Ana-Maria Ivan în musicalul We Will Rock You
Oltea Şerban-Pârâu: Trecem printr-o perioadă pe care nu şi-a imaginat-o nimeni, în care artiştii - peste tot în lume - stau acasă, neavând posibilitatea de a evolua în faţa publicului lor, din cauza opririi la nivel mondial a activităţii din artele spectacolului, ca urmare a pandemiei. Cum crede tânăra actriţă Ana-Maria Ivan că va trece prin această perioadă şi cum va fi după aceea?
Ana-Maria Ivan: Asist din spatele ferestrei la ceea ce se întâmplă şi încerc să privesc totul cu calm şi detaşare. Primesc încă o dată lecţia faptului că cel mai sănătos e să apreciem ceea ce ne oferă momentul prezent. Am mult timp să mă gândesc la mine, la ce am reuşit să fac până acum, la care ar trebui să fie "misiunea" mea ca actor acum şi de acum înainte, într-o perioadă de o incertitudine pe care nu am mai trăit-o niciodată. În paralel, reuşesc în sfârşit să mă apropii de cărţi pe care le-am amânat mereu şi încerc să petrec cât mai mult timp cu chitara în braţe. Ea nu ştie nimic despre ce-i afară şi cu cât reuşesc să o descopăr mai mult, cu atât îmi va dărui mai mult şi mă va ajuta să exprim ceea ce simt acum. Bunul meu prieten Tudor Olaru a creat platforma online PlayUp Ro şi la o căutare pe youtube se pot găsi deja două din compoziţiile mele... Culoarea mea poate fi un cântec pentru perioada asta... Încerc să fructific perioada aceasta mai liberă şi să cânt tot ce mi se întâmplă.
O.Ş.-P.: Multe teatre încearcă să facă tot felul de înlocuiri ale spectacolelor cu generarea de conţinut online. La toate nivelurile şi la noi şi oriunde în lume. Ca aparţinând generaţiei online, ce crede Ana-Maria Ivan? Va afecta această perioadă consumul de cultură live ulterior, după revenirea la normal?
A.-M.I.: Atuul unui actor este capacitatea lui de a transmite emoţie live, seară de seară şi de a purta spectatorul care se află la câţiva metri de el într-o poveste. Într-o perioadă în care distanţarea socială este propusă ca soluţie în combaterea pandemiei, cred că trebuie să ne revenim rapid din "şocul" de a rămâne fără una din "armele" principale cu care reuşeam să ne apropiem de spectator şi să ne adaptăm. În perioada aceasta se resimte clar o nevoie de apropiere şi de detaşare de la evenimentele acestea care ne-au luat prin surprindere pe toţi, aşa că valul de transmisiuni online a spectacolelor din diferite zone ale artei este benefic şi este cel care încă ne ţine conectaţi. Prin intermediul acestor transmisiuni nu ne mai limităm la publicul din Bucureşti sau din România, deodată platformele online au devenit săli mari de teatru unde ajunge public din toată lumea. Aşa că, pe moment, ne rămâne bucuria de a împărtăşi munca noastră cu cât mai multă lume şi speranţa că, la o eventuală "revenire la normal", lumea se va apropia cu şi mai multă deschidere de un act artistic live, un flux de energie reciproc, de pe scenă către sală şi din sală către noi.
O.Ş.-P.: Cum v-aţi dori să se raporteze acum oamenii obişnuiţi, cei care reprezintă publicul spectacolelor voastre, la voi, cei care aparţineţi acestei mici, dar importante, credem noi, categorii a artiştilor?
A.-M.I.: Nu cred că mai există graniţa actor-spectator, suntem uşor vulnerabili cu toţii în acest moment. Cred că tot ce putem face e să rămânem deschişi şi să apelăm la puternicele resurse interioare: capacitatea de adaptabilitate la tot ceea ce se întâmplă prin iubire, iubire de sine şi apropierea de noi şi interiorul nostru în condiţiile date, iubire faţă de cei care rămân total descoperiţi în această situaţie. Cu iubire şi răbdare... să mergem înainte.
O.Ş.-P.: Marie în Femeia, eterna poveste, regia Atilla Vizauer şi Clarice în Dragostea celor trei portocale, adaptare după o idee de Carlo Gozzi, regia Michele Modesto Casarin sunt două roluri importante în care te-am văzut pe scena Teatrului "Stela Popescu" în ultimii doi ani. Ce a însemnat fiecare dintre aceste roluri pentru Ana-Maria Ivan?
A.-M.I.: Întâlnirea cu Clarice sub îndrumarea lui Michele Modesto Casarin rămâne un episod important în traseul meu. Primul personaj principal, primul spectacol de Commedia dell'Arte, prima oară în colectivul teatrului... Pentru mine, totul mustea de noutate. Ritmul repetiţiilor a fost unul foarte intens, era un început de toamnă încă fierbinte şi la fel era şi atmosfera din sala de repetiţii. Se repeta în toate sălile disponibile, în afara sălilor, fiecare personaj şi fiecare scenă erau lucrate în detaliu. Provocarea a constat în a găsi libertatea într-un stil neîncercat până atunci, un stil care are o anumită formă, un anumit ritm şi în cadrul căruia trebuia să avansăm de la zi la zi, pentru că timpul era limitat iar provocarea uriaşă. Ambele personaje m-au disciplinat şi responsabilizat foarte tare, m-au provocat şi mi-au dat şansa să susţin o "partitură" consistentă, care trebuie să aibă o evoluţie şi o coerenţă scenică plină de farmec şi umor.
O.Ş.-P.: Ca actriţă a Teatrului "Stela Popescu" ai intrat şi în roluri mai mici. Ce experienţe teatrale te-au bucurat mai mult? Cel mai recent spectacol te-a adus sub conducerea regizorală a lui Alexander Hausvater...
A.-M.I.: Fiecare spectacol a adus cu el întâlniri valoroase, din echipa primelor două - Femeia, eterna poveste şi Dragostea celor trei portocale - a făcut parte şi Raul Kusak, un muzician şi un artist extrem de talentat, pe care îl admiram încă din liceu şi cu care acum eram parteneră de scenă, ceea ce pentru mine a reprezentat o mică victorie personală şi o confirmare a faptului că pe undeva toate sunt conectate şi ghidate cu grijă. Spectacolele Ceapa în regia lui Dan Tudor şi Barbă albastră în regia lui Alexander Hausvater l-au avut în echipa de creaţie pe profesorul meu Florin Fieroiu alături de care am lucrat cu foarte mare bucurie şi de la care încă o dată am înţeles cât de importante sunt luciditatea, dozajul şi disciplina în lucru. Întâlnirea cu domnul Hausvater a fost ca un workshop permanent, fiecare zi m-a solicitat emoţional şi m-a făcut să caut în permanenţă resurse interioare... Genul acesta de lucru m-a provocat şi va rămâne o bornă în traseul meu.
O.Ş.-P.: Cum vezi evoluţia Teatrului "Stela Popescu" în ultimii ani privind din perspectiva tânărului actor?
A.-M.I.: Mă consider tare norocoasă că am reuşit să mă alătur unei trupe de teatru, alături de care să joc constant. Unul din cele mai importante lucruri pentru un tânăr actor este frecvenţa reprezentaţiilor. De asemenea, diversitatea spectacolelor reprezintă un atu pentru orice actor la început de carieră. Având şi spectacole pentru copii, dar şi producţii marca Michele Modesto Casarin sau Alexander Hausvater, disponibilitatea şi creativitatea mea au continuat să se dezvolte.
O.Ş.-P.: Care sunt spectacolele din ultimele stagiuni care îţi plac cel mai mult?
A.-M.I.: Dan Tudor alături de echipa sa de creaţie, Corina Grămoşteanu, Florin Fieroiu şi Vlaicu Golcea au reuşit să creeze o atmosferă foarte plăcută la repetiţii care este reflectată şi în calitatea spectacolului Ceapa. Îndemn adulţii să vină să ne vadă "la joacă". Iar pe cei mici îi aştept la Revolta poveştilor, un spectacol-pastilă condus cu multă candoare şi haz de Tony Adam.
O.Ş.-P.: Sunteţi o trupă mică şi tânără. Care este atmosfera în culisele Teatrului "Stela Popescu"?
A.-M.I.: Pot spune că sunt norocoasă să am colegi alături de care cresc, de la care învăţ, alături de care mă simt tare bine la repetiţii. Cred că de toată atmosfera este responsabilă Ioana Macarie, care are un strop de magie în tot ceea ce face, ne disciplinează, ne protejează, ne ghidează cu zâmbet. Unul din gândurile care mă însoţesc la fiecare spectacol e că, indiferent ce s-ar întâmpla, am cel puţin trei colegi care m-ar putea "salva" din orice situaţie... Şi atunci nu mai am nici o grijă. Încerc să refac fidel ceea ce am stabilit la repetiţii şi să mă bucur de ceea ce mi se întâmplă.
O.Ş.-P.: Ai ieşit de pe băncile Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L. Caragiale" din Bucureşti relativ recent. Ce personalităţi ale lumii teatrale ţi-au marcat evoluţia în timpul studiilor?
A.-M.I.: Ţin minte primul spectacol pe care l-am văzut ajunsă la Bucureşti, în calitate de student, chiar la festivitatea de deschidere a noului an universitar. Un început de Chicago în regia lui Gelu Colceag, spectacol al clasei de master anul II, în care le-am remarcat pe Ana Bianca Popescu şi Oana Puşcatu. Imediat după asta, am aflat că şi ele terminaseră cei trei ani de licenţă la grupa domnului Paul Chiribuţă, care a fost şi profesorul meu, aşa că am decis să le urmăresc traseul. După câţiva ani, tot ca o confirmare a faptului că nimic nu e întâmplător şi că există un fir care ne leagă, am devenit colegă cu ele şi am început să "fur" meserie, nu numai în calitate de spectator, ci şi ca partener de scenă.
O.Ş.-P.: Rolul Wendy Joe în Dansează liber bazat pe scenariul original al filmului Footloose, la Teatrul Metropolis, în regia Gabrielei Dumitru este o partitură de musical. Cum te-ai simţit în acest rol? Îţi doreşti să mai joci musical?
A.-M.I.: Dansează liber a fost doar începutul. În cadrul acestui spectacol am învăţat că puterea colectivului şi atmosfera de la repetiţii sunt un element extrem de important pentru viaţa şi buna funcţionare a unui spectacol. În timpul repetiţiilor la acest spectacol am luat audiţia la Sunetul muzicii în regia lui Răzvan Mazilu, alături de care am cunoscut unele dintre cele mai frumoase momente pe care mi le-a oferit meseria până acum. Sunetul muzicii a însemnat prima întâlnire cu o orchestră, cu un dirijor cu care trebuie să rămâi conectat pe toată durata spectacolului, iar următorul spectacol musical tot în regia lui Răzvan, proiectul We Will Rock You care s-a jucat la Sala Palatului, a fost o experienţă intensă atât în timpul repetiţiilor, cât şi în zilele premierei. Au fost zile şi momente în care mi-aş fi dorit să am mai multe inimi care să păstreze ceea ce publicul ne-a dăruit. Musicalul mă împlineşte, e o provocare atât fizică, cât şi emoţională, un schimb de energie continuă atât partener-partener, partener-orchestră, cât şi actor-spectator.
O.Ş.-P.: Te atrage atmosfera teatrului independent? Ai avut colaborări semnificative de acest tip?
A.-M.I.: Teatrul independent, prin intermediul spectacolului Căsuţa din ceaţă în regia Irinei Crăiţă-Mândră de la Teatrul Apropo m-a adus alături de o echipă minunată format din Mirela Gorea, Florentina Ţilea, Victoria Dicu, Ana Maria Pop, Dan Coza, Denis Hanganu şi Cristian Popa, o echipă alături de care îmi doresc să mai lucrez şi pe viitor, chiar în aceeaşi formulă. Teatrul independent te aduce mai aproape de spectacol, trebuie să ştii să te descurci cu toate ramurile unui spectacol: promovare, costume, recuzită, lumini, muzică, te responsabilizează foarte tare. Urmăresc cu interes evoluţia spaţiilor independente din Bucureşti şi din ţară şi îmi doresc ca pe viitor să am mai multe colaborări şi în acest segment.
O.Ş.-P.: Prin prisma experienţelor teatrale pe care le-ai avut până acum, cu ce tipuri de roluri ţi-ar plăcea să te mai întâlneşti?
A.-M.I.: Cu riscul de a mă repeta, rolurile din musical-uri sunt cele care îmi oferă cea mai mare libertate de creaţie şi îmi aduc în acelaşi timp şi satisfacţie, pentru că odată cu fiecare proiect simt că am mai câştigat ceva la capitolul disciplină, precizie şi control al emoţiilor. Aş fi tare bucuroasă dacă în stagiunea următoare am avea în plan şi un musical, trupa noastră are voci bune, care ar străluci cu siguranţă.
O.Ş.-P.: Ai făcut mai puţin film şi televiziune până acum, este o zonă spre care te-ar interesa să te dezvolţi?
A.-M.I.: Prima, şi momentan singura experienţă în zona aceasta a fost filmul Heidi în regia lui Cătălin Mitulescu, film care a avut premiera mondială la Festivalul Internaţional de film de la Sarajevo. Efervescenţa, varietatea de conferinţe, proiecţii şi invitaţi (Alejandro González Inárritu, Gael García Bernal, Tim Roth, Paweł Pawlikovski) m-au fascinat şi m-au făcut să-mi doresc să revin la acest festival şi în cadrul altor proiecte. Aştept propuneri:).
O.Ş.-P.: Dacă ai face un exerciţiu de imaginaţie, ce parteneri de scenă români şi/sau străini ţi-ai dori să ai în viitor?
A.-M.I.: Vlad Ivanov, Sorin Leoveanu, Ofelia Popii, Anca Hanu sunt actori pe care îi urmăresc pentru disponibilitatea şi mobilitatea interioară şi pe care mi-aş dori să-i am ca parteneri de scenă... Iar dacă aş putea face un exerciţiu de imaginaţie, mi-aş fi dorit o întâlnire cu Allan Rickman, pentru delicateţe şi şarm... Dacă am putea da timpul înapoi:).