Fata din adâncul mării

Ziua 1

Valurile mării se pierdeau neîncetat la mal, dar cântul lor liniştitor mă atrăgea din ce în ce mai aproape de ele. Luna plină se revărsa lin peste întunericul maritim, oprindu-mă totodată din drum pe podişul ce cobora spre plajă - scufundându-mi inima odată cu lumina ei în adâncul apelor.

Instinctiv îmi pornisem aparatul de fotografiat. Nu aveam de gând să pierd un astfel de moment, doream să-l prind pentru eternitate, imortalizându-l într-una dintre fotografiile mele. Ceva mă chemase aici. Instinct de fotograf, obişnuiam să-i spun, însă nu şi în seara aceasta...
... în seara aceasta fusese ceva cu totul diferit.

Îmi apropiasem ochiul de vizorul aparatului, pregătindu-mă să fac încadratura, când o neregularitate din depărtare îmi captă atenţia. O figură umană - o fată, din câte părea - stătea de una singură la malul mării, ascultând nestingherită muzica valurilor. Briza îi flutura părul lung şi negru pe care nici măcar lumina lunii nu îndrăznea să-l mângâie. Părea cu totul învăluită în mister, iar asta mă atrăgea într-un mod bizar.

Am înghiţit în sec, după care am refăcut încadratura încât să o cuprind şi pe ea şi am făcut poza. În acel moment aş fi putut spune că sarcina-mi fusese îndeplinită şi m-aş fi putut întoarce liniştit la hotel... însă inima mi-era de o cu totul altă părere, iar picioarele începuseră să o asculte, coborându-mă astfel pe plajă... aducându-mă tot mai aproape de ea.

Simţeam cum neliniştea mă cuprinde, dar fata nici măcar nu bănuia că sunt acolo, privirea-i scufundând adâncul mării. Trebuia să fac ceva. Trebuia să rup tăcerea, care pentru prima dată de când venisem aici îşi schimbase natura, devenind tulburătoare.
- Ce noapte frumoasă... nu-i aşa?, am apucat să scot câteva vorbe.

Fără ca măcar să-mi dea atenţie, fata mă imită nonşalant.
- Ce noapte frumoasă...
- Nici tu n-ai putut dormi?

Fata nu îmi mai răspunse de astă dată. Nici măcar nu schiţă vreun gest că înţelesese ce-i spusesem, însă am continuat să vorbesc, neavând de gând să ne las învăluiţi iar de negura tăcerii.
- Eu unul n-am reuşit... am spus, îndreptându-mi privirea spre cerul înstelat. M-am tot foit în pat... Am simţit... nu ştiu cum să spun, i-am zis cu zâmbetul pe buze. Însă pur şi simplu am simţit cum marea mă cheamă la ea.

În acel moment, fata se întoarse întru totul spre mine, şoptindu-mi ceva, parcă menit numai mie.
- Numai cei vrednici aud chemarea mării...

Şi am rămas aşa minute întregi, alinaţi de melodia valurilor care se pierdeau la mal, îmbătat de limpezimea ochilor ei în care luna strălucea, de figura ei gingaşă ale cărei bucle îi atingeau obrajii, acoperindu-i pe jumătate.

Numai gândul că aveam să mă întorc la hotel mă mai trezea din când în când la realitate, însă marea ţinea să mă tragă înapoi la ea, indiferent cât de mult mă zbăteam să scap din poezia încleştării valurilor.

Atunci am închis ochii, lăsându-mă învăluit în întregime de îmbrăţişarea lor... iar următorul lucru pe care l-am ştiut era că mă aflam întins pe patul meu din camera de hotel.

Ziua 2

Razele soarelui de dimineaţă încercau să se strecoare agale printre faldurile draperiei portocalii. M-am ridicat subit, uitându-mă buimac în toate părţile. Cum se poate să fi fost doar un vis... când totul păruse atât de real?

M-am uitat după aparatul de fotografiat. Zăcea neclintit pe noptiera de lângă pat. L-am apucat şi l-am deschis imediat. Inima încerca să-mi rupă pieptul. Răscolind printre fotografiile zilei trecute, am dat peste ceea ce voiam să găsesc. Am zâmbit, ştiind că visul devenise realitate, sau mai bine spus, realitatea nu îşi schimbase niciodată existenţa.

Însă, dacă în precedenta seară fusesem orbit de frumuseţea şi naturaleţea peisajului, clipa de faţă îmi stârnea o nelinişte de nedescris, asemenea prezenţei fetei lângă care mă aşezasem - de parcă însăşi realitatea s-ar fi deformat. Aş fi putut spune că instinctul meu de fotograf observa iarăşi ceva în cadru, ceva ce nu îmi fusese dat să văd în întunericul obscur. Aşa că m-am îmbrăcat cât de repede am putut şi am alergat până acolo.

La ora când plaja ar fi trebuit să fie plină de turişti iar marea învolburată de activităţile lor, cele două reuşeau cu eleganţă să îşi păstreze în continuare misterul. Nici ţipenie de om nu se întrezărea în faţa mea, iar marea mă privea cu al ei calm, aşteptând parcă ceva de la mine. Până şi faleza părea la fel de pustie - permiţând totuşi vreunui rătăcit să mai ajungă pe acolo. În treacăt, am reuşit să îl opresc pe unul dintre ei, cerându-i informaţii cu privire la plajă, însă acesta se făcu că nu-mi înţelege limba, aşa că l-am lăsat în pace.

În spatele meu, valurile mării tocmai ce începuseră a se întrece până la mal, răspunzând oarecum căutărilor mele, liniştindu-mi întru totul curiozitatea. Ştiam că fata pe care o căutam nu se afla acolo, căci timpul o ţinea încătuşată.

Aşa că am plecat cu promisiunea de a mă întoarce la momentul oportun. Şi am aşteptat... am aşteptat până ce întunericul nocturn s-a aşternut peste staţiune, învăluind-o în a sa negură... până ce luna îşi preluă rolul de stăpână a nopţii.
... până ce glasul angelic al unei fete începu să se audă în depărtare.
... şi până ce marea mă chemă din nou la ea.

Retrăiam acelaşi cadru pictural al serii trecute - sau cel puţin aşa crezusem iniţial. Fata cânta un cântec pe care nu îl mai auzisem vreodată, dar care mă făcea să vreau să aflu mai multe despre el. Vorbea despre un marinar a cărui navă naufragiase pe o insulă pustie şi despre o fiică a mării ce îl vizita în fiecare noapte. Melodia însă se încheia subit, fără a le termina povestea, iar asta mă deranja într-un mod pe care nu îl puteam descrie în cuvinte.

M-am aşezat din nou lângă ea şi am ascultat-o cum îşi fredona piesa, încercând să dau un rost părţii în care marinarul venea la mal să îşi întâmpine iubita într-o seară sub clar de lună plină. Întotdeauna se oprea în acest punct al poveştii şi îl relua la nesfârşit, până când hotărî că sosise momentul să facă linişte şi să lase valurile, ce se tot revărsau, să îşi spună şi ele cuvântul.
- Ţi-a plăcut, nu-i aşa? mă întrebă dintr-o dată.

Însă până să mă lase să-i răspund, îşi reluă ideea.
- Nu mulţi sunt cei care o înţeleg... şi nu mulţi sunt cei care îi vor afla sfârşitul.
- A cui e melodia? Vreau să spun, da, mi-a plăcut, am început să mă bâlbâi, doar că n-am mai auzit nicăieri aşa ceva.
- E un cânt al poporului meu, îmi spuse fata în timp ce îşi scufundă privirea în adâncul mării. Fiecare dintre noi avem unul. Al meu vorbeşte despre curaj, dragoste şi ură. Vorbeşte despre straja unui om. Vorbeşte despre cum îi e loial şi neschimbat iubirii...

Fata făcu o pauză lungă, după care oftă.
- Vorbeşte despre cum ne place să alegem doar ce ne omoară.

Tăcere... numai tăcere şi graiul valurilor mării care mai spărgea din când în când liniştea.

Nici măcar nu-mi mai găseam cuvintele, însă curiozitatea mă rodea la fel de puternic precum o făcuse în dimineaţa aceasta. Simţeam cum glasul ei mă legase cumva de povestea marinarului, al cărei final doream să-l cunosc, neavând de gând să-i las strofele nescrise să se piardă în largul mării.
- Şi... ce se întâmplă cu marinarul din poveste? Ce se întâmplă în acea noapte cu lună plină?

Fata zâmbi, după care se întoarse spre mine.
- Şi de ce s-ar întâmpla ceva cu el?
- Pentru că povestea mai avea ceva de spus...
- Şi dacă nu-i plăcut de ascultat? Nu ţi-e deloc frică?
- Încearcă-mă. Nu mă înspăimânt atât de uşor.

Fata se apropie de mine. Îmi astupă o ureche cu mâinile ei reci ca gheaţa şi îmi şopti ca şi când nu ar fi vrut să fie auzită nici măcar de către mare:
- Dacă tu al lui final voieşti a-l afla, atunci chemarea ia de-ascultă-mi, iar glasul o să mi te aducă aici.

Şi apoi dădu frâu liber unei alte melodii, ale cărei versuri le-am uitat în clipa în care am simţit cum mă cuprinde îmbrăţişarea caldă a valurilor.

Ziua 3

M-am trezit la fel ca după prima noastră întâlnire, răsturnat în patul meu din camera de hotel, fără să îmi amintesc cum sau cine mă adusese aici. Eram ud leoarcă, de parcă aş fi intrat cu totul îmbrăcat în mare. Mă simţeam destul de ameţit după cele întâmplate, dar gândul că aveam s-o văd din nou pe ea îmi dădea putere să merg mai departe. Până la urmă, îmi promisese că îmi va spune şi restul poveştii marinarului. Tot ce aveam de făcut era să stau şi să-i aştept chemarea.

Şi am aşteptat...

Trecură câteva ceasuri bune până îmi linişti astâmpărul. La început, se auzi precum un glas şoptit, venind din depărtare, care creştea melodios, cântând povestea mult dorită. Am ştiut de îndată că era ea. M-am echipat repede şi am dat să ies pe uşă, doar că ceva mă opri pe loc. Uitasem complet adevăratul motiv pentru care venisem în vacanţă. Uitasem complet de eseul foto-poetic pe care îl aveam de făcut pentru şcoală - neglijându-mi datoria de a mai face poze după noaptea când ne cunoscuserăm. Aşa că am luat aparatul de pe noptieră şi am ieşit din cameră.

Afară vântul şuiera printre crengile copacilor, scuturându-le frunzele. Valurile mării se izbeau frenetic de pietrele din port, de parcă ar fi încercat din toate puterile să ajungă pe uscat. Îi simţeam agitaţia dintr-un motiv anume. Simţeam cum plânge după ceva... sau mai bine spus, după cineva. Însă hotărâsem să nu acord atenţie învolburării ei. Nimic nu trebuia să-mi strice seara - nici măcar Mânia lui Poseidon care îşi trimitea supuşii spre a mă opri.

După cum mă aşteptasem, am găsit-o din nou la malul mării, valurile lovindu-i neîncetat tălpile, fără a măcar o deranja. Părea distrată într-un fel şi mult mai veselă decât mi-o aminteam - bălăcindu-şi picioarele ori de câte ori apa ajungea la nivelul lor şi fredonând neîncetat povestea marinarului. În acea clipă, m-am gândit că ar fi bine să imortalizez momentul, însă melancolia care mă cuprinse mă făcu să văd mai clar cum luna alina durerea mării.

Era mesajul pe care mi-l spusese indirect în prima seară - mesajul pe care omisesem să-l văd din clipa în care o zărisem pe ea în depărtare. Mi-am apropiat ochiul de vizorul aparatului şi am cuprins ce trebuia de data aceasta. În ceea ce priveşte fata, am coborât de îndată la ea, hotărât să aflu cum se va încheia totul. Mi-am făcut drum prin nisipul scuturat de vânt până ce am ajuns în spatele ei şi am aşteptat-o să-şi cânte melodia fără de final. Briza se juca cu părul ei, suflându-l în toate direcţiile
- Bănuiesc că vrei să-ţi ştii sfârşitul, nu-i aşa?
- Mai mult decât orice pe lumea asta! mă luă gura pe dinainte.

Fata râse.
- Şi ce-ar fi dacă ţi-aş spune că nu-l am? Ce-ar fi dacă ţi-aş spune că e destinul fiecăruia să ni-l compunem?

Între timp m-am aşezat lângă ea, fără să spun nimic. Apa mării îmi uda şi mie tălpile.
- Atunci îl vom compune împreună.

Valurile vorbiseră în acelaşi timp cu mine, iar buzele fetei se încleştaseră într-un rânjet inuman, dezvăluindu-i colţii ascuţiţi precum ai unui monstru marin.
- Dar tu nu eşti un marinar.
- Dar tu...

Am început să tremur, lăsând loc ororii să pună stăpânire pe mine din momentul în care am conştientizat adevărata ei natură.
- Dar tu eşti o... fiică... a mării?

Fata chicoti şi îşi aruncă o şuviţă peste partea dreaptă a feţei, acoperindu-şi ochiul şi împietrindu-mă în acelaşi timp cu celălalt.
- Ce-ar fi dacă te-ai încumeta să afli?

Şi i-am auzit pentru întâia oară glasul ca printr-un ecou ce venea din adâncuri.
- Vino mai aproape...

Fata începu să fredoneze din nou povestea, iar eu am simţit cum mi se fură voia trupului - trăgându-mă cumva spre ea, aruncând în întregime aparatul de fotografiat în mare - dând întru totul uitării clipelor pe care le sculptasem în timp. Rămăseserăm doar noi şi luna. Şi în acel moment am sărutat-o cu tot focul care ardea în mine, simţind cum mă sting gustând din marea de pe buzele-i ieşite din cel mai înnegurat hău.
- Vino cu mine în adâncul mării...

Şi ecoul se auzi din nou.
- Urmează-mi vocea...

Mult mai aproape...
- Ascultă-mi al meu glas...

Mult mai limpede...
- Haide să-ţi cunoşti sfârşitul mult visat...

... şi am ascultat chemarea.
... şi am urmărit-o în adâncul mării, până când valurile îmi îmbrăţişară finalul.
... până ce nimic nu se mai întrezărea în faţa mea.

(această povestire a apărut şi în antologia Centenarium StrING, coordonată de Ana-Maria Negrilă, Ed. Tornada, 2018)