Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  oameni pe care îi admir, oameni pe care îi iubesc

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Miriam


Gigi Căciuleanu

06.06.2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Sunt convins că nu hazardul a fost acela care a făcut în aşa fel încât prima imagine pe care o am în amintire despre Miriam Răducanu să fie un gest dintr-un dans pe care îl numise: Gând. Un gest care m-a cutremurat literalmente atât prin aparenta lui simplitate cât şi prin extraordinara sa forţă.


Cred că numai Gelsomina din La strada lui Fellini mi-a procurat o senzaţie comparabilă şi o emoţie asemănătoare. Cu diferenţa că gestul din "gândul" lui Miriam (sau poate gândul din gest!) mă "bântuie" până în ziua de azi.

Îşi ducea mâna lent, ca şi cum s-ar fi împotrivit unui curent gravitaţional numai de ea ştiut, înspre arcada sprâncenei până ce căuşul cu palma în jos, se contopea cu aceasta, devenind un arc de boltă deasupra unui ochi deschis înspre "dincolo", un ochi de cucuvea ancestrală, o privire cu intensitatea inumană şi inteligenţa translucidă a unei Athene din Olimp condamnată la o veşnică tinereţe.

Acea mişcare (hai să nu-i spun gest, pentru că nu-i doar atât!) este infinit mai mult decât o simplă acţiune a muşchilor. E un dans în sine. O filozofie. Esenţa unei gândiri de mişcare. De o fineţe poetică, dureros de imposibil de descris prin vorbe.

După aceea, pentru mine, toate dansurile lui Miriam s-au articulat în jurul acestui moment, pornind din el şi, rând pe rând, revenind de fiecare dată la acea unică mişcare-concept. Un fel de Alfa şi Omega contopite în Aleph-ul poetico-filozofic al lui Borges.

Aşa cum unii împart istoria înainte şi după anul zero, pentru dansul meu, clipa zero a fost atunci, în acel prim contact (eu în sală, Miriam Răducanu pe scenă, prinsă în boldul reflectorului) cu o artistă ieşită totalmente din comun.

Ca orice creator care are, cum spun francezii, mai multe corzi la arcul său, Miriam nu poate fi etichetată sau pusă în vreun sertar. Şi în niciun caz "rezumată" în cuvinte. Dansatoare, coregrafă, maestră-pedagog, gânditoare...


Dansatoarea. Da! o fluiditate şi o precizie, ambele obţinute printr-o cizelare necontenită, aşa cum probabil proceda Brâncuşi pentru a transforma penele păsării sale măiestre în pur zbor. Până în ziua de azi, Miriam îşi "trece" zilnic dansurile, la ea acasă în câţiva, foarte puţini, metri pătraţi din care orice mobilă e dată fără milă la o parte, nu numai pentru a-şi repeta coregrafiile, ci ca să facă să şi evolueze în execuţia lor (nicio autoritate culturala, nu s-a sinchisit vreodată să-i ofere nici măcar un colţ de sală de dans!). Acum, recent mi-a spus: "Să ştii că am mai progresat, băiatule"... Mi-au dat lacrimile, dar le-am transformat, ca de obicei, în banc şi am pupat-o...

Coregrafa. As zice mai degrabă compozitoarea de dansuri. Când lucram la Nocturne, Miriam îmi spunea că nu există loc de repetiţie mai bun decât tramvaiul. La ochii mei larg deschişi de mirare, a surâs, aşa cum numai dânsa ştie să o facă, şi mi-a explicat că în timpul orelor petrecute în tramvai, în loc de a le irosi, îşi compune şi repetă dansurile în minte. Poate că în tramvai s-o fi născut şi acel Gând, dansul despre care tocmai am pomenit. Nu din întâmplare se şi numea aşa... Gând care a făcut fericiţi pe toţi spectatorii care se îmbulzeau la recitalurile ei, semi-ascunse, neanunţate de niciun afiş oficial, şi totuşi cu săli arhipline...


Nu ştiu cine face pe cine: Miriam dansurile, sau acestea pe Miriam... Oricum, ore de improvizaţie fizică dublate de ore întregi de întors în minte, pe toate feţele, a unei mişcări, sau mai bine zis: a unei idei de mişcare... Dansurile lui Miriam se plămădesc din coca gândului. Pentru ca apoi să treacă prin sita nemiloasă a trupului. Ca sa revină la "răzătoarea" şi mai nemiloasă a gândului. Şi tot aşa. Dalta lui Rodin...

Maestră şi pedagog. Sau viceversa. Nimic la Miriam nu e ca la alţii. Sau e ca la acei "alţi" foarte puţini pe lumea asta. Miriam are o pedagogie care se înrudeşte cu cea din filmul Cercul poeţilor dispăruţi. Numai că, în analogie cu personajul lui Robin Williams din acea ficţiune, în realitate, la Miriam personalitatea altruistă a profesorului este dublată de cea, nemilos-elitistă, a poetului. Nemiloasă şi elitistă Miriam este în primul rând faţă de sine. De aceea îşi şi concentrează toate eforturile numai pe acel elev în care îl dibuie pe artist. Făcând apoi tot posibilul ca să cultive talentul pe care ştie, ca nimeni altul, să-l descopere. Din cărbune nu o interesează să facă foc ci să scoată un diamant.

Cu cei "happy few" pe care cu parcimonie, precum maeştrii caligrafiei japoneze, i-a acceptat în preajma sa, lucrează la fel cum o face cu ea însăşi. Cu aceeaşi fineţe dar şi cu aceeaşi asiduitate de alchimist. Printr-o serie de improvizaţii canalizate, de cizelări consecutive a mişcărilor "scormonite" din subconştient, răspunzând la sarcini gândite foarte precis, pe care cu stricteţe şi le impune, transformă cu răbdarea unei stalactite, nimicul gol în plinătatea unor momente de dans. De artă. Care adăugate unul cu celălalt, transformă elevul în artist.


Gânditorul. Dacă ar fi un cuvânt care să o caracterizeze pe creatoarea Miriam Răducanu, as zice că ar fi cel de "modernitate". O modernitate profundă, fără ostentaţie, dar cu atât mai mult de invidiat chiar de oamenii din generaţiile cele mai tinere. Un spirit modern prin esenţă, prin dans, prin gândire. Prin felul de a gândi mişcarea, gestul, dansul, prin însăşi carnea minţii şi prin atomii inefabili al corpului în spiritul cel mai "ne-cartezian" al lui... Descartes. Dansând, Miriam gândeşte şi gândind dansează.

Improvizaţiile sale sunt un ritual dar şi un instrument de lucru, un mod de a transforma sub-conştientul în hyper-conştient. Un cuvânt care revine mereu în lucrul cu Miriam (toţi cei care au lucrat cu dânsa l-au auzit de nenumărate ori!) este vorba de senZ. Cu Z. Ceva vreme crezusem că era un defect de pronunţie. Însă încetul cu încetul mi-am dat seama că era din partea dumneaei o inconştientă (poate?!) dar revelatoare compresie a două concepte: cel de senS (semnificaţie, dar şi vector!) cu cel de senZaţie. Poate mai mult chiar: senZualitate?...

Nu pot să nu spun câteva vorbe despre şcoala de gândire şi chiar de interpretare a jazz-dansului aparţinând numai şi numai lui Miriam. Gen care mi se pare unic în lume. Nu exagerez! Unic atât prin demersul respectuos (aş zice chiar amoros! Senzual...) faţă de jazz, cât şi prin originalitatea şi forţa sa. Nimic de a face cu jazz-dance-ul occidental, foarte decorativ în sine, dar, după părerea mea, denaturând chiar din start, "sufletul", spiritul însuşi al jazzului.

Seri în şir de improvizaţie în live alături de un Iancsy Kőrössy sau Johnny Răducanu şi alţii (mulţi, foarte mulţi tineri însetaţi pe atunci de libertate şi de frumos) i-au cizelat acest fel personal de a dansa jazzul.

Perioada în care dansam improvizând alături de Miriam, cu mult înainte de Nocturne, mi se pare acum, rememorând-o, extrem de novatoare şi "stufoasă". De fapt Nocturnele îşi au originea în acele de neuitat pentru mine "dance-sessions" la Student Club. Extraordinar mi se pare că, paradoxal dar în modul cel mai organic, o muzică hyper doctă a unor Anatol Vieru, Alban Berg, Barbara sau Miriam Marbé, o poezie de Prévert sau de Nina Cassian (în cazul celei din urmă fiind vorba şi de muzică) Miriam le tratează coregrafic prin aceleaşi viscerale procese şi procedee de gândire şi elaborare.


Jazzul i se potriveşte lui Miriam ca o mănuşă, având două caracteristici comune cu dansul dumneaei: Fluiditate şi Precizie. Şi indiscutabil, o a treia: nebunia!... Acea superbă nebunie înrudită cu geniul unui Thelonious Monk, Coltrane, Duke Ellington, Ella Fitzgerald, Sarah Vaughan... Ca şi în dansul lui Miriam, improvizaţiile muzicienilor de Jazz sunt pur şi simplu imposibile fără o cunoştinţă din cele mai profunde ale propriului instrument. În cazul nostru cel al trupului.

Revin la dansatoare şi parteneră.

Am dansat alături de Pina Bausch. Am dansat cu Maya Plisetskaya. Amândouă formidabile, nici nu încerc să le descriu... Totuşi a dansa cu, şi alături de, Miriam este pentru mine experienţa de artă (şi de viaţă!) cea mai intensă pe care am trăit-o vreodată. E ca şi cum Miriam ar fi o împletire de Pina Bausch şi Maya Plisetskaya... depăşindu-le pe amândouă!

În lucrul lui Miriam cu mine, au operat toate aceste faţete ale sale într-un mod copleşitor şi concomitent. Maestră, Coregrafă, Gânditoare, Dansatoare, Parteneră de dans... Ceea ce mi se pare extraordinar este că nu-mi amintesc de loc să fi primit indicaţii de tipul acelora pe care coregrafii sau profesorii le dau de obicei elevilor şi / sau interpreţilor lor.

Miriam a lucrat cu mine prin osmoză şi prin contaminare. M-am molipsit, pur şi simplu, de dânsa, în sensul cel mai frumos (şi nemedical!) al cuvântului. Mi-a fost şi rămâne pentru mine un mentor fără cuvinte, un inspirator mentalo-sufletesc şi un teribil de puternic catalizator.

Toate acestea fiind zise, rămân la ideea că Miriam nu poate fi descrisă mai bine decât printr-un şir de metafore.


Măiastra Miriam este ca o poezie: nu se poate rezuma.

Am scris demult câteva rânduri pe care le-am redescoperit mai târziu într-un vechi caiet de şcoală...
lângă iarbă şi lângă
Dumnezeu
am crescut eu
fata desculţă


rugăciunea de dimineaţă
în călcâi
rugăciunea de seară în păr
amară


cu oameni în priviri
şi uimiri


incendiu
foc mare
lumânare arsă-n tăcere
şi-n mare plăcere


prin ceaţă
şi prin fier
am alergat desculţă şi singură
dând cu mâinile
în cer

***

Foto: senZuri - Mircea Albuţiu

Citind şi recitind eseul lui Gigi Căciuleanu consacrat lui Miriam Răducanu, m-am regăsit în întâlnirile din 2017, perioada improvizaţiilor succesive ale doamnei Papa, cu care pregătim un film ciné vérité. (Mircea Albuţiu)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer