Alex Gâlmeanu a fost prezent la o întâlnire cu publicul, la Târgu Mureş, la invitaţia redacţiei DoR, cu care colaborează de mulţi ani. În cadrul evenimentului, artistul fotograf a povestit cum a moştenit pasiunea pentru fotografie din familie, cum a crescut înconjurat de aparatură şi peliculă fotografică şi a pozat neîntrerupt cu aceeaşi pasiune. A declarat că nu şterge nici unul dintre cadrele sale, considerând că în viitor ar putea avea o relevanţă istorică, dacă nu artistică, şi este interesat de noile tehnologii media, care i-ar putea permite să îşi extindă universul vizual.
Andrei Vornicu: Ai o carieră longevivă în fotografie. N-ai avut până acum momente în care te-a plictisit fotografia sau te-a enervat sau nu ştiai ce să mai faci în acest domeniu ca să fii satisfăcut?
Alex Gâlmeanu: Mi se întâmplă foarte des asta. Trebuie să recunosc că mă aflu printre privilegiaţii care au supravieţuit mai multor generaţii de fotografi - cel puţin trei sau patru. Ştiu fotografi din copilăria mea fotografică, din adolescenţa mea fotografică, din maturitatea mea fotografică. Nu ştiu neapărat o cheie sau o reţetă a supravieţuirii şi cred că nu mi se datorează, poate într-o proporţie foarte mică, dar ce cred că mi-a rămas şi sper să-mi rămână foarte mult timp e o anumită curiozitate. Sunt foarte curios despre cum a evoluat fotografia, despre ce instrumente noi vor compune fotografia viitorului. Vreau să învăţ foarte multe lucruri, încerc să învăţ, de exemplu, cu ce se mănâncă componenta asta de social media, care devine o enormă galerie de artă în care ai un public uriaş. Este foarte greu să aduni 100 oameni într-o galerie de artă, în schimb pe un cont de Instagram poţi să aduni zeci de mii de oameni. De vreo doi ani de zile mă joc foarte mult cu drone. Încerc să le aduc mai pe toate în zona fotografiei de portret, dacă se poate. Încerc să am foarte multe experimente, încerc să mă duc într-o zonă video în momentul de faţă şi cochetez cu foarte multe dintre tehnologiile moderne, tot felul de stabilizatoare de imagine, tot felul de lucruri de genul ăsta cu care încerc să mă obişnuiesc şi să le-nvăţ. Pentru că e ca şi cum ai învăţa să cânţi la pian, sunt instrumente foarte diferite, în care omul e cea mai importantă componentă. Ai cumpărat instrumentul, dar să devii fabulos în a-l folosi durează o perioadă. Poate că ăsta este un posibil secret al supravieţuirii, în sensul să înţelegi ceea ce se întâmplă în jurul tău, să înţelegi schimbările şi să nu le refuzi.
Realitatea este că orice ai fi făcut, putea fi făcut mai bine
A.V.: Cum reuşeşti să armonizezi componenta comercială a unei fotografii cu cea artistică?
A.G.: Nu ştiu dacă pot să le armonizez în cadrul unui proiect anume, dar cu siguranţă încerc să le armonizez la nivel de carieră. Dacă mă întrebi despre un fotograf, tendinţa mea este mai degrabă să caut căutările lui personale, să caut ce face el în afara jobului, să caut să-i văd proiectele personale, să caut să-i văd implicările, căutările, cultura, valorile, din punct de vedere al ceea ce face el personal. De obicei, joburile comerciale vin şi cu un brief, adică există o temă pe care tu trebuie să o faci. Tema nu este neapărat dată de tine, ideea nu este neapărat a ta. Tu participi la a realiza ideea cu toate forţele pe care le ai şi faci tot ce ştii tu mai bine în ziua respectivă ca să ai un rezultat foarte bun, dar nu poţi să zici despre acel job comercial că te reprezintă 100%. Pentru că ideea nu ţi-a aparţinut, a venit din altă parte: de la o agenţie de publicitate, de un art director sau creative director care a furnizat-o şi are nevoie de tine doar pentru a o realiza, pentru a o pune în pagină. La asta se rezumă creativitatea ta: la a lua ideea respectivă şi a o transforma într-un obiect vizual. Există creativitate şi aici, există toate surlele şi toate trâmbiţele, dar nu eşti tu cu totul acolo. De-asta eu cred că în opera oricărui creator ar trebui să existe o balanţă destul de bună între ceea ce înseamnă joburi comerciale şi ce înseamnă proiecte personale. Nu cred că un fotograf ar putea supravieţui şi ar putea avea relevanţă fără proiecte personale. Nu cred că un artist s-ar putea numi cu adevărat artist dacă nu are şi căutări şi frământări la el acasă, între patru pereţi, pe care să le rezolve, să lucreze la ele, să strige puţin.
A.V.: Referitor la subiecţii pe care i-ai pozat până acum, am remarcat că ai o simpatie deosebită pentru actori. Dar ai fotografiat până acum fotografi? Dacă da, cum ai interacţionat cu ei?
A.G.: Să fiu sincer, nu am fotografiat foarte mulţi fotografi. Unul dintre fotografii pe care i-am fotografiat e Cosmin Bumbuţ, care se întâmplă să-mi fie şi bun prieten. N-am întâmpinat nici o formă de dificultate, în sensul că aveam deja o relaţie de prietenie şi poate că asta a contat foarte mult. Efectiv n-am avut ocazia să fotografiez prea mulţi fotografi, dar nu am amintiri fabuloase, n-am intrat în nici o zonă suficient de spectaculoasă încât să povestesc despre asta.
A.V.: Ţi s-a întâmplat să ai sesiuni foto la finalul cărora să nu fii mulţumit de nici o poză? Să-ţi spui: "Asta a fost un rateu cap-coadă şi mai bine-o uit."
A.G.: Din sutele de mii de declanşări pe care le fac, să zicem, anual, din toată cariera mea de fotograf eu am adunat un portofoliu de vreo 200 de imagini. Acelea care îmi plac cu adevărat şi cu care sunt foarte împăcat. Cele mai multe dintre şedinţele foto se află într-o zonă gri, o zonă care nu se ridică neapărat la rangul de portofoliu. Este foarte dificil să faci un proiect foarte bun pe lună. E şi o situaţie norocoasă. Dar aici intervine o anumită subiectivitate, pentru că tendinţa mea naturală este să fiu destul de nemulţumit. Clienţii mei sau oamenii pentru care fotografiez nu simt asta la modul că, cel puţin pe moment, şedinţa foto răspunde nevoilor punctuale, dar eu am avut mai mereu nemulţumirea asta şi e o nemulţumire care ţine de propriul meu psihic. Sunt foarte greu de mulţumit. La un moment dat trebuie să se încheie şedinţa foto şi la un moment dat trebuie să ai un rezultat, şi cred că în 99,99% din cazuri am rezultate cel puţin decente sau cel puţin rezultatele pe care el aşteaptă clientul meu. Nu se întâmplă să plec de la o şedinţă foto iar aceasta să fie cu adevărat un eşec din punct de vedere obiectiv. Din punct de vedere subiectiv, sunt foarte rar cu adevărat mulţumit de o şedinţă foto şi mi se pare că întotdeauna exista cel puţin o variantă prin care puteam să fac mai bine. Dar învăţ din asta şi mi se pare cumva şi un semn de sănătate. Se pare că atunci când crezi că ştii, atunci când eşti mulţumit, atunci când ai senzaţia că le-ai făcut pe toate extraordinar, ai închis nişte uşi, ai blocat nişte situaţii pe care n-ar fi trebuit să le blochezi. Realitatea este că orice ai fi făcut, putea fi făcut mai bine.
Tu ar trebui, cu cariera ta artistică, să fii diferit faţă de ceilalţi, nu mai bun decât ceilalţi
A.V.: Nu consideri că proliferarea imaginii şi, implicit, a fotografiei pe toate canalele şi în toată lumea a demonetizat ideea de fotografie şi, prin cantitatea ei, i-a diminuat importanţa? Orice posesor de smartphone se poate considera fotograf.
A.G.: Şi chiar este. Chestiunea e aşa: nu toate domeniile fotografice sunt afectate în mod egal. În continuare, un portret de autor va fi un portret de autor. În lumea asta social media, în care oricine poate fi fotograf, se întâmplă să am mai mult de lucru ca oricând. Dacă ar fi să fac o analogie cu muzica, după cum ştii, există producţie muzicală enormă la nivel mondial. Aproape orice puştan la un moment dat a cochetat cu a fi muzician. Cu cât industria este mai mare - şi mi se pare că paralela cu industria muzicii este foarte bună - cu atât vârfurile din acel domeniu vor fi mai importante. Mi-aş dori foarte mult să ajungem în situaţia în care un fotograf să fie în stare să umple un stadion întreg. În muzică se întâmplă asta. Aşa cum unui muzician - de succes sau nu - nu îi este frică de faptul că mai există milioane de muzicieni pe planeta asta, aşa nici unui fotograf nu ar trebui să-i fie teamă că oricine din jurul lui poate fi fotograf. Asta ar trebui să fie o locomotivă foarte puternică. Dacă vrei să fii în fruntea unei mulţimi, îţi doreşti ca acea mulţime să fie mare, nu mică, pentru că atunci când e mare are şi greutate. Dacă vrei să schimbi cu adevărat lumea, nu o poţi face de unul singur, o poţi face prin grupuri foarte mari de oameni. De-aia muzica se află mai des în situaţia de a schimba lumea. Au fost foarte multe situaţii când cu o melodie bine cântată s-a schimbat o filosofie întreagă. Fotografia e foarte puternică, potenţialul e foarte puternic. Abia aştept să ne aflăm nişte grupuri enorme de fotografi, este ceva ce-mi doresc şi cred că acuma trăim un pic de Vestul Sălbatic, dar se va sedimenta cumva, vor ieşi şi lucruri foarte bune.
A.V.: Ce părere ai despre concursurile de fotografie?
A.G.: Concursurile de fotografie, ca orice concurs, de orice fel, de pe lumea asta sunt benefice până la un punct. La un moment dat, câştigarea unui concurs fotografic, dacă el e mare, s-ar putea să-ţi ofere un capital de self-PR destul de important, s-ar putea chiar să câştigi nişte clienţi noi pentru simplul fapt că ai acel premiu în portofoliu. S-ar putea ca nişte topuri, la un moment dat, să avantajeze anumiţi creatori de imagine. Pe de altă parte, mi se pare că nici un top de fotografie şi nici un concurs fotografic nu îţi poate garanta lucruri ce ţin de autenticitate, ce ţin de asumare, ce ţin de o anumită energie. Sunt lucruri mult mai subtile. O fotografie nu este bună numai dacă a câştigat foarte multe concursuri, este cumva văzută mult mai bine. Dar sunt mulţi fotografi şi sunt multe proiecte de fotografie absolut superbe care n-au câştigat nici un concurs, niciodată. Concursul, aşa cum şi sună în varianta sinonimă, este un joc. Este foarte bine că există, este foarte important să existe genul ăsta de jocuri, este foarte important să existe competiţie pentru că, uneori, competiţia te duce spre zone pe care nu le-ai bătut cu piciorul până atunci, dar mi se pare că diferenţa dintre un fotograf sau altul nu se poate măsura în ideea de a fi mai bun decât altul. Pentru că fiecare fotograf, fiecare artist trebuie să aibă parcursul lui. Ar trebui să se pună problema de diferit, nu de mai bun. Tu ar trebui, cu cariera ta artistică, să fii diferit faţă de ceilalţi, nu mai bun decât ceilalţi. "Mai bun" ar trebui să fie înlocuit cu "diferit".
A.V.: Să presupunem că din instrumentarul tău fotografic ar dispărea pentru un timp posibilitatea de a edita pozele şi ar trebui să le dai drumul în lume aşa cum au ieşit în momentul în care ai apăsat pe declanşator. Cum crezi că ar fi situaţia asta? Depinzi în mare măsură de postprocesare?
A.G.: Aş fi foarte fericit în sensul că, aşa cum am zis la început, mă bucur de o carieră îndelungată şi am prins fotografia în diversele etape. Am prins momentul ăla în care fotografiile se puteau retuşa cu foarte mare greutate, direct pe negativ. Genul ăla de fotografie pe mine m-a educat. Eu nu mă bazez pe retuş. Chiar dacă la final folosesc retuş, încerc să obţin maximum-maximorum din ceea ce se poate la şedinţa foto. Mi se pare că ăla e momentul în care te numeşti fotograf şi aia ar trebui să facă un fotograf: să te dai peste cap şi să obţii maximum posibil din ceea ce se poate obţine cu lentile şi lumină în faţa aparatului de fotografiat. Adică nu mi se pare corect să ştii că ai putea avea anumite abordări la şedinţa foto, care ar face rezultatul mai bun, dar nu le faci pentru că ţi-e mai uşor să le faci în postproducţie. Mi se pare nepotrivit. Sigur, la un moment dat sunt nişte lucruri pe care nu le poţi face cu optică şi lumini, dar măcar să fi ajuns tu în punctul ăla în care să nu te mai ajute optica şi luminile.
A.V.: Ai declarat că te abordează diverşi oameni pasionaţi de fotografie, ca să îţi adreseze întrebări punctuale. Care e întrebarea pe care o auzi cel mai des?
A.G.: Fotografia are o componentă filosofică foarte importantă şi mai degrabă mi-ar conveni zona aia, dar cele mai multe întrebări sunt tehnice: ce aparat ar trebui să-mi cumpăr? Ce ai zice de aparatul ăsta versus aparatul ăstalalt? Ce crezi despre obiectivul ăsta? Cum să folosesc obiectivul ăsta? Sunt întrebări foarte punctuale şi foarte pragmatice, cu soluţii imediate. Iar cel mai des întâlnită întrebare este ce cred despre un anumit aparat de fotografiat sau ce aparat de fotografiat ar trebui ca omul respectiv să cumpere. Adică, investiţiile astea primare în fotografie.
Cele mai bune fotografii sunt fotografiile pe care le-ai văzut cu ochii liberi, dar n-ai reuşit să le captezi vreodată
A.V.: Menţionai componenta filosofică a fotografiei. Ai şi o definiţie în acest sens a fotografiei?
A.G.: Nu cred că am o definiţie filosofică, dar îmi place foarte mult exerciţiul autenticităţii. Cred că în zona asta mă regăsesc. Nu ştiu dacă e neapărat o filosofie fotografică, dar îmi place să încerc să transform aparatul de fotografiat dintr-un obiect foarte vizibil, în timpul unei şedinţe foto, într-un obiect invizibil. Îmi place să nu simt existenţa aparatului de fotografiat în figura şi expresia celui pe care îl fotografiez. Mi se pare că abia atunci apare "realitatea", când aparatul de fotografiat în timpul unei şedinţe foto se află foarte departe emoţional - nu fizic, că el trebuie să fie acolo unde-i e locul -, să fie un obiect care nu contează. Aş prefera ca în timpul unei şedinţe foto, eu, ca fotograf, să fiu foarte invizibil, iar ca om, să fiu foarte vizibil. Dacă ar exista posibilitatea tehnică de a-mi instala aparatul de fotografiat undeva în ochi sau în cap, aş face-o fără nici un fel de ezitare pentru că mi-aş dori să elimin aparatul de fotografiat din procesul fotografic, în continuare făcând fotografii.
E o mică dramă pe care o trăieşte aproape orice fotograf ce are căutări intense în zona fotografiei: cele mai bune fotografii sunt fotografiile pe care le-ai văzut cu ochii liberi, dar n-ai reuşit să le captezi vreodată. Pentru că însuşi dusul aparatului la ochi în contextul ăla a spart ca un balon de săpun tot ceea ce ai văzut tu minunat acolo. Faptul că eşti aşa, cu ochiul gol, arată extraordinar, iar momentul în care tu ai dus aparatul de fotografiat la ochi te schimbă pe tine, schimbă funcţia ta de-acolo şi schimbă întregul univers din faţa ta raportat la funcţia ta pentru că, brusc, din observator ai devenit fotograf, iar tot microuniversul ăla relaţionează altfel la tine. Asta ar fi foarte interesant şi am văzut până acum fotografii absolut minunate pe care aş fi putut să le fac, dar pentru simplul fapt că m-am dus acolo cu aparatul de fotografiat, am stricat mirajul.
Portofoliul lui Alex Gâlmeanu poate fi văzut pe pagina oficială www.alexgalmeanu.com.