În drumul către filtrul de cafea, glisam deja ecranul cu filtru de protecţie pentru ochi care făcuse ca toate aplicaţiile să fie pe modul întunecat. Iar deodată o poză luminoasă mi-a arătat ce făceam acum 6 ani. Părea că nu făceam deloc rău, din contră făceam foarte bine potrivit comentariului care însoţea poza făcută într-o cafenea. Eram la Înalta Poartă şi beam o cafea turcească, tare ca noaptea şi amară ca viaţa din prezent. Eram într-un girl trip de 4 zile în Istanbul, care ni s-a părut cel mai primitor oraş vizitat până atunci. Iar impresia era la unison, deşi eram 5 tipe, niciuna nu era vreo neumblată prin lume sau vreo neofită în a cheltui bani pe intrări la muzee şi // sau cafenele, depinzând de starea care ne stăpânea.
Atunci mi-am întâlnit o viitoare prietenă care avea un nickname straniu, ceva cu s_s, pe care îl folosea peste tot. Mă amuza (în gând) pentru că locuia la Berlin şi mi se părea mie o potriveală ciudată din cele pe care le aruncă viaţa ca să te întrebi periodic cât e determinism şi cât e liber arbitru în ea. Altă fată din grup îşi cumpărase - după ce negociase la sânge cu talent înnăscut, pe care atunci îl priveam fascinată - un inel cu o agată roz pe care l-a purtat două zile la gât prins de o eşarfă Burberry cumpărată din Tokyo. După două zile l-a schimbat pe altă bijuterie iar acum nu-mi amintesc exact pe ce... Eram tare vesele în Piaţa Taksim, aterizate după un protest studenţesc înăbuşit cu tunuri de apă - aveam şi noi să trăim peste 4 ani o situaţie similară - sau pe malul Bosforului când la poalele Turnului Galata mâncam cel mai bun sandwich cu macrou din lume. Nimic bombastic şi exagerat în astă relatare, chiar aşa de bun era, superlativul sandwich-urilor cu peşte.
Ştiu că am fost obraznică în Topkapi pentru că am vrut să fotografiez sabia lui Ştefan cel Mare şi era să fiu dată afară înainte de finalul turului muzeului. Acum cât se face cafeaua îmi înfloreşte clar un zâmbet în colţul gurii, atunci cred că mi-am speriat destul de tare prietenele în încercarea mea de a imortaliza sabia, chiar dacă era doar sabia de ceremonie aceea iar eu destul de efervescentă în explicaţiile date angajatului muzeului care mă punea să şterg pozele din aparat şi culmea verifica ca acest lucru să fi fost înfăptuit.
Ziua aia de 1 Mai ştiu că a fost dilatată în câteva zile, care toate păreau 1 Mai, zile în care am cumpărat pachete de Gauloises Blondes dintr-o staţie de metrou direct dintr-o valiză, am băut bere cumpărată de la un chioşc - pentru că nu vindeau alcool în croaziera pe Bosfor pe care o încheiasem - pe acoperişul hotelului, ne-am înfăşurat în văluri la intrare în Moscheea Albastră şi am descoperit emoţionate chipurile sfinţilor din Hagia Sophia. Într-o seară am fumat istovite o narghilea cât timp eu scriam vederi acasă şi încercam să descriu o chemare a unui muezin la rugăciune într-un oraş din fostul Imperiu Bizantin, numit câteva sute de ani Constantinopol.
Filtrul de cafea şi-a încetat activitatea, cana mea din această dimineaţă nu e elegantă ca cea de mai jos, este dintr-o ceramică ordinară, ţigări nu am fumat de mai mult de o lună, călătoriile par a fi suspendate sine die, iar noi încercăm diverse mecanisme de a face faţă noii realităţi într-un 1 Mai care rostogoleşte prin geamul deschis cel mai curat aer de munte respirat în ultimii ani şi cel mai frumos miros de copaci înfloriţi.
