Şi atunci lucrurile au început să se întâmple.
Urmăresc de ani de zile ce face internetul cu noi. Cum o anumită comoditate suplineşte, ca să nu zic uzurpă, funcţiile sociale şi contactele umane. Îmi amintesc că am devenit susceptibilă chiar în mijlocul euforiei digitale, odată, când opinia cuiva pe Facebook, extrem de rasistă, m-a deranjat de aşa natură încât i-am dat un unfriend şi am simţit imediat o satisfacţie fără precedent. Puteam eradica pe cineva din viaţa mea virtuală, fără consecinţe. Nu era nevoie de explicaţii, de discuţii, de scuze şi de lămuriri. Doar un click. Era cumva curat şi cumva prea simplu. Despărţirile digitale erau la fel de imateriale ca şi prieteniile. Cred că tot atunci mi-am propus să ţin în lista mea doar oameni cu care am schimbat măcar un cuvânt. Voiam să-i ştiu reali.
Prima fază a izolării a fost aceea de singurătate conectată; se întâmpla pentru prima dată să traversăm cu toţii aceeaşi experienţă. Pe orice canal, la orice oră din zi şi din noapte, oamenii împărtăşeau aceeaşi spaimă. Încet-încet spaţiul virtual a devenit un spaţiu real. Timpul real a devenit timp virtual. La început a fost grija colectivă, dorinţa de a afla cât mai mult despre ce ni se întâmplă, teama care se apropia şi se îndepărta în accese succesive, ca valurile ce bat un ţărm. Viaţa de zi cu zi primea coordonate noi.
Ieşirile au devenit tot mai rare, însoţite de tot mai multe precauţii, revenirile acasă urmau un ritual al curăţeniei, zilele, un ritual al ştirilor. După ce am realizat că cifrele erau singurele ştiri relevante şi că restul devenea tot mai de neînţeles, ne-am întors atenţia spre noi înşine. Acum aveam timp să reflectăm la importanţa contactului personal, la rostul unei săptămâni de lucru şi la repeziciunea cu care o mică toană a naturii ne poate schimba viaţa personală şi ruina o economie, în doar câteva săptămâni. Sub ochii noştri se desfăşura o dramă de dimensiuni globale, pe care o asimilam cu o acceptanţă uluitoare.
Apoi s-au produs, în paralel, o scindare, dar şi un declic al omeniei. Unii s-au lăsat copleşiţi de spaimele primordiale şi au ales versiunea apocaliptică a crizei, alţii au hotărât să mizeze în continuare pe natura bună a omenirii, pe nevoia de coeziune, şi şi-au îndreptat atenţia spre alte surse de încurajare. A început cu italienii cântând din balcoane şi cu mici gesturi omeneşti care treptat s-au transformat în adevărate sacrificii.
Pentru mine sentimentul de apartenenţă la marea comunitate umană a culminat cu manifestările online ale artiştilor şi ale instituţiilor care-şi pierduseră scena. Concertele, lecturile, spectacolele şi vizitele virtuale prin muzee au înnobilat cotidianul cu acea atingere spirituală, care ne face să-l îndurăm mai bine. Digitalul primea însuşiri tot mai reale, mai umane. Vedeam scriitori citindu-ne în timp real de pe canapeaua izolării lor, vedeam muzicieni cântând din studiourile improvizate în camera de zi, vedeam King Lear în direct de la Teatrul Globe din Londra, mă plimbam prin Prado. Eram împreună cu toţi aceşti oameni în izolarea care devenise un bun comun.
Afară bântuia crunt boala, teoriile conspiraţioniste înfloreau ca macii pe maidane pustii, iar opinia că asta e o gripă ca oricare ocupa o altă lojă. Cifrele creşteau văzând cu ochii, dar, după cum atât de frumos spunea Dylan Thomas, sentimentul insuflat de muzică, de literatură şi de artă era dominat de un gând: And death shall have no dominion. Virtualul ne oferea o viaţă alternativă, o variantă a realităţii, plină de frumuseţe şi speranţă. Moartea nu avea cum să învingă.
În zilele acestea pline de extaz şi teroare, zile în care claustrarea ne-a oferit şansa de a ne (re)cunoaşte în toată splendoarea şi mizeria noastră, îmi doresc ca atunci când totul se va sfârşi să fi învăţat că putem învinge împreună orice rău, dacă nu ne trădăm esenţa celestă.
