Şi să dormim un anotimp întreg

Există lumi paralele, realităţi alternative care se lasă descoperite numai în vis, sunt scurte mesaje pe care le primim fără să ştim de ce tocmai noi am fost cei aleşi. Nu e prima dată când visez luna, ieri noapte era ca un glob uriaş de metal, ameninţător şi splendid totodată, plutea prăvălită între nişte stânci, dar ştiam că se poate rostogoli în orice moment către mine, tot aşa cum am visat într-o altă noapte că era chiar luna, uriaşă, luminoasă, care venea rostogolindu-se la vale către noi, un grup de oameni necunoscuţi mie, dar fugeam cu toţii în aceeaşi direcţie căci oricât de tare te-ar fascina ceea ce te îngrozeşte în acelaşi timp, tot o să vrei să o iei la goană. În izolare, zidurile caselor noastre apasă diferit. Gândurile nu au cum să mai iasă, nu au cum să îşi găsească un drum al lor, departe de noi. Se întorc mai repede decât te-ai aştepta, se ciocnesc de tine prin casă, încep să zgârie, să rănească. Fiecare fir de iarbă zărit prin ferestrele întredeschise îţi devine cel mai cunoscut amănunt de dincolo, din realitatea în care încă poţi merge fără spaima unei declaraţii în gât. Să declari ce? Îţi pui gândurile în ordine, îţi pregăteşti discursul. La o adică, le-ai putea povesti oamenilor, în caz că te-ar întreba, ce ai visat azi-noapte. Să le spui cum luna, mai mare decât o vedem noi pe cer, chiar şi atunci când e portocalie şi plină, reuşeşte cumva să se strecoare în unele nopţi până aproape de patul tău, până aproape de visele tale, atât de aproape încât îţi pune mâna de lumină pe umăr şi te aduce în această realitate în care totul este exact ceea ce pare şi nefirescul nu mai are nicio definiţie. Luna chiar reuşeşte să transforme realitatea în astfel de magii în care călătoreşte nestingherită pe Pământ, la dimensiunile dorite. Devine aproape o jucărie în mâinile celor care ar învăţa, la un moment dat, să o stăpânească.

Trăiesc înconjurată de mici cosmonauţi de lemn şi poate că sunt doar semne ale acestor lumi care se întretaie pe furiş, nebăgate în seamă de cei care dorm cu adevărat şi care-şi uită visele odată cu prima clipire în zori. Suntem sau nu suntem ai acestei lumi? Suntem prinşi acum între cele două realităţi ale noastre, una la care nu ne-am fi aşteptat niciodată, dar pe care mulţi dintre bunicii şi străbunicii noştri au trăit-o. Ne înspăimântă că nu mai avem libertatea pe care oricum nu dădeam doi bani. Căci abia atunci când îţi pierzi mici porţiuni din realitatea cotidiană, din libertatea de a pune un picior înaintea celuilalt în orice direcţie ţi-ai dori, începi să o iubeşti cu adevărat, dar, mai ales, să o aperi cu orice preţ.

Cine spune, în fond, că nu putem săvârşi acte de curaj în intimitatea viselor noastre? Am obiceiul, fără voia mea, de a călători în aproape aceleaşi locuri, de a visa şi de a străbate aceleaşi case de mai multe ori, ba am chiar şi conştiinţa de a mă întreba dacă vecinii s-au schimbat sau sunt aceiaşi din visul trecut. Regăsesc aceste locuri, aceste apartamente, aceste clădiri pe care nici măcar un arhitect talentat nu le-ar putea descrie sau desena, îmi par tot felul de "acasă" şi ştiu, de fiecare dată, că am mai fost acolo, că nu e prima oară când locuiesc într-un vis, că acasă al meu are cele mai înalte ferestre prin care ar putea să încapă, dacă ar dori, luna toată.

Oare visăm diferit în izolare? Nu-mi amintesc să fi visat luna atât de des. Poate că într-adevăr coboară în casele noastre întocmai ca cerbii care ajung să călătorească pe străzile oraşelor în care acum pare să nu mai locuiască nimeni. Scenariul în care un Pământ fără oameni s-ar supune în cel mai scurt timp legilor naturii devine posibil, începi să-l vezi desfăşurându-se sub ochii tăi. N-ar fi fantastic? Însă nu te poţi duce prea tare cu gândul, vom cotropi imediat trotuarele, străzile, pădurile, la prima ridicare de deget a comandorului, la primul semn că norii s-au îndepărtat, la primul îndemn că ne putem relua vieţile hulpave, guralive şi rele. Şi totul se frânge aici, un drum din care nu reuşim să învăţăm prea multe, dar poate că destul încât să fim pregătiţi ca într-un viitor în care luna chiar şi-ar face curajul să ne viziteze şi în timp de zi, de realitate a noastră, nevisată, să fim pregătiţi să dăm înapoi, să lăsăm cerbilor ce e al cerbilor, nevăstuicilor ce e al nevăstuicilor, greierilor ce e al greierilor. Să fim pregătiţi pentru acel moment în care, atunci când cerul se va revărsa, când norii vor fi mai grei ca niciodată şi mai aproape să ne sufoce, să dăm înapoi, să ne abandonăm maşinile ca-n orice scenariu de film, văzut şi revăzut, să ne retragem în coconi de pluş marca IKEA şi să dormim un anotimp întreg, în liniştea noastră, cu exerciţiul izolării şi al speranţei în minte, cu încrederea că gestul nostru, global, universal, va curăţa întreaga lume de noxe şi gânduri poluante. Şi ne vom revedea, treptat, la prima ridicare de mână, la primul gest al comandorului, mai buni şi mai blajini ca niciodată, uimiţi că n-am făcut asta cu mult, mult mai devreme.