Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  oameni pe care îi admir, oameni pe care îi iubesc

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Vintilă Mihăilescu m-a salvat de la ratare


Florin Dumitrescu

27.03.2020
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Eu cred, Domʼ Profesor, că aspectul cel mai delicat al unei comemorări este acela că, încercând să faci o evocare cât mai sinceră a defunctului, rişti să vorbeşti mai mult despre tine; să răsfrângi amintirea lui asupra vanităţilor tale. În momentele acelea poţi da uşor în sminteala de a spune "a fost un tip tare, pentru că şi-a dat seama ce tare sunt eu"! Tocmai presiunea de a-ţi exprima gratitudinea te împinge ca, dimpotrivă, să te comporţi al naibii de ingrat! Şi asta pentru că, în cazul marilor personalităţi, punctul tău de vedere doar atât poate cuprinde din complexitatea lor.

Cu acest sentiment de umilinţă şi stânjeneală, Domʼ Profesor, voi mărturisi ce am trăit eu, pe orbita mea personală, printre multe altele care oscilau în jurul dumneavoastră. Sper ca faţeta pe care o voi schiţa să întregească, alături de celelalte, un portret mai amplu.

----
Pe mine Vintilă Mihăilescu m-a salvat de la ratare. M-a pescuit dintr-o râpă a vieţii şi a carierei în care totul părea definitiv înfundat.

În anii ʼ90 renunţasem la o promiţătoare carieră universitară, momit de câştigul din publicitate. Iar când, în deceniul următor, recesiunea făcea primele victime în media şi advertising, am început să-mi pierd treptat statutul pe care îl căpătasem în neo-iarmarocul naţional. Dintr-un creativ-vedetă mă transformam treptat într-un disperat vânător de joburi. Eram o victimă a consumerismului, dar din partea cealaltă a tejghelei.

Cam pe atunci debutau Întâlnirile de la Şosea, găzduite de MŢR, muzeu aflat în perioada fastă a directoratului lui Vintilă Mihăilescu. Domʼ Profesor tocmai îmi făcuse onoarea să-mi citeze, într-un Hai-hui din Dilema, opiniile apropo de reclamele cu iz tradiţional. Fericirea a culminat cu invitaţia pe care mi-a făcut-o Bogdan Iancu, pe atunci asistentul său, de a dezbate împreună cu ei, "la Şosea", despre tendinţa tradiţio-brandurilor, pe atunci în plină ascensiune.

În acea seară s-au deschis cerurile deasupra mea: mă simţeam stimulat intelectual cum nu mai fusesem de mult şi, nu puţin lucru, apreciat pentru ceea ce reprezentam: un publicitar în curs de "trezire". Mi se dădea a înţelege că anii petrecuţi prin agenţii nu fuseseră complet pierduţi. Ceea ce ajunsese să-mi pară o lungă goană după iluzii, pentru guru-ul antropologiei româneşti era o poveste plină de miez, un filon experienţial numai bun de sondat. A fi participat la - printre altele - lansarea Untdelemnului de la Bunica deodată căpăta şi altă noimă decât cea din lumea de fum a festivalurilor şi portofoliilor "cool". Avea un sens într-o perspectivă mai vastă, care includea întreaga societate, istoria ei recentă, cu toate tranziţiile şi post-tranziţiile ei. "Tu ai ceva de spus, totul e să găseşti calea s-o spui." Până atunci fusesem o făptură plată, ca un desen în 2D: Vintilă Mihăiescu m-a desprins de pe foaie şi mi-a dat a treia dimensiune.

Întâlnirile de la Şosea nu mi-au mai fost de ajuns, am început să îi însoţesc pe Vintilă şi discipolii săi la conferinţe şi congrese. Am ascultat prelegeri şi discuţii infinite despre geamgii, lăutari, corporatişti, lipoveni, emigranţi... Aveam noţiuni de antropologie din facultatea de limbi străine. Acolo mergeam la "cercul de istoria mentalităţilor" şi prezentam lucrări similare, dar bazate nu pe cercetare de teren, ci pe studiul unor texte literare.

Atunci am primit cea dintâi muştruluială de la Prof, când m-a dezbărat să folosesc termenul "mentalităţi". În antropologie studiem practici, fapte sociale, constructe culturale... ce-i aia mentalităţi? Tonul era glumeţ, dar reproşurile biciuiau zdravăn. Când te critica, Profuʼ o făcea cu bonomie şi umor, cât să te strunească pe drumul bun. Nimic maliţios: pedagogie pură.

Aşa am înţeles că toţi anii ʼ90, dominaţi de comandamentul "schimbării mentalităţilor", au fost o lungă bâjbâială a societăţii. Nu poţi schimba ceva ambiguu, nedefinit. "Mentalităţile comuniste", "româneşti", "balcanice", "fanariote" - tot ceea ce, chipurile, "trebuia" schimbat - nu existau ca atare. Pentru a schimba ceva e nevoie să-l cunoşti. Şi ca să-l cunoşti, e bine să-l înţelegi. Înţelege-l pe ţăranul nimerit la oraş, înţelege-l pe romul împilat de autorităţi, înţelege-l pe minerul înfrânt de transformările din industrie. Aceasta e o lecţie greu de predat învingătorilor. Celor care, aflaţi în capul mesei, dictează politicile sociale. Nimeni dintre aceştia nu i-a cerut sfatul Profului. Şi atunci Proful şi-a predat lecţia studenţilor, masteranzilor şi doctoranzilor; cursanţilor, auditorilor şi numeroşilor cititori. Cred că, într-un fel, ăsta a fost proiectul lui: să pregătească o generaţie nouă, în stare să scoată naţiunea din scutece. Suntem datori să îi ducem mai departe misiunea.

... O generaţie, cel puţin. Eu, unul, eram trecut de patruzeci de ani când mi-am făcut doctoratul. Aveam colegi mai apropiaţi de vârsta copiilor mei decât de a mea. Am ştiut că Vintilă îmi acordă o şansă de "reconversie". Pactul era simplu şi nu aveam cum să-l trădez: trebuia să-mi investesc experienţa şi cunoştinţele din marketing şi comunicare, într-un proiect cu miză pe plan social.

La admitere, când mi-am prezentat proiectul de cercetare, i-am bombardat pe membrii comisiei cu termeni semidocţi, care îmi trădau lipsa de iniţiere: spuneam "folclor" în loc de "cultură populară", "neaoşism" în loc de "autohtonism"... şi tot aşa. Profuʼ mustăcea într-un colţ al catedrei. M-a lăsat să mă fac de râs. Dacă proiectul meu se susţinea şi dincolo de ambalajul terminologic, aveam şanse. Şi se pare că am avut.

Mi-a fost greu să prind pedalele, apoi, în timpul primului an de doctorat. Cursurile Profului erau dense şi inteligibile doar pentru colegii cu background sociologic. Discuţiile se purtau la un nivel care, cel puţin la început, mă depăşea. Mi-era ciudă: mă obişnuisem, în alte perioade ale vieţii, să fiu primul din clasă. Dar, ajutat de consultaţiile Profului şi de buchisirea celor Cinci Introduceri ale sale, am răzbit. Când eram mai pierdut, îmi plasa o glumă. Când teoria atârna prea greu asupra noastră şi privirea mi se înceţoşa, ştia să destindă atmosfera, sintetizând totul cu o trimitere la concret. Întreaga antroposfera ţi-o putea explica - fie printr-o zicere a vreunui ţăran din Gorj, fie printr-un obicei din satele maramureşene, fie printr-o idee prinsă de la vreun pescar din Deltă.

O dată vorbeam cu el despre lingvistică, prima mea specializare. Nevrând să-l scufund în subiecte prea nişate, am încercat să sintetizez o teorie din psiholingvistică. Surpriză: Profuʼ o ştia deja, cu siguranţă dinaintea mea. Profesoara de la care o învăţasem - regretata Tatiana Salma-Cazacu - îi fusese colaboratoare într-un proiect. A continuat spunându-mi ce chefuri a tras cu ea... O cunoaştere enciclopedică plus un suflet de goliard - ăsta era Profuʼ.

Îmi făceam cercetarea de teren la Auchan. Vorbeam cu gospodinele în faţa raftului despre obiceiurile lor alimentare. La una dintre consultaţii, Profuʼ îmi serveşte un pont: întreabă-le dacă nu cumva, pentru mesele festive, de Paşte, Crăciun sau când primesc musafiri, sunt dispuse să cheltuiască mai mult pe produse premium (ulei, smântână etc.). Bingo: ipoteza s-a verificat perfect cu toate interlocutoarele din grup. Cum aţi ştiut, Domʼ Profesor? - Ei, păi aşa facem şi noi, eu cu nevastă-mea...

În anii din urmă, mi-am pregătit un plan de cercetare etnografică a pieţelor agro. Ar fi mers de un postdoc, dar, la o adică, puteam să caut şi altă tutelă ("Trăim în precaritate, domʼle, nu vezi..."). Dar aveam nevoie de îndrumarea, fie şi de pornire, a Profului. Aşa că îl pândesc la o lansare de carte, unde era invitat să vorbească (şi câţi autori nu trăgeau de el!), la Humanitas Cişmigiu. După eveniment, mergem la o terasă în parc. Acolo se nimereşte şi prietenul meu, Zoltán András. Se aşază la masa noastră, Profuʼ se-nveseleşte, e fan Sarmalele Reci... după care - ce se-ntâmplă?! Profuʼ şi cu Zoltán încep să vorbească despre jazz, de nu-i mai puteai opri.

Cândva, într-un târziu, am vorbit şi despre pieţe.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer