Nesupunere

 Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Naomi Alderman este autoarea romanelor The Liars' Gospel şi Disobedience. Pentru acesta din urmă a câştigat Premiul Orange pentru Debut, cartea fiind publicată în zece limbi şi urmând să fie adaptată ca film cu Rachel Weisz, Rachel McAdams şi Alessandro Nivola.

Alderman a fost inclusă pe lista Granta a celor mai buni zece tineri romancieri britanici, top publicat o dată la zece ani, şi a fost selectată de Margaret Atwood pentru a fi inclusă în programul Rolex Mentor and Prot. Nesupunere este povestea lui Ronit, o fiică de rabin în vârstă de 32 de ani, dintr-o comunitate de evrei ortodocşi din Hendon, nord-vestul Londrei. Aceasta a părăsit Londra cu ani în urmă, iar acum lucrează în domeniul financiar, în Manhattan, însă moartea tatălui ei, Rav Krushka, o aduce înapoi acasă. Şi este povestea lui Esti, prietena din copilărie a lui Ronit, care a rămas în Hendon, cu toate că, în ochii comunităţii, pare o ciudată. Şi este şi povestea lui Dovid, soţul lui Esti; el este prezumtivul moştenitor al lui Rav Krushka, dar nu pare să-şi dorească poziţia de rabin.

Romanul vorbeşte despre punctul de întâlnire dintre religie şi viaţa modernă, dintre sexualitate şi spiritualitate, dintre propriile dorinţe şi regulile comunităţii în care trăim şi ale Dumnezeului pe care îl venerăm. Despre importanţa schimbării şi totodată despre lucrurile pe care, inevitabil, le pierdem atunci când aceasta se produce. Vorbeşte despre puterea tăcerii şi puterea cuvântului şi despre trăsătura umană esenţială a nesupunerii.

"Un roman extraordinar. Intriga este una uimitoare, înfăţişându-le pe Esti şi pe Ronit împreună sau separat în moduri care sfidează aşteptările convenţionale. Dar adevărata uimire rezidă în capacitatea lui Alderman de a gândi original. Nimic nu e aşa cum o minte comodă s-ar aştepta. Dorinţa interzisă nu e bună fără echivoc, religia deterministă nu e rea fără echivoc. Iudaismul ortodox (oricât ar fi Ronit în dezacord cu el) iradiază fără putinţă de tăgadă din paginile romanului Nesupunere, la fel de bogat, de proaspăt şi de fascinant precum romanul însuşi." (The Times)

"Nesupunere al talentatei scriitoare de succes Naomi Alderman are menirea de a isca controverse. Debutul autoarei vorbeşte despre două femei care au fost iubite în adolescenţă, într-o comunitate de evrei ortodocşi din nordul Londrei. Fă loc, Zadie Smith." (Elle - UK)

"Nesupunere trece dincolo de expunerea unei stări de lucruri. O furie afectuoasă alimentează critica pe care romanul o aduce societăţii evreilor ortodocşi din Regatul Unit, iar naraţiunea divizată - care indică un conflict cultural la fel de absurd precum o întâlnire la prânz între Moise şi Sandra Bernhard - conduce încet către acceptare, speranţă şi compromis." (Vogue - UK)

"Este, în ultimă instanţă, o poveste despre dragostea pierdută şi un imn închinat mulţumirii pe care o poate aduce sacrificiul de sine. Fiecare capitol începe cu un fragment de text sacru, a cărui temă modelează elegant acţiunea care urmează, rezultând o carte de o profunzime şlefuită. Ar fi uşor de luat în derâdere felul în care Esti şi vecinii ei se supun unor legi atât de vechi şi de complexe, dar, deşi are o tuşă comică îndrăzneaţă, Alderman trece mult dincolo de ceea ce e evident." (The Observer)

"Comentariul lui Alderman despre iudaismul ortodox în secolul 21 este incitant şi lămuritor, iar ea este înzestrată cu comicul necesar pentru a-l asasina din interior cu compasiune." (The Thelegraph)

"Nesupunere este un debut reuşit şi captivant. Forţa lui provine din evoluţia relaţiei triangulare dintre Dovid, Esti şi Ronit - trei personaje cât se poate de diferite, care trebuie să reacţioneze la aceleaşi acuze. Fiecare dintre ei are o relaţie diferită cu Dumnezeu şi, poate cel mai important, cu tradiţia şi cultura din care provin." (The Times Literary Supplement)


La primul Şabat de după sărbătoarea Simhat Torá, Rav Krushka era deja atât de slab şi de palid la faţă, încât enoriaşii îşi şopteau unul altuia că în ochii lui adânciţi în orbite se putea întrezări viaţa de apoi.

Rav Krushka fusese alături de ei în timpul Zilelor Sfinte, stătuse în picioare două ore, cât durase slujba de la sfârşitul postului de Iom Kipur, cu toate că, nu o dată, îşi dăduse ochii peste cap, ca şi cum ar fi fost cât pe ce să leşine. Ba chiar dănţuise plin de bucurie cu sulurile Torei în mâini, chiar dacă numai pentru câteva minute. Dar acum, că acele zile sfinte se sfârşiseră, îşi pierduse orice urmă de vlagă. În această zi toridă şi sufocantă de septembrie, în timp ce ferestrele încăperii erau închise, iar frunţile enoriaşilor erau brăzdate de broboane de sudoare, Rav Krushka, sprijinit de braţul nepotului său Dovid, era înfofolit într-un pardesiu de lână. Vocea îi era stinsă. Mâinile îi tremurau.

Lucrurile erau cât se poate de clare. Şi erau aşa de ceva vreme. De câteva luni, glasul lui, cândva la fel de intens şi de limpede precum vinul roşu pentru kiddush, răsuna acum dogit, iar uneori se pierdea cu totul într-o tuse zgomotoasă ori într-un acces puternic de icnituri şi gâjâieli. Totuşi era greu să crezi într-o pată ştearsă de pe plămân. Cine putea vedea o pată? Ce era o pată? Enoriaşilor nu le venea să creadă că pe Rav Krushka l-ar putea da gata o pată - pe el, dinspre care lumina Torei strălucea atât de puternic, încât se simţeau luminaţi de prezenţa lui.

Zvonurile se răspândiseră în rândul comunităţii, transmise prin întâlniri întâmplătoare pe stradă. Un pneumolog de pe Harley Street îi spusese că o să se facă bine, cu condiţia să ia o pauză de odihnă de o lună. Un vestit rabin trimisese vorbă că, împreună cu 500 de tineri învăţăcei în studiul Torei, rostea zilnic toată Cartea Psalmilor pentru însănătoşirea lui Rav Krushka. Se mai spunea că lui Rav i se făcuse cunoscut, printr-un vis profetic, cum că avea să trăiască cât să vadă pusă piatra de temelie pentru rezidirea Marelui Templu din Ierusalim.

Cu toate acestea, era cu fiecare zi tot mai slăbit. S-a aflat despre sănătatea lui şubredă în întregul Hendon şi chiar mai departe. Aşa cum se întâmplă în asemenea situaţii, enoriaşi care poate că mai lipsiseră în câte o săptămână de la sinagogă ori merseseră prin alte părţi, dovedeau acum o devoţiune ferventă. Numărul celor care participau la slujbe creştea cu fiecare săptămână. Clădirea prost încropită - iniţial, nimic mai mult decât două case unite între ele şi făcute să comunice - nu era potrivită pentru atât de mulţi oameni. Aerul devenea stătut în timpul slujbelor, înăuntru era o căldură înăbuşitoare şi un miros aproape fetid.

Câţiva membri din consiliul sinagogii au sugerat că ar trebui, poate, organizată o slujbă alternativă, pentru a face faţă numărului neobişnuit de mare al participanţilor. Yitzchak Hartog, preşedintele consiliului, a respins propunerea. Oamenii veniseră să îl vadă pe Rav, a spus el, aşa că aveau să îl vadă.

Aşa se face că, de acel Şabat din luna Tişrei, sinagoga era plină până la refuz şi toţi enoriaşii erau mai atenţi, din păcate, la persoana lui Rav Krushka decât la rugăciunile pe care le îndreptau către Creator. Pe parcursul acelei dimineţi l-au urmărit cu îngrijorare. Ce-i drept, Dovid era alături de unchiul lui şi îi ţinea siddurul, susţinându-l de cotul drept. Dar oamenii îşi şopteau unul altuia că, poate, prezenţa acestui bărbat era de natură să îi îngreuneze însănătoşirea lui Rav în loc să o ajute. Dovid era rabin, nimeni nu nega lucrul ăsta, dar nu era Rav. Exista o diferenţă subtilă, căci poţi deveni rabin prin studiu şi prin realizări, dar titlul de Rav era acordat de o comunitate doar unui conducător preaiubit, unei lumini călăuzitoare, unui învăţat de o neîntrecută înţelepciune. Iar Rav Krushka întrunea toate aceste calităţi, fără putinţă de tăgadă. Dar vorbise oare Dovid vreodată în public ori explicase el vreodată măiestrit vreo pericopă din Tora sau scrisese măcar o carte care să fie izvor de inspiraţie şi putere aşa cum a făcut Rav Krushka? Nu, de trei ori nu. Dovid nu avea o înfăţişare care să atragă privirea - era scund, chel şi uşor supraponderal. Dar, mai mult decât asta, nu avea nimic din entuziasmul şi înflăcărarea lui Rav Krushka. Niciunul dintre enoriaşi, nici măcar un copilaş, nu i s-ar fi adresat vreodată lui Dovid Kuperman numindu-l "rabin". El era "Dovid" ori câteodată, simplu, "nepotul ăla al lui Rav Krushka, asistentul ăla". Ca să nu mai vorbim de soţia lui! Era clar că ceva nu e în regulă cu Esti Kuperman, că avea o problemă, un necaz. Dar chestiunile de genul ăsta intrau la categoria lashon hara - gurile rele - şi nu puteau fi rostite nici măcar în şoaptă într-un lăcaş sfânt precum Casa Domnului.

În orice caz, toţi erau de acord că Dovid nu era un ajutor potrivit pentru Rav. S-ar fi cuvenit ca acesta să aibă în preajmă oameni învăţaţi, care să cunoască în profunzime Tora, capabili să studieze zi şi noapte şi, ca urmare, să contracareze decretul funest. Ce păcat, spuneau unii, că Rav Krushka nu avea un fiu care să înveţe în numele lui şi să îi prelungească astfel viaţa. La fel de păcat, ziceau alţii, mai în şoaptă, că Rav Krushka nu avea un fiu care să devină rabin când el nu va mai fi. Căci cine avea să îi ia locul? Gândurile acestea circulaseră luni întregi, iar în căldura uscată din sinagogă căpătaseră contururi mai clare. Şi, pe măsură ce vlaga se scurgea din Rav, şi Dovid devenea, cu fiecare săptămână, un pic mai adus de spate, de parcă ar fi simţit cum îl apasă pe umeri greutatea privirilor aţintite asupra lui şi cum îi zdrobeşte pieptul uriaşa dezamăgire pe care le-o provoca. Acum, în timpul slujbei, abia dacă a ridicat de câteva ori privirea şi nu a rostit niciun cuvânt, continuând să întoarcă una după alta paginile siddurului, atent doar la cuvintele rugăciunii.

Până la prânz, devenise clar pentru toţi bărbaţii prezenţi că starea lui Rav Krushka se deteriorase şi mai mult. Şi-au lungit gâturile de prin colţurile în care altădată se aflaseră şemineuri şi dulapuri încastrate în perete şi şi-au tras scaunele de plastic ceva mai aproape de el, ca să îl poată cerceta mai bine cu privirea, să îşi facă simţit sprijinul. În timpul rugăciunii de dimineaţă, şaharit, în încăpere s-a făcut din ce în ce mai cald şi toţi şi-au dat seama că începuseră să se lipească de scaune din pricina transpiraţiei, care trecea prin pantalonii de stofă. Rav Krushka s-a înclinat adânc în timpul modimului şi apoi şi-a îndreptat din nou spatele, dar toţi au observat că mâna cu care se apucase de banca din faţa lui era palidă şi tremurândă şi că hotărârea care i se citea pe chip nu putea ascunde grimasa pe care i-o provoca fiecare mişcare.

Până şi femeile, care asistau la slujbă de sus, din galeria care se întindea pe trei dintre laturile sălii, au remarcat, prin ochiurile paravanului, că puterile lui Rav Krushka erau pe sfârşite. Când a fost deschis dulapul sacru unde se păstrează Tora, sulurile au răspândit o mireasmă intensă de cedru, care a părut să îl însufleţească, şi s-a ridicat în picioare. Dar când aronul a fost închis la loc, Rav Krushka s-a aşezat din nou, parcă sub impulsul gravitaţiei, şi nu din proprie voinţă. Şi-a pierdut suflul şi s-a prăbuşit în scaun. Pe la mijlocul fragmentului care se citea din Tora, toţi enoriaşii îi urmăreau cu sufletul la gură fiecare respiraţie gâjâită şi greoaie. Dacă nu ar fi fost Dovid lângă el, s-ar fi prăvălit într-o parte. Până şi femeile şi-au dat seama.


Esti Kuperman asista la slujbă din galeria femeilor. În fiecare săptămână i se rezerva un loc de cinste, în primul rând, imediat în spatele draperiei din plasă. De fapt, primul rând era întotdeauna gol, chiar şi acum, când era nevoie de absolut toate locurile. Femeile stăteau în rândurile din spate ale galeriei, numai să nu se aşeze pe unul dintre locurile din faţă. Săptămână de săptămână, Esti stătea singură, fără să îşi încline gâtul subţire nici măcar o dată şi fără să dea de înţeles prin vreun cuvânt ori prin vreo privire că ar fi observat locurile goale din dreapta şi din stânga ei. Se aşeza pe locul din primul rând pentru că asta se aştepta de la ea. Era soţia lui Dovid. Dovid stătea lângă Rav. Dacă soţia lui Rav Krushka nu ar fi murit, Esti ar fi stat lângă ea. Când, cu voia Domnului, aveau să fie binecuvântaţi cu copii, aceştia urmau să stea alături de ea. În situaţia de faţă, stătea singură.

Mai în spate, în sectorul femeilor, nu se vedea absolut nimic din slujbă. La femeile aşezate pe locurile acelea nu ajungeau decât cântările, tot aşa cum în cămările din Ceruri uşile se deschid doar în faţa glasurilor înălţate în cântare. Esti însă putea vedea creştetele capetelor de dedesubt, acoperite toate de vârful oval al pălăriei ori de cercul kipei. Cu timpul, pălăriile şi kipele au devenit distinctive pentru ea, fiecare pată de culoare reprezentând o persoană anume. Era Hartog, preşedintele consiliului, bine făcut şi musculos, care păşea dintr-o parte în alta chiar şi în timp ce continuau rugăciunile şi, din când în când, mai schimba o vorbă cu câte unul dintre enoriaşi. Era Levitsky, trezorierul sinagogii, care, în timp ce se ruga, se legăna cu o mişcare nervoasă, pocănitoare. Şi mai era şi Kirschbaum, unul dintre administratori, care stătea sprijinit de perete şi aţipea mereu, iar apoi se trezea brusc şi tresărea. Îi privea cum merg de colo colo, cum urcă scările către bima şi se întorc la locul lor, cum se ridică şi se aşază, se leagănă uşor în loc, cu un sentiment ciudat de totală detaşare. În răstimpuri, când privea în jos, mişcările dădeau impresia unui joc pe o tablă de şah - nişte piese rotunjite care avansează cu un scop, dar fără noimă. În trecut, se surprinsese căzând într-un fel de transă, influenţată de cântările bine cunoscute şi de tiparul mereu acelaşi al mişcărilor de jos, astfel că abia observa când se termina slujba şi era uimită să constate că femeile din jur îi urau deja Şabat cu bucurie, iar bărbaţii de jos dispăreau din aria ei vizuală. O dată sau de două ori s-a trezit în ceea ce părea a fi o sinagogă goală, ezitând să privească în jur, de teamă că unele dintre femei ar fi putut rămâne în spatele ei, să şuşotească.

De acest Şabat din luna Tişrei însă, şi-a păstrat cumpătul. La fel ca toţi ceilalţi, s-a ridicat când sulurile Torei, îmbrăcate în catifea regală, au fost duse înapoi, în dulapul lor sacru. La fel ca toţi ceilalţi, a aşteptat răbdătoare ca persoana care condusese rugăciunea de dimineaţă să coboare de pe bima, iar cel care conducea următoarea rugăciune, musaf, să urce. Asemenea celorlalţi, a fost nedumerită când, cinci minute mai târziu, rugăciunea tot nu începuse. A privit prin ochiurile draperiei, încercând să vadă ce se întâmpla jos. A clipit de mai multe ori. La braţul soţului ei, silueta adusă de spate a lui Rav Krushka, îmbrăcată în pardesiul negru, se îndrepta încet înspre bima.

În trecut, în acest moment al slujbei, le-ar fi vorbit Rav Krushka, ţesând pe marginea pericopei din Tora care tocmai fusese citită, completată cu alte surse, o lecţie complexă şi minunată. Dar trecuseră multe luni de când nu le mai vorbise în felul ăsta. În această săptămână, ca în atât de multe altele de acum, pe fiecare loc fusese aşezată o copie a unei predici mai vechi de-ale lui. Starea nu îi permitea lui Rav Krushka să ţină o cuvântare. Şi, cu toate acestea, dedesubt, în sectorul bărbaţilor, acesta tocmai urca cele trei trepte ale bimei. În sinagogă s-a stârnit rumoare, apoi s-a aşternut liniştea. Rav Krushka avea să le vorbească.

Acesta a ridicat mâna, care a apărut, subţire şi palidă, din mâneca pardesiului. Când a vorbit, vocea îi era neaşteptat de puternică. Toată viaţa fusese un bun orator; oamenii nu trebuiau să se chinuie să audă ce spune.
- O să vorbesc puţin, a spus el. Nu mă simt bine. Cu ajutorul Domnului, o să îmi revin.

Cei din încăpere au dat viguros din cap, iar unii chiar au bătut din palme, dar au fost repede reduşi la tăcere, căci aplauzele ca la teatru nu aveau ce căuta într-o sinagogă.
- Vorbirea, a continuat el. Dacă lumea creată ar fi un cântec, vorbirea ar fi refrenul lui, tema recurentă. Citim în Tora că Domnul a făcut lumea prin cuvânt. Ar fi putut să o aducă la existenţă prin intenţie. Am putea citi: "Şi Dumnezeu s-a gândit la lumină, şi a fost lumină". Dar nu. Ar fi putut să o facă fredonând. Ori ar fi putut-o alcătui din lut modelat cu mâinile Lui. Sau ar fi putut să îi dea naştere prin răsuflare. Domnul, Împăratul nostru, Cel Preasfânt, binecuvântat fie Numele Lui, nu a făcut nimic din toate astea. Pentru a crea lumea, El a vorbit. "Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!». Şi a fost lumină." Precum a spus, aşa a şi fost.

Vocea lui Rav Krushka s-a frânt şi a fost scuturat de o tuse violentă, în timp ce din pieptul lui răzbătea un hârâit de boală. Câţiva bărbaţi au dat să se repeadă înspre el, dar le-a făcut semn cu mâna să rămână la locul lor. Sprijinindu-se pe umărul lui Dovid, a mai tuşit ascuţit de trei ori şi a rămas tăcut. Apoi a răsuflat anevoie şi a vorbit din nou:
- Chiar şi Tora. O carte. Domnul ar fi putut să ne dea un tablou ori o statuie, o pădure, o creatură, o idee în minţile noastre care să explice lumea pe care a făcut-o El. Ne-a dat însă o carte. Cuvinte.

S-a oprit şi a privit prin sală, trecând în revistă chipurile tăcute. În momentul în care pauza devenise un picuţ prea lungă, Rav Krushka şi-a ridicat mâna şi a izbit-o cu zgomot de pupitru.
- Ce putere extraordinară ne-a dăruit Atotputernicul! Să vorbim, aşa cum şi El vorbeşte. Uimitor! Dintre toate creaturile de pe faţa pământului, doar noi putem vorbi. Ce înseamnă acest lucru?

A schiţat un zâmbet şi şi-a purtat din nou privirea prin încăpere.
- Înseamnă că noi deţinem o fărâmă din puterea Domnului. Cuvintele noastre sunt, într-un fel, realitate. Ele pot crea lumi şi le pot distruge. Au tăiş, asemenea unui cuţit.

A descris o mişcare largă cu braţul, ca şi cum ar fi mânuit o coasă. A zâmbit.
- Bineînţeles, puterea noastră nu este puterea Domnului. Să nu uităm nici lucrul acesta. Cuvintele noastre sunt mai mult decât răsuflare fără conţinut, dar nu sunt Tora. Tora cuprinde lumea. Tora este lumea. Să nu uitaţi, copiii mei, că toate cuvintele, toate poveştile noastre nu pot decât, cel mult, să echivaleze cu un comentariu la un singur verset din Tora.

Rav Krushka s-a întors către Dovid şi i-a şoptit câteva cuvinte. Împreună, cei doi bărbaţi au coborât de pe bima şi s-au întors la locurile lor. Enoriaşii stăteau în tăcere. În cele din urmă, cântăreţul s-a adunat şi a început rugăciunea musaf.

Cuvintele lui Rav Krushka au avut în mod limpede un impact asupra cântăreţului, care conducea rugăciunea ca şi cum ar fi acordat o atenţie specială fiecărei litere, fiecărei silabe a fiecărui cuvânt. Vorbea domol, dar limpede şi cu putere, ca şi cum atunci ar fi auzit prima dată cuvintele şi le-ar fi priceput înţelesul.
- Mechalkel chaim b'chesed, a spus el simplu. El sprijină cu bunătate tot ceea ce e viu. El le dăruieşte viaţa muritorilor cu nemăsurată milă.

Enoriaşii au răspuns în acelaşi fel, iar răspunsurile lor au răsunat tot mai limpede, până când vorbeau cu toţii într-un singur glas, puternic.

În momentul în care a ajuns la kedushah, cântăreţul a început să asude şi paloarea i-a acoperit faţa.
- Na'aritzecha veNakdishecha... a declamat el.
- Kadosh, kadosh, kadosh, au răspuns oamenii, ridicându-se pe vârful picioarelor, mulţi uşor ameţiţi, poate din pricina căldurii. Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul.

Şi chiar în acel moment, când toţi se ridicaseră pe vârfuri înspre Atotputernicul, în sală a răsunat o bufnitură, de parcă s-ar fi prăbuşit unul dintre falnicii cedri ai Libanului. Bărbaţii s-au întors să privească, iar femeile şi-au întins gâtul. Enoriaşii l-au văzut pe Rav Krushka zăcând întins pe o parte, lângă banca pe care stătuse. A scos un geamăt prelung, dar nu dădea niciun semn că ar mai mişca, cu excepţia piciorului stâng, care se zbătea izbind în banca de lemn, iar loviturile răsunau puternic a gol în toată sinagoga.

Au urmat câteva clipe de tăcere şi tuturor le bubuiau tâmplele din cauza tensiunii.

Hartog şi-a venit primul în fire. A alergat înspre Rav, împingându-l pe Dovid din calea lui. I-a slăbit cravata şi l-a apucat de braţ, în timp ce striga:
- Sunaţi la ambulanţă şi aduceţi nişte pături!

Câteva clipe, ceilalţi bărbaţi au părut a fi buimaci. Cuvintele în sine "sunaţi la ambulanţă", rostite în sinagoga lui Rav Krushka, în zi de Şabat, păreau ireale, de parcă li se ceruse o felie de bacon ori o porţie de creveţi. După un lung moment, doi bărbaţi tineri s-au năpustit către uşă, repezindu-se la telefon.

Sus, la galerie, Esti Kuperman rămăsese nemişcată în picioare, deşi câteva femei coborau deja scările, să vadă ce era de făcut.

Esti a privit cum soţul ei a apucat mâna lui Rav Krushka şi l-a lovit încetişor peste palmă, ca şi cum ar fi vrut să-l consoleze pe bătrân. A observat că, privit din acel unghi, părul lui Dovid era mai rar decât credea ea. Nu s-a putut abţine să remarce, aproape fără intenţie, că Hartog plecase deja de lângă Rav, lăsându-l în grija medicilor din rândul enoriaşilor. Că acesta îi luase deoparte pe trei sau patru dintre membrii consiliului sinagogii şi purtau o discuţie. Şi-a privit degetele osoase, încleştate pe siddur atât de tare încât unghiile i se albiseră de tot.

Şi, pentru o clipă, a simţit pe faţă aerul stârnit de bătaia greoaie a unor aripi de damasc. Aripile fluturânde pesemne că o împresuraseră, cu mişcări mai domoale, mai apăsate, rotindu-se şi ridicându-se într-un ritm infinit de lent, căci purtau o povară mai mare decât sufletul unui om bătrân şi obosit, cu o pată pe plămân. Răsuflarea părăsise încăperea, iar bătaia aripilor nu mai era decât o pulsaţie din ce în ce mai slabă.

Esti se simţea vlăguită, incapabilă să se mişte. Dovid şi-a ridicat privirea către galeria femeilor, înspre locul ei obişnuit, şi a scos un strigăt tânguitor, înspăimântat:
- Esti!

Aceasta s-a îndepărtat de balustradă şi s-a întors, luând-o împleticit spre uşă, pentru a coborî scările. Îşi dădea vag seama că unele femei o atingeau, că întindeau mâna ca să o... Să o mângâie? Să o sprijine? Nu era sigură. Şi-a continuat drumul înspre ieşire, având în minte doar faptul că trebuie să plece, că are ceva de făcut.

Şi de abia când cobora în fugă scările înspre sectorul bărbaţilor, i-a trecut prin minte un gând - unul deopotrivă şocant şi îmbucurător, un gând de care s-a simţit pe dată ruşinată. În timp ce gonea pe scări în jos, paşii ei ţineau ritmul cu frecvenţa cu care se repeta acelaşi gând: dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că Ronit o să vină acasă. Ronit vine acasă.
*
Cu o noapte înainte, l-am visat. Vorbesc serios. L-am recunoscut după cuvintele lui. Se făcea că era o încăpere plină de cărţi, cu rafturi care se întindeau din podea până în plafon, tot mai sus, la nesfârşit, astfel că, cu cât priveam mai atent, cu atât mai mult puteam cuprinde cu vederea. Cărţile şi cuvintele, mi-am dat eu seama, sunt tot ceea ce a existat şi tot ceea ce există şi va exista vreodată. Am început să păşesc; paşii mei erau silenţioşi şi, când am privit în jos, am văzut că păşeam pe cuvinte, că pereţii şi tavanul şi mesele şi lămpile şi scaunele erau, toate, cuvinte.

Aşa că am continuat să păşesc şi ştiam încotro mă îndreptam şi ce aveam să găsesc. Am ajuns lângă o masă lungă şi lată. Masă, a zis aceasta. Sunt o masă. Tot ceea ce am fost şi voi fi vreodată asta este, o masă. Iar pe masă se afla o carte. Şi cartea era el. L-am recunoscut după cuvintele lui. Sincer, l-aş fi cunoscut şi dacă era o lampă, un ghiveci de flori ori o machetă la scară redusă a autostrăzii din Long Island. Dar, cum nu se poate mai potrivit, el era o carte. Cuvintele de pe copertă erau unele simple, frumoase. Nu mi le amintesc.

Şi, aşa cum se întâmplă în vis, am ştiut că trebuie să deschid cartea. Am întins mâna şi am deschis-o şi am citit primul rând. În timp ce îl citeam, cuvintele au răsunat prin bibliotecă. Spuneau, aşa cum i-a spus Dumnezeu lui Avraam: "Tu eşti cel pe care l-am ales. Ieşi din acest pământ şi mergi în alt loc, pe care ţi-l voi arăta Eu!".

Mă rog, ultima parte am născocit-o. Dar tot restul e adevărat. M-am trezit cu durere de cap, ceea ce mie nu mi se întâmplă niciodată, dar mă simţeam ca şi cum cineva mi-ar fi scăpat un dicţionar în cap în timpul nopţii. A trebuit să fac un duş fierbinte-fierbinte şi lung, ca să îmi scot cuvintele din creier şi să îndepărtez încordarea din umeri şi, normal, am întârziat la muncă, aşa că mergeam pe Broadway încercând să găsesc un taxi, peste care nu dai decât atunci când nu ai nevoie, când, dintr-odată, am auzit o voce, care parcă vorbea direct în urechea mea, zicându-mi:
- Nu vă supăraţi, sunteţi evreică?

Şi m-am oprit, mai că am sărit din loc, pentru că vocea a răsunat atât de aproape şi de neaşteptat. Vreau să zic, în special în New York, unde oricum toţi sunt evrei. Aşa că m-am întors să văd despre ce era vorba şi, vechea şmecherie, am dat cu ochii de un tip îmbrăcat într-un costum elegant, cu barba aranjată cu grijă şi cu un teanc de fluturaşi în mână, al cărui scop era în mod limpede să convertească nişte evrei la religia lui de calitate sută la sută superioară.

Bietul om. Chiar mi-a părut rău de el. Pentru că eram în întârziere, deci într-o stare proastă din start. Şi mai avusesem şi visul ăla. În mod normal, mi-aş fi văzut de drum. Dar sunt dimineţi în care pur şi simplu simţi nevoia să te contrezi cu cineva.

I-am răspuns:
- Sunt evreică. De ce?

Numai că am spus-o, desigur, cu accent britanic şi am observat imediat că a rămas perplex. Pe de o parte, ar fi vrut să-mi zică, hei, eşti englezoaică!

Pentru că el e american şi americanilor le place să îmi spună asta. Dar, pe de altă parte, Dumnezeu îi şoptea încurajator în ureche: iată o femeie pe care tu, prietene, o poţi aduce pe calea cea dreaptă. Tipul şi-a venit în fire. Avea suflete de salvat, lumi de cucerit.
- Îmi permiteţi să vă invit la un seminar gratuit despre istoria evreilor?

OK. E clar. Era unul dintre tipii ăia. Nu îţi vând o nouă religie, ci pe cea veche; aduc oamenii înapoi la credinţă. Seminare gratuite despre istoria evreilor, ieşiri la cină vinerea seara, unde e strecurat şi câte ceva din Codul Bibliei. Mă rog, posibil să meargă la oameni care nu au mai avut experienţa asta. Dar nu e cazul meu. Eu aş putea, practic, să conduc o chestie de genul ăsta.

I-am spus:
- Nu, mulţumesc, sunt foarte ocupată în momentul ăsta.

Şi tocmai când mă pregăteam să îi întorc spatele şi să plec, mi-a atins mâneca, doar cât să o mângâie cu palma, ca şi cum ar fi vrut să pipăie materialul din care era făcută, dar suficient cât să intru uşor în panică. Aproape că m-a făcut să tânjesc după un tânăr din cei habotnici, căruia îi poţi mirosi transpiraţia şi disperarea de la un metru şi care nu s-ar atinge în veci de o femeie. În fine, tipul mi-a întins o broşură şi a zis:
- Toţi suntem foarte ocupaţi. Trăim vremuri dinamice. Dar moştenirea primită din vechime merită timpul nostru. Luaţi un fluturaş. Programele noastre se desfăşoară peste tot prin oraş. Puteţi participa oricând doriţi.

Am luat fluturaşul. Am aruncat o privire fugitivă peste el, cu intenţia de a-mi vedea de drum. Apoi am privit cu ceva mai multă atenţie, stând în loc. A trebuit să îl citesc de câteva ori, ca să înţeleg ce aveam în faţa ochilor. Pe prima pagină, o bandă galben-aprins anunţa: "Luni seară, seminar excepţional - Rabi Tony va vorbi despre cartea lui Rav Krushka Zi de zi şi despre cum să aplicăm în viaţa noastră lecţiile pe care le cuprinde". Adică, ştiam că scrisese o carte, dar cum de i s-a dus vestea până aici? Când a avut timp să elaboreze lecţii care să ne ajute să ne trăim viaţa? De când au început oameni care îşi spun "Rabi Tony" să fie interesaţi de aşa ceva?

Am arătat înspre banda galbenă şi am întrebat:
- Ce-i asta?
- Vă interesează Rav Krushka? E o prezentare extraordinară. Surprinde exact esenţa învăţăturii lui. Te inspiră.

Bietul om! Nu era vina lui. Nu tocmai.

L-am întrebat:
- Cum te cheamă?

Mi-a zâmbit cu toată faţa.
- Chaim. Chaim Weisenburg.
- Ia spune-mi, Chaim. De ce faci chestia asta?
- Adică?
- Adică să stai la colţ de stradă, să împarţi fluturaşi trecătorilor. Eşti plătit pentru asta? Eşti şantajat?

Chaim a clipit nedumerit.
- Nu. Nu. Sunt voluntar.

Am dat din cap.
- Aşadar, bunătatea inimii tale te determină să faci asta?
- Fac asta deoarece consider că e un lucru bun. Moştenirea noastră...

I-am tăiat vorba:
- Aha, moştenirea. Numai că tu nu moştenirea încerci să o vinzi, nu-i aşa, Chaim? Ci religia.

Acesta şi-a deschis larg braţele, oarecum tulburat.
- Nu aş folosi chiar cuvântul a vinde, ci mai degrabă...
- Nu ai folosi cuvântul a vinde? Dar nu primeşti nimic în schimb pentru că răspândeşti religia asta?

A încercat să spună ceva, dar eu m-am grăbit să continui:
- Tu, Chaim Weisenburg, nu primeşti un loc special în lumea ce va să vină dacă recâştigi câţiva evrei rătăciţi? Nu de asta faci ce faci? Pentru profit? Recunoaşte, Chaim, pentru tine o faci, nu-i aşa?

Deja se enervase.
- Nu. Nu despre asta e vorba. Nu aşa stau lucrurile. Dumnezeu ne-a poruncit...
- A, OK. Am ajuns şi la asta. Dumnezeu ţi-a poruncit. Dumnezeu îţi spune ce să faci şi tu execuţi imediat. Faci asta deoarece crezi că Dumnezeu vrea aşa, nu? Dumnezeu vrea ca tu să găseşti evreii rătăciţi şi să îi aduci înapoi în ţarc?

Chaim a încuviinţat din cap. Câţiva oameni care treceau pe lângă noi s-au întors să privească, dar nu s-a oprit niciunul.
- Ei bine, să zicem că Dumnezeu chiar ţi-a poruncit să faci asta. Dar nu ţi-a trecut niciodată prin cap, Chaim, că unii dintre noi nu vor să fie aduşi înapoi? Că unii dintre noi nu vor să fie găsiţi? Unii dintre noi au stat în ţarcul ăla şi li s-a părut că e îngust şi că le îngrădeşte libertatea, mai degrabă o puşcărie decât un adăpost. Ţi-a dat vreodată prin gând că Dumnezeu s-ar putea înşela?

Chaim a deschis gura şi apoi a închis-o. Cred că era limpede că nu aveam de gând să particip la vreun seminar. Am rupt fluturaşul în bucăţele, pe care le-am aruncat înspre el ca pe nişte confetti. Recunosc, îmi place să fac gesturi teatrale.

Când am ajuns la gura de metrou, m-am întors să mă mai uit o dată la el şi am văzut că rămăsese cu privirea aţintită în urma mea, iar fluturaşii îi atârnau în mână.