Dar sunetul nu se propagă
Rămâne blocat în gât
Mă sufocă,
Mă ţintuieşte la pământ.
Mă amuţeşte.
Încerc să mă ridic.
Dar greutăţile care îmi sfărâmă umerii mă ţin culcat
Îmi curg prin toate venele
Sângele devine mai greu decât oţelul,
Pielea devine mai aspră decât gheaţa,
Iar capul e ca un obuz care explodează şi implodează deodată.
Dar greutăţile care îmi sfărâmă umerii mă ţin culcat
Îmi curg prin toate venele
Sângele devine mai greu decât oţelul,
Pielea devine mai aspră decât gheaţa,
Iar capul e ca un obuz care explodează şi implodează deodată.
Încerc să întind mâna,
POC!
Un pumn în vintre
Gâfâi de o durere nespusă,
Plâng cu lacrimi nevărsate,
Zbier cu o voce mută
Mă zbat pe loc.
Înghesuit în colţul meu,
Cerşesc din priviri o adiere
Îmi tremură carnea, mă înfioară,
Dar la suprafaţă schiţez cu ultimele urme de grafit un semicerc frânt
Ca să pot cerşi în continuare doar din priviri,
Ca să nu trebuiască să articulez cuvintele care să taie aerul
Şi care să-mi cânte demonii prin toate cotloanele.
Încerc să mă desprind, dar din nou
POC!
Un pumn în vintre.
Mă încolăcesc,
Mă zgribulesc,
Mă fleşcăiesc,
Dezertez.
Cerşesc din priviri o adiere
Îmi tremură carnea, mă înfioară,
Dar la suprafaţă schiţez cu ultimele urme de grafit un semicerc frânt
Ca să pot cerşi în continuare doar din priviri,
Ca să nu trebuiască să articulez cuvintele care să taie aerul
Şi care să-mi cânte demonii prin toate cotloanele.
Încerc să mă desprind, dar din nou
POC!
Un pumn în vintre.
Mă încolăcesc,
Mă zgribulesc,
Mă fleşcăiesc,
Dezertez.
NU!
Nimeni nu te aude!
Nimeni nu te ascultă!
Nimeni nu VREA să te asculte!
Oare cum aş putea vorbi când sunt asaltat din toate părţile?
NU!
Nu face, nu spune, nu încerca, nu exista!
Dacă acum o rafală molcomă de vânt s-ar ivi,
Şi m-ar mătura bucăţică cu bucăţică,
M-ar dezintegra în fărâme,
M-ar reduce la o idee,
Oare?
Cineva, orice, în imensitatea astea,
Oare?
Ar observa că lipsesc, că am fost anihilat, şters din existenţă?
NU!
Clopotele n-ar plânge,
Jalea ar fi de prisos,
Timpul nu şi-ar amintii nici măcar o fracţiune că eu am fost aici,
Că am purtat un nume, că am avut o faţă, că am avut o voce.
Jalea ar fi de prisos,
Timpul nu şi-ar amintii nici măcar o fracţiune că eu am fost aici,
Că am purtat un nume, că am avut o faţă, că am avut o voce.
DE CE?
Pentru că numele meu e fad, nu rezonează,
Pentru că faţa mea e distorsionată de nimicnicia fiinţei,
Pentru că vocea a amuţit de tot, nu a avut ce spune.
Aşa că totul a fost în zadar
Rostul lor n-a existat
Dispariţia lor va trece nevăzută,
Reconfortant,
Ori poate delirant,
Nu pot spune,
Ambele dansează atât de aproape încât nu le pot deosebi.
Ambele sunt împreunate, coagulate,
De parcă ar fi fost zămislite din aceeaşi origine.
Stau în colţul meu, încerc să scot cât mai puţin zgomot.
Să mă amestec în restul peisajului.
Să nu fac gesturi neobişnuite,
Care să nu poată fi citite,
Apoi interpretate,
Iar apoi stigmatizate.
Să mă amestec în restul peisajului.
Să nu fac gesturi neobişnuite,
Care să nu poată fi citite,
Apoi interpretate,
Iar apoi stigmatizate.
Nu vreau ca cineva să înţeleagă câmpul de război din mine,
În care fiecare teritoriu este acaparat, asaltat, suprasaturat,
Pe care simt treptat că pierd tot mai mult teren.
Nu mai pot controla,
Nu mai pot contracara,
Nu mai pot rezista.
Tot ce-mi rămâne e să dezertez.
Să mă pun în genunchi înaintea asaltului,
Să-i privesc în ochi cum se apropie,
Să simt respiraţia grea, transpiraţia rece, frica paralizantă
Şi urletul mocnit care mă sugrumă.
Iar apoi aştept.
Se tot apropie, galopează, iar în momentul de graţie,
Toată frica, toată mâhnirea, toată durerea apăsătoare,
Toate dispar... dispar de parcă n-ar fi fost vreodată.
De parcă n-aş fi fost eu vreodată.
Mă deplasez în taină.
Îmi caut locul în cele mai nebăgate în seamă locuri.
Mă feresc să dau glas tuturor ororilor
Aprob, dezaprob, zâmbesc forţat, iar apoi, ca un sihastru, mă târăsc înapoi în chilia mea.
Doar că aceasta nu este pe munte
Şi nu este modestă
Ci e imensă, impresionantă, infinită.
În ea începe un univers întreg
Zbuciumat, parşiv, neînsemnat.
Acolo găseşti toate lumile pe care mi le-am creat,
Toate naraţiunile pe care le-am scris,
Toate cele vrute, dar, mai ales, cele nevrute.
Toate sălăşluiesc acolo, se aprind, izbucnesc,
Încerc să le calmez, dar sunt prea puternice,
Iar eu sunt prea slab ca să le fac faţă,
Aşa că nu pot decât să le las să mă împresoare,
Să mă calce,
Să mă sfârtece.
Îmi caut locul în cele mai nebăgate în seamă locuri.
Mă feresc să dau glas tuturor ororilor
Aprob, dezaprob, zâmbesc forţat, iar apoi, ca un sihastru, mă târăsc înapoi în chilia mea.
Doar că aceasta nu este pe munte
Şi nu este modestă
Ci e imensă, impresionantă, infinită.
În ea începe un univers întreg
Zbuciumat, parşiv, neînsemnat.
Acolo găseşti toate lumile pe care mi le-am creat,
Toate naraţiunile pe care le-am scris,
Toate cele vrute, dar, mai ales, cele nevrute.
Toate sălăşluiesc acolo, se aprind, izbucnesc,
Încerc să le calmez, dar sunt prea puternice,
Iar eu sunt prea slab ca să le fac faţă,
Aşa că nu pot decât să le las să mă împresoare,
Să mă calce,
Să mă sfârtece.
Sunt aici.
Şi nu mi-e bine.
Vreau să mă mut acolo.
Mă duc acolo.
Acum sunt aici.
Şi nici aici nu mi-e bine.
Trebuie să plec, să mă întorc.
Acolo era mai bine.
M-am întors.Şi nici aici nu mi-e bine.
Trebuie să plec, să mă întorc.
Acolo era mai bine.
Dar şi aici se simte la fel.
Oriunde m-aş duce, e totuna.
Sunt neliniştit, agitat, fără stare.
Mă deplasez dintr-un loc în altul, sperând că voi găsi un confort cât de mic,
Dar fiecare loc este încins
Ca nişte cărbuni.
Fiecare loc este mărăcinos
Ca nişte spini.
Fiecare loc este vitreg
Ca o mlaştină.
Nu am linişte,
Nu am pace,
Totul e un zumzet în jur.
Masca mea crapă,
N-o mai pot reţine mult.
Voi ceda, voi izbucni, voi claca.
Mă voi prăbuşi sub paravanul unui rânjet.
Ce poate fi mai romantic într-o tragedie,
Decât să decazi cu un rictus al neputinţei?
Ce poate fi mai romantic într-o tragedie,
Decât să decazi cu un rictus al neputinţei?