Apoi îmi amintesc totul, extrem de clar, când am văzut sicriul şi felul în care mi s-au tăiat picioarele, cum am plâns până am rămas fără respiraţie, cât de tare bătea vântul în ziua aia în Bucureşti, cum arăta Capela de la Bellu, cât de pustiu era totul din cauza vremurilor grele pe care omenirea le traversează, cum nu am aprins o lumânare la căpătâiul tău pentru că nu mi-a trecut prin gând. De fapt nu-mi trecea nimic prin gând atunci. Sau îmi treceau toate, multe, amestecate, amintiri de zeci de ani, de zilele trecute, din ultima conversaţie la telefon, dintr-o dimineaţă din Braşov, sau o seară în Bucureşti.
Aveam ochii împăienjeniţi de lacrimi şi chiar dacă priveam sicriul, priveam peste el. În număr foarte restrâns eram în jur, pentru că ordonanţa militară ne-a limitat la opt, nouă cu preot cu tot. Aveam lumânări aprinse în mâini, ascultam vântul care şuiera teribil de credeam că ia acoperişul Capelei, vânt care acoperea glasul preotului care cânta de mutarea "în loc luminat, în loc cu verdeaţă". Un tricolor mic era prins de fotografia ta înrămată care se afla pe catafalc iar din poză zâmbeai frumos dintr-un scaun din Sala Oglinzilor a Primăriei din Vatra Dornei.
Trandafirii din sicriu, erau roşii, aşa îţi plăceau ţie, în număr par, aşa ne-a întrebat ţiganca când mi i-a dat "îi duceţi la necaz, de vreţi cu soţ?", "da, la necaz" am zis, "Era tânăr, bătrân?" a continuat ea iscoditoare, cum sunt ţigăncile de obicei, "Contează? e mort!", am repezit-o eu iar N. a zis "era tânăr la suflet!" iar ţiganca a părut mulţumită de răspuns iar în plină epidemie de nou coronavirus şi-a căutat în fustele creţe banii, a scuipat straşnic în palmă, a numărat restul şi ni l-a dat. Trandafiri din aceştia va trebui să aduc mereu la mormânt. Misiunea clară fiind dacă vreodată Moldova se va uni din nou cu ţara, atunci să aduc un trandafir roşu, iar atunci vei şti că unul din visele tale s-a împlinit, totul ţinând doar de preferinţe în ceea ce priveşte florile, nu partidul de stânga, sau cvasi-stânga din politica dâmboviţeană.
"Paradoxal, oamenii care nu sunt aşa religioşi dar care fac bine şi sunt plini de iubire, sunt plăcuţi lui Dumnezeu!" zicea preotul la final, care ne era şi el cunoscut şi care a scris despre naţionalismul tău şi luptele din viaţa politică, duse pentru apărarea românismului şi a istoriei şi culturii ţării noastre. Într-un fel, faptul că trupul ţi se odihneşte în cimitirul Bellu, alături de Iorga, Giurescu, Xenopol, Coposu, Eminescu, Stănescu, Coandă, Vuia şi Vlahuţă, rămâne un reper pentru posteritate, o mângâiere că lupta ta cea dreaptă pentru neam, fiind un politician şi un om bun şi corect, nu a fost în zadar. La fel ca cea pentru înfiinţarea Episcopiei Harghitei şi Covasnei, tu nefiind un habotnic, din contră, însă reuşind să fii un om cald, bun şi cu un caracter aparte.
Într-un fel continui să trăieşti şi asta mă mângâie, copiii îţi seamănă în feluri diferite, dar ambii îţi seamănă, ceea ce e bine, nepoţii la fel. Mi s-a prăbuşit cel mai puternic pilon al vieţii, care susţinea matur cam toate deciziile mele, însă ceva din spirit a rămas aici, au rămas sutele de cărţi de istorie, dragostea de frumos şi viaţă, dragostea de călătorii şi setea de cunoaştere. Cred că la toate astea mă gândeam când mergeam în urma dricului, pe ultimul drum, ofticată de vremea îngrozitoare care nu m-a lăsat să mă îmbrac elegant şi să-ţi aduc omagiul pe care îl meritai, ci m-a făcut să mă îmbrac destul de simplu şi de gros. "Lasă, smerenia ajută" mi-a zis iar preotul când a trecut pe lângă mine şi i-am dat panglica tricoloră să o lase în sicriu, se referea şi la ceremonia restrânsă, făcută doar cu cei foarte apropiaţi care te-au iubit şi pe care, la rându-ţi, i-ai iubit. Însă vântul ăla îngheţat care ne şfichiuia feţele şi norii negri, arătau conform credinţei populare, că îţi părea rău că ai plecat şi ne-ai lăsat. Poate că inima te-a lăsat, a cedat, însă tu în feluri diferite eşti aici, vei fi mereu, cât voi trăi, chiar dacă fizic ochii ţi s-au închis pentru totdeauna.
Dumnezeu să te odihnească, Horia!
