a procesării. Ce înţeleg din ce mi se întâmplă, de ce nu decantez odată totul prin scrierea acelei cărţi cu personaje care stagnează de atâta timp în stare latentă în capul meu, de ce nu scriu acele nuvele fantastice care să se bazeze pe toate minunile trăite în concret sau în fantastic? Deci da, uit repede tot ce ţine de concret, cam în acelaşi ritm în care se lipeşte de creierul meu tot ce ţine de conexiuni profunde la nivel uman, idei şi abstract, care până la urmă s-ar putea întâmpla şi într-o altă galaxie, nu neapărat în Europa sau Asia. E bizar şi trist, poate, să-ţi spun că mai nou nu mai am niciun interes în a călători pentru a descoperi. Sunt în stadiul în care am o casă Acasă şi încă alte câteva locuri cu prieteni buni la care mă duc constant. Aproape că mi-e deja teamă să extrapolez. Ce-mi doresc acum e să aprofundez ceea ce am asimilat de-a lungul timpului. Probabil că e cel mai firesc şi natural lucru de făcut acum, după atâta dispersie, entuziasm şi curiozitate consumate în prea multe direcţii. Cred că acum, la cei 37 de ani ai mei, cam ştiu ce vreau şi mai ales ce nu vreau. Devreme sau târziu? Nu-mi dau seama încă. Depinde de cum mă mobilizez să transpun acel fantastic în realul cuvintelor. Psyché-ul care mă urmăreşte trebuie materializat în ceva. Şi cred că nu ştiu să fac altceva mai bine decât să mă pun să scriu despre ce mi s-a întâmplat. Şi de data asta pe bune. Ca o memorie de telefon care trebuie curăţată, aşa şi mentalul meu trebuie golit şi stocat pe un drive extern: o carte.
B.L.: Dintre toate locurile în care ai fost, care e cel în care ai simţit că ai fi putut, fără niciun regret, să mori atunci şi acolo, perfect împăcată cu tine, cu Planeta şi cu semenii?
M.A.: Ştii că, de obicei, acel loc în care poţi "muri" fericit, nu e un loc fizic. Am trăit un astfel de moment, ştiu unde eram fizic, dar mai ştiu că nu ţinea de acel spaţiu în sine, ci de acel moment mental partajat. De foarte puţine ori spaţiul fizic can do all the magic [n.r.: poate aduce toată magia]. Exact ca în artă, frumuseţea, starea de prezenţă absolută, de final împăcat, ţine de cum priveşti acea lucrare, acel spaţiu, acea stare de observare a observatorului.
B.L.: Şi apoi, înapoi acasă, după toată nebunia. Nu este teribil de deprimantă revenirea în fix, în stabil, în previzibil după aşa o aventură?
M.A.: Ai zis bine "nebunia". După toată permutarea de care am avut parte, revenirea la fix a părut sinistră o perioadă, după care am ajuns să mi-o doresc cu ardoare. Tot ce ţine de aprofundare, de stabil şi sigur, pare acum ceva ce poate fi de dorit după ce ai văzut poate prea multe. Pentru că paradoxul alegerii se instalează rapid. Începi să ai dubii legate de alegerea locului unde trăieşti, a sistemului, partenerului, tipului de cafea pe care o bei şi de aici drumul către nebunie e garantat. Trebuie să înveţi să te opreşti la un moment dat şi să-ţi zici că de aici călătoria va avea alt sens: către interior.
B.L.: Dar şi dacă priveşti prea mult spre interior ai garanţia nebuniei...
M.A.: Adevărat. Nu neg că mi-am pus de multe ori problema asta, cât de departe vrei să mergi în autoexplorare, iar aici există mereu un răspuns: atât cât îţi permite acel solid ground [pământul] de sub picioare. Cu cât e mai sus, cu atât e mai periculos de urcat mai sus (puţin oxigen, delir, extravaganţe suicidale). Dar dacă ai un nivel mai plan şi mai calm la care să te raportezi, cred că poţi întinde puţin coarda. Încă nu îmi dau seama dacă sunt la munte sau la deal. Dar (contrar geografiei natale) sigur câmpia n-are nimic cu epigenetica mea personală. Ca să revin în concret, copiii şi bunica mea sunt acel barometru obligatoriu la care mă raportez pentru a îmi menţine misiunea în limite rezonabile. Altfel cred că aş fi căutat un pic mai departe, iar asta ar fi fost uşor periculos pentru acel clasic trai în societate. Probabil aş fi rămas pe undeva prin India sau Nepal, încercând tot felul de meditaţii transcendentale sau picturi psihedelice. Sau cine ştie? Pianistă sigur nu mai aveam şanse.
B.L.: Te-a încercat sau te încearcă vreodată un sentiment de culpabilitate gândindu-te la faptul că o sumedenie de oameni nu ies din satul lor sau din ţara lor în timp ce tu ai avut şansa fantastică de a umbla dintr-un loc în altul timp de un an?
M.A.: Nicidecum. În egoismul asumat pe care învăţ să nu-l maschez, recunosc că nu m-am prea comparat cu lumea care nu iese din propriul sat. Întotdeauna ştiu că se poate ieşi din orice sistem. A nu ieşi din propria schemă sau dogmă (spaţială sau nu), nu are o scuză de genul "nu am avut şansa". Câte cazuri nu ştim de oameni care au plecat cu nimic din locul în care nu s-au simţit bine şi au ajuns să facă lucruri mult mai importante decât mine sau tine? Deci nu, nu mă compar cu bunica mea de exemplu, care ştiu că a preferat întotdeauna siguranţa propriei curţi decât să vadă grădinile de la Versailles. Pentru ea a fost o alegere. Nu toată lumea are chef de hălăduit prin lume.
B.L.: De ce yoga? Care sunt clişeele la modă azi de care crezi că această practică ar merita să scape?
M.A.: Dură întrebare. Şi eu mă confrunt cu starea asta de penibil de fiecare dată când îmi amintesc cum am început această disciplină acum 15 ani. În primul rând, am folosit-o pentru mine personal, descoperind-o în India, evident, fiind parte din acea călătorie individuală şi integrativă cu sine. Cam cum fac acum, dar în altă formă. E un proces prin care trebuie să treci, cum zic toţi maeştrii, prin toate etapele. Şi da, acum mulţi ani, la întoarcerea acasă, cu toate scandalurile de rigoare în legătură cu această practică în media, am continuat să practic şi mai apoi să predau ceea ce am simţit eu că poate fi util pentru mica mea comunitate de oameni care începeau să se plimbe prin lume şi să afle tot felul de lucruri mai mult sau mai puţin spirituale pe propria piele. M-a prins şi a prins pentru o vreme. Acum am micul meu spaţiu unde mă simt în completă siguranţă predând, iar lumea care vine ştiu că vine de drag. Este şi asta o etapă şi simt că nu va mai dura mult. Dar cât este şi a fost mi-a lăsat spaţiu mental pentru a fi ceea ce sunt: un om care experimentează, gândeşte abstract, face cam ceea ce vrea şi rămâne cât poate de independent faţă de sistem. Încă două cuvinte despre yoga: este, într-adevăr, o disciplină care începe din exterior şi se încheie în interior. Cam atât. Merită încercat, în forma tradiţională, măcar o dată în viaţă. Iar pentru cei care au făcut o industrie din asta, foarte bine, atâta timp cât păstrează decenţa şi respectul pentru ceea ce poate fi încă catalogat la graniţa dintre sacru şi profan, dacă e să mă folosesc de Eliade pentru a masca măcar puţin diletantismul de care suferă această practică în ultima vreme. Nu mai zic de retragerile de meditaţie Vipassana de care vorbeşte şi Yuval [n.r.: Noah Harari] în Homo Deus, plus alte stagii pe care orice profesor de yoga ar trebui să le treacă cu sine. Dar asta e o altă discuţie şi poate merită aprofundată la un moment dat. Acum pot spune doar că fac tot ce pot în comunitatea mea pentru a păstra decenţa şi ideea principală în această disciplină: uniunea minţii cu corpul şi poate cu o conştiinţă superioară. Fără ezoterisme, pe cât posibil.
B.L.: (In)CompletAbilă? În Vieţile altora? O Povestire minimalistă? Încă În căutarea fericirii? Prin care titlu de rubrică LiterNet pe care ai semnat-o şi o semnezi te-ai defini astăzi pe tine - Manu, care a făcut cândva înconjurul lumii şi care azi se gândeşte la ea din Timişoara în timp ce predă yoga şi scrie poveşti de îmblânzit lumea din jur?
M.A.: Într-adevăr, toate au fost şi sunt etape personale din viaţa mea. Chiar şi atunci când am crezut că fuzionez mai mult cu vieţile altora, tot despre mine era vorba. Cred că e şi asta o formă de sufocare, de a nu reuşi să ieşi nicicum din propria naraţiune în care de multe ori mă simt mai mult personaj decât autor, mistic privind sau nu existenţa aceasta literară. Ştiu că undeva acolo se află The Story [n.r.: Povestea cu P mare]. Aştept momentul acela de disciplină în care să mă aşez cu tihnă şi să încep să o scriu. Şi ştiu că va avea sensul ei: o naraţiune cu personaje reale, toate trecând prin ceea ce încă experimentăm împreună. Încă am curiozitatea viitorului şi simt că din acest punct lucrurile se vor lega altfel decât prevăzut. Pentru că - o dau cu Solaris, din nou - nu avem cum să înţelegem misterele Universului dacă nu reuşim să înţelegem mecanismul propriei condiţii emoţionale şi raţionale. De aceea zic şi eu că timpul miracolelor nu se încheie aici.
Va urma...