Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Arta trebuie să schimbe oamenii


Cristian Caloian, un interviu cu Anca Damian

13.03.2020
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cineastă cu un palmares impresionant, regizînd deopotrivă live action şi animaţie, Anca Damian ştie să intre în pielea personajelor sale - adesea uitate, periferice, dar nu mai puţin capabile de suferinţă - şi, de acolo, să emoţioneze marele public cu poveştile sale.
Pentru Premiile Gopo 2020, Anca Damian este nominalizată pentru Cea mai bună regie cu un film de animaţie, 
Călătoria fantastică a Maronei / L'extraordinaire voyage de Marona, în care o simplă căţeluşă le aminteşte, deopotrivă celor mici şi celor mari, să nu rămînă indiferenţi faţă de nevoile celor din jur. Fie ei cuvîntători sau nu.


Cristian Caloian: Aţi pus mult suflet în Călătoria fantastică a Maronei, multă empatie.
Anca Damian: Da, este unul din filmele la care participarea afectivă a fost o constantă. De la idee şi pînă în momentul "fabricaţiei". Inclusiv acum, cînd filmul are premiera în douăzeci de ţări, mă duc la cele mai importante evenimente şi constat că emoţia care a generat filmul o regăsesc în sălile de cinema. Am fost în Belgia, Franţa, urmează Spania, SUA. E într-adevăr o dovadă că ceea ce pui în film, asta şi iese.

C.C.: Aţi lucrat cu o echipă trans-naţională, europeană. A fost uşor să lucraţi în acest format divers?
A.D.: Eu lucrez aşa de foarte mult timp. Crulic - drumul spre dincolo a fost o co-producţie majoritar românească, cu o parte poloneză care a ţinut de sunet şi muzică, şi, în linii mari, cu Muntele Magic am început deja să fac 30% din animaţie în Polonia şi sunetul în Franţa. Singurul lucru diferit cu Călătoria Fantastică a Maronei este faptul că a crescut şi complexitatea proiectului şi complexitatea echipei. Balansul s-a mutat. Din cauza situaţiei animaţiei din România, aici am putut să fac 30%, iar în Franţa şi Belgia 70% din animaţie.

C.C.: De ce nu a fost posibil în România?
A.D.: În România nu e nici finanţarea posibilă: maximul pe care îl poţi lua de la Centrul Naţional al Cinematografiei nu poate să acopere decît un scurtmetraj. Am făcut Crulic - drumul spre dincolo într-o situaţie absolut excepţională pentru animaţia din România. Pentru Muntele Magic, 60% din animaţie, iar pentru Călătoria fantastică a Maronei, 30%. Avem cîţiva oameni senzaţionali, precum Dan Panaitescu, cu care lucrez de la Crulic încoace, dar sunt prea puţini. Chiar dacă aş avea asigurată finanţarea, nu poţi aduna o echipă pentru un proiect mai complex.

C.C.: Nu sunt îndeajuns de mulţi profesionişti în domeniul animaţiei?
A.D.: Şcoală există doar de doi ani. Practic, toţi animatorii cu care lucrez nu au făcut animaţie, au făcut arte plastice. Asta înseamnă că sunt mai degrabă excepţii, nu o regulă pentru un grup de profesionişti în domeniu.

C.C.: E necesară, aşadar, o formare specifică.
A.D.: Da. Şi trebuie să ai nişte calităţi pe care nu le ai neapărat terminînd Artele Plastice. Şi eu vin din zona vizuală, am absolvit imagine de Film, dar în ultimii doi ani de liceu am fost acceptată ca audient la Universitatea de arte plastice de la Cluj.
Revenind, colaborarea cu alte studiouri europene nu este o povară. A fost o povară fărîmiţarea în cinci echipe. Eu călătoream între cele cinci locuri permanent. Cînd eram într-unul trebuia să ofer feed-back tuturor celorlalte patru, iar asta a făcut să fie mai epuizant. Nu am avut asistent, nu am avut un coordonator pe proiect, un lead animator, nu am avut un coordonator de producţie. Astfel am fost nevoită să mă ocup şi de partea logistică.

C.C.: Tot din cauza finanţării?
A.D.: Nu pot să spun asta. Ar fi existat, în bugetul francez, posibilitatea, dar a fost comoditatea co-producătorului francez, care şi-a zis că, dacă tot mă descurc eu, de ce să mai plătească un om? Lasă că face ea. Mai avea două luni pînă la finalizarea proiectului şi eram absolut epuizată fizic. Mi-am depăşit limita fizică.

C.C.: Soarta cîinilor vagabonzi este un subiect controversat în România.
A.D.: Marona este o poveste reală. Marona trăieşte încă. Cînd mă plimbam cu căţelul a venit după mine şi nu am mai putut-o lăsa. La început, i-am căutat o familie pentru găzduire temporară pînă la adopţie. E o căţeluşă foarte empatică. Călătorind foarte mult şi avînd căţelul meu care este una din provocările "logistice" ale existenţei mele - ce fac cu el cît timp sunt plecată. Fiind situaţia asta, nu m-am putut implica în multe salvări de animale. Pentru doi-trei căţei, am mai avut implicări punctuale, dar nu am putut să fac asta permanent, organizat. Să ştiţi că sunt oameni care, avînd doar o brumă de salariu, şi-l dedică în totalitate salvării animalelor. Fără asociaţii. Sunt şi alţii care au asociaţii doar pentru a smulge banii. Există şi faţeta asta, din nefericire.
Eu merg în viaţă pe principiul: dacă fiecare face ceva mărunt, la nivelul lui, se poate schimba lumea. Dacă găseşti un căţel în nevoie pe stradă nu îi faci o poză şi îl pui pe Facebook, şi îl compătimeşti de la distanţă, ci încerci să găseşti soluţii: îl duci la un cabinet veterinar, vezi dacă are cip, etc. Adică, să nu treci indiferent. Bineînţeles, atît cît ai posibilitatea.
Adăposturile finanţate de primării, chipurile pentru protecţia animalelor, sunt o adevărată industrie. Sume fabuloase sunt vehiculate, care se duc în buzunarul unor S.R.L.-uri prietene pentru, de fapt, chinuirea şi omorîrea animalelor în adăposturi. Şi nu numai în Bucureşti. Iar astea sunt în afara legalităţii. Inclusiv medici veterinari care încasează 200 de lei pentru colectarea unui căţel de pe stradă şi chiar mai mult pentru eutanasiere - mai mult decît ar costa întreţinerea animalului. Deci, ilegalitatea şi oroarea animalelor care suferă de pe urma lăcomiei omeneşti e gravă.

C.C.: Filmul poate fi interpretat ca un manifest?
A.D.: Povestea are mai multe niveluri de lectură. Una este atitudinea vizavi de animale. În film există hingheri, ca personaj negativ, împreună cu impresarul. Nu sunt individualizaţi, este prezentă doar funcţia lor. Alte personaje negative nu există, toţi au calităţi şi slăbiciuni şi iubesc atît cît pot, în limitele lor. Este o oglindire a noastră, a omului, cu slăbiciunile lui. Atitudinea Maronei este impecabilă faţă de fiecare dintre stăpînii ei. Acceptă că ei trebuie părăsiţi în clipa în care realizează că este o povară pentru ei. Îi ia pe fiecare cu bunele şi cu relele, cu limitele şi blocajele lui.

C.C.: Există critici care văd un proces de antropomorfizare în construirea personajelor animale. Este Marona antropomorfizată?
A.D.: Marona nu este antropomorfizată. Traducerea în limbaj verbal nu ţine de o atitudine umană.

C.C.: Fluiditatea personajului acrobatului, primul stăpîn al ei, ar putea fi interpretată prin simţul olfactiv dezvoltat al căţelului, de exemplu.
A.D.: Da, este un film bazat şi pe senzaţii. Dar modul fundamental de raportare nu este faţă de uman, ci reflectă umanul. Tocmai datorită faptului că se comportă impecabil faţă de om.

C.C.: Comportament de o moralitate foarte înaltă.
A.D.: Prin faptul că animalul trăieşte aici şi acum, că se raportează cu generozitate la ceilalţi, este superior personajelor umane. Este o atitudine faţă de celălalt.

C.C.: Prin asta, constituie un model pentru tinerele generaţii?
A.D.: Foarte rar ne întrebăm în ce măsură copiii sunt învăţaţi ce înseamnă empatia, ce înseamnă a relaţiona cu celălalt într-un mod care să nu fie egocentrist.

C.C.: Aţi avut feedback din partea copiilor?
A.D.: A trecut prin certificări apropo de vîrsta minimă. S-a pus întrebarea: de ce copiii trebuie să ştie de moarte? Aici sunt multe răspunsuri. Spre exemplu, dacă un copil are un cîine, cum viaţa patrupedului este mult mai scurtă decît a sa, va vedea oricum dispariţia lui.
Fiecare ţară a pus o limită de vîrstă, printr-o grilă de întrebări. În Belgia, de exemplu, au pus vîrsta de 6 ani. Nouă nu ne e frică să le arătăm violenţe fără limite la Cartoon Network, capete tăiate care zboară. Nu ne e frică de faptul că violenţa devine o normalitate. Dar, în schimb, ne e frică "să simtă emoţie".

C.C.: În spirit orwellian, violenţa e bună, emoţia e rea!
A.D.: În Belgia la un interviu am spus: "Copiii nu sunt nişte idioţi" şi jurnalistul a pus asta ca titlu. Asta e clar! Doar dacă lăsăm societatea să-i crească strîmb, vor fi stricaţi ulterior şi vor deveni nişte adulţi idioţi.
Pe de altă parte, filmul poate fi privit ca entertainment, dar, eu cred că într-un film inteligent, ai amuzament, însă şi pleci de acolo cu ceva mai important. Sigur, nu cred în arta care este un chin pentru spectator.

C.C.: Călătoria fantastică a Maronei se adresează, deopotrivă, şi adulţilor.
A.D.: Am primit de peste tot acest feed-back. Filmul a fost gîndit cu mai multe niveluri de lectură, iar cel adult este cel mai profund şi exigent. Mulţi adulţi mi-au zis: "M-am raportat la toate relaţiile din viaţa mea, la iubiri trecute". Sunt etape şi etape din viaţă. Iar uneori ajungem să ne despărţim total de anumite persoane, şi totuşi, aşa se construieşte fiecare personaj. Pe de altă parte, filmul este un basm filosofic.

C.C.: Proiecte de viitor?
A.D.: Fac acum un musical, tot de animaţie, bazat pe o reinterpretare a lui Robinson Crusoe via Gellu Naum, Alexandru Bălănescu şi Ada Milea, rescrisă de mine într-un muzical din zilele noastre într-o insulă pe care vin refugiaţii. Intru oarecum în altă zonă, dar toate filmele mele au aceeaşi coloană vertebrală. Consider că arta trebuie să schimbe oamenii. Ăsta este scopul ei cathartic. Trebuie să trezească ceva, mai ales în cei care sunt pregătiţi sau dispuşi pentru schimbare.

C.C.: Aşadar, felicitări încă o dată. Vă mulţumesc pentru amabilitate.
A.D.: Cu multă plăcere.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Premiile Gopo, 2020
 Toate articolele despre Călătoria fantastică a Maronei / L'extraordinaire voyage de Marona


0 comentarii

Spacer Spacer