Mila 23 sau 3 ani medic în Deltă

 Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Dan Ivan (n. 1958 ) a absolvit Liceul "Sfântul Sava" din Bucureşti. A urmat cursurile Facultăţii de Medicină şi Farmacie "Carol Davila", pe care le-a încheiat în 1984. A profesat ca medic timp de opt ani. A străbătut, apoi, o lungă carieră de corporatist în domeniul farmaceutic. A lucrat, pentru o vreme (1998-1999), în Paris. Din 2016, s-a stabilit în Carintia, Austria. A debutat în poezie cu volumul Pe străzi. Harap-Alb (2017). Mila 23 este debutul său în proză. Un tânăr medic descoperă magia Deltei Dunării, dincolo de griul comunist.
Într-un soi de capăt de lume, înconjurat de ape, un loc magic ni se dezvăluie încet, încet prin intermediul experienţelor unui proaspăt absolvent al Facultăţii de Medicină, un tânăr bucureştean care descoperă frumuseţea inegalabilă a Deltei Dunării în anii comunismului. În Mila 23, Dan Ivan îşi revarsă tolba plină de poveşti deopotrivă fermecătoare şi sfâşietoare şi ne face cunoştinţă cu cele mai incredibile personaje. Într-o vreme în care griul domină realitatea cotidiană, în care sărăcia lucie şi condiţiile precare de trai sunt la ordinea zilei, el ne arată cum ne putem salva prin umor, prin bunătate, prin solidaritate sau prin luptele purtate individual.

"Ca un bisturiu înfipt într-un abces, din care ţâşneşte puroi, sânge, viaţă... aşa este această carte. Mila 23 a lui Dan Ivan este una dintre puţinele cărţi autentic realiste despre socialism din literatura română. Cu ceva în plus. Neîntinată de teze şi lecţii moralizatoare, ea sfâşie realitatea pentru a scoate la iveală ce se ascunde în măruntaiele ei. Şi iată că în adâncul iadului descoperi cu stupoare un tărâm magic, în care oamenii trăiesc şi mor după alte legi. Un Macondo ceauşist." (Adrian Pătruşcă)


Început de februarie. După două nopţi petrecute în vagonul fără compartimente şi o călătorie de trei ore cu "Pasagerul", iată-mă ajuns în inima Deltei la Crişan.

Ideea de a tăia canale prin România nu au avut-o doar Stalin, Dej şi Ceauşescu. Primul a fost Carol întâi după cum îi zice şi numele. Desigur, ceilalţi trei aveau altă motivaţie când au hotărât traseul şi modul de "selecţie" a lucrătorilor. Carol a fost cel care a ales braţul Sulina şi a decis scurtarea şenalului către Marea cea Mare. Aşa s-au pornit lucrările de la marele M, între mila 18 şi mila 8. Canalul avea în centrul M-ului localitatea Carmen Sylva, Crişan-ul de azi, iar în vârful uneia dintre bucle, ca să nu zic ţâţe, satul Mila 23.


La inaugurarea canalului s-a dezvelit un obelisc în cinstea lui Carol întâi şi în prezenţa lui. Eu am văzut doar un ciot din obelisc şi un fragment de inscripţie pentru că vârful fusese dărâmat de un ceam. În cădere, vârful obeliscului a căzut peste stuful din ceam şi nu a mai putut fi pus la loc din cauza greutăţii lui, a nepăsării şi a lipsei de utilaje. În felul ăsta a ajuns la Brăila la combinatul de celuloză şi-acolo a rămas. Am înţeles că, la ani de la plecarea mea, monumentul a fost refăcut.

După zece minute de aşteptare în Crişan, "Pasagerul" mic pleca spre Mila 23. Drum fără oprire. Pe vaporaş, aglomeraţie, înghesuială cumplită deşi sezonul turistic era departe. Dar eu eram călit în focul troleibuzelor şi autobuzelor din Bucureşti 84, 90, 37, 105, pe scară, pe burduf, atârnat de bară... O luptă surdă cu o mlaştină de muşchi, de oase egoiste ce îşi voiau locul strivind tot împrejurul. O luptă surdă dusă cu sălbăticie şi insistenţă în care fiecare, pe tăcute, ca hipnotizat, lupta frustrat cu masa amorfă din jur. Fiecare pentru el, cu orice preţ. O Românie a cozilor şi a îmbrâncelilor surde. Kafka nu se mai citea, se trăia. Sinistru.

Urcat pe vapor, aveam două genţi, una cu haine, cealaltă cu medicamente cumpărate sau înşfăcate în grabă din casă pentru viitorii pacienţi.

Căpitanul, Mihai - cum i se adresau toţi, fusese avertizat că pe vapor o să fie şi "noul" doctor de la Mila. De fapt am fost primul şi poate ultimul medic din istoria Milei 23. La Mila mă duceam să o înlocuiesc pe asistenta care, gravidă fiind şi aproape de soroc, pleca să nască şi să aibă grijă de copil. Avea să fie o lungă absenţă. Pentru săteni ea era "doctoriţa". Acum veneam eu.

Marinarului trimis de căpitan să mă caute nu i-a fost greu să mă găsească. Eram afară pe un soi de punte, în februarie, singurul în pantofi şi fără căciulă.
- Sunteţi doctoru' de la Mila?
- Da.
- Căpitanu' vă pofteşte sus în cabină.

Atras în vârtejul acestei scurte căutări, hop, lângă noi, şi un miliţian, cu ochii injectaţi şi sticloşi şi vorba puţin împleticită.
- Sunt plutonier Radu, actele la control vă rog.

Am aflat după aceea că era adjunctul şefului de post din Crişan.
- Sunt medic şi sunt noul doctor de la Mila.
- Actele la control!
- Băi, Radule, e dom' doctor, lasă-l în pace.
- Suntem pe graniţă, documentele la control!

Eram în inima Deltei, nici vorbă de graniţă, dar m-am conformat, am căutat buletinul şi i l-am înmânat. L-a întors şi pe faţă şi pe dos de câteva ori. În băşcălie şi cu damf de rachiu:
- Aaah, sunteţi din Bucureşti!
- Da, asta e o problemă?
- Staţi că vedem noi acum. Aaah, gata, v-am prins! Nu aveţi grupa sanguină! Ştiaţi că trebuie să aveţi grupa sanguină pe buletin? Ştiaţi! Amendă!
- Măi Radule, e dom' doctor, măi!
- Nu discut! Amendă sau vă reţin documentul.

Am plătit amenda de 50 de lei, taxa mea de bun sosit în Deltă şi mi-am recuperat buletinul.

În cabina căpitanului îmbulzeala era şi mai mare. Ca să mă mai împace după ce a auzit povestea amendei, căpitanul mă prezintă adunării şi îmi întinde unicul pahar din încăpere. Douăzeci de "flăcăi" de nădejde, între 30 şi 50 de ani, într-un spaţiu de şapte-opt metri pătraţi în jurul timonei, aşteptau să vadă dacă trec primul test. Ori, eu veneam după armată făcută tot în Dobrogea, la Topraisar şi după glorioasa Facultate de Medicină.

Deci, am trecut testul şi am băut rachiul dintr-o înghiţitură şi din unicul pahar, deloc mic, folosit deja de toţi cei din încăpere.

Ca în povestea cu lentoarea în vorbire a unui fost Prim-Ministru român. La o conferinţă de presă:
- Domnule Prim-Ministru, vă rugăm să vorbiţi mai rar pentru că suntem 20 de ziarişti şi nu avem decât un singur pix.

Slavă Domnului, a fost rar, şi n-a trebuit să mai beau decât o dată din paharul fermecat până la destinaţie.

......
Din '82 a început calvarul României: furios, Ceauşescu a decis să plătească întreaga datorie în 9 ani în loc de 25. Tot ce se putea vinde: carne, lapte, brânză, ouă (toată capra cu trei iezi), cereale, fructe, legume, materii prime: lemn, cărbune, petrol, gaze, electricitate, totul trebuia să meargă la export. Şi a mers. De aici până la raţionalizări n-a mai fost decât un pas.Au apărut cartelele pentru zahăr, ulei, pâine, carne, benzină. Oraşe întregi au fost cufundate în beznă şi frig.

*******
În februarie, când am ajuns eu la Mila 23, era inundaţie. Nu una cu viituri, ruperi de diguri sau tumultoase ieşiri din matcă. Nivelul apei urcase încet preţ de câteva săptămâni şi acoperise mare parte din grădinile şi uliţele satului vechi. Uliţe de fapt, nu erau prea multe, majoritatea caselor vechi vopsite în albastru siniliu şi alb fiind aliniate de-a lungul apei. Orice val mai serios făcut de ambarcaţiuni risca să ajungă în casele de la mal. De la micul debarcader, uscatul înşira pe câţiva metri Piscicola, Alimentara, Şcoala, Aprozarul, Dispensarul împreună cu Poşta, şi bineînţeles, în centrul lor, piatra de temelie: Cârciuma. Cu excepţia Bisericii, toate punctele importante. În rest, apă şi iar apă, mai până la genunchi sau mai adâncă, de străbătut desigur cu cizma sau cu lotca. Excepţie făcea Platforma cu casele ei noi, o ridicătură artificială de pământ şi nisip construită după marile inundaţii din '70 şi '75. Până la construirea Platformei şi a unui brâu de piatră de-a lungul satului, în fiecare primăvară casele erau inundate, iar apa ajungea până la ferestre şi rămânea aşa timp de câteva luni.

Dunărea Albastră. Dunărea Veche chiar era albastră. La fel şi lacurile de-a stânga şi de-a dreapta ei.

Din aprilie căldura începea să ridice algele şi apa se mai închidea la culoare, iar pe canalele mai mici se înverzea ca un smarald tulbure. Spre vară stuful unduit de valuri şi barcazuri din ce în ce mai des, iţea şi el din apa scăzută gingiile albite şi rădăcini învolburate.

Eu de vâslit învăţasem să vâslesc în Cişmigiu şi în Herăstrău. Cu "stilul" de acolo: o vâslă în apă, una în aer, un fel de mestecat în două oale orizontale; apoi invers şi tot aşa, ca un mini-vaporaş cu zbaturi. La dispensar o aveam pe Marusia, angajată cu jumătate de normă pe post de barcagiu şi femeie de servici. Avea o faţă de peşte, fără expresie, ochi sticloşi şi decoloraţi. Vorbea monosilabic şi ceva mai mult decât un peşte. I-ai fi dat oricât între 35 şi 55 de ani. Vorba prietenului meu Maltopol: nu-i frumoasă, da-i bătrână!

Cum să stai în barcă, iar o femeie să tragă la rame în locul tău ca să te plimbi tu dintr-un loc în altul? Aşa că vâsleam de unul singur. Nu aveam mulţi nou-născuţi sau sugari de vizitat, doar 10-15, dar distanţele între ei erau destul de mari, mai ales pentru unul venit de pe Herăstrău.

Din cele trei bărci pe care le avea dispensarul pe inventar nu se mai găsea decât una gălbejită din fibră de sticlă. Cam lată şi cam uşoară, cădea imediat pradă vântului neobosit. Ştiţi cum se spune în deltă, vântul bate doar de două ori pe an: şase luni dintr-o parte, şi şase luni din cealaltă. Ei, acum, când să vâslesc şi eu, bătea din cealaltă. Când plecam cu barca, împingeam cu o ramă în mal ca să mă desprind. Vântul bătea însă aşa de tare că până să mă aşez eu pe locul vâslaşului, barca era din nou lipită de mal. Şi tot aşa, căznit, de câteva ori, până când mârţoaga de plastic plutea în sfârşit mai în larg.

După luni de zile, vorbind cu codanele din sat, îmi povesteau cum se adunau stol, ascunse în spatele gardului de la cherhana:
- Haideţi, că a ieşit doctorishka să usuce ramele!
Din mijlocul apei, concentrat la vâsle, cu vântul în urechi, nu auzeam râsetele lor năstruşnice.

După un an de zile vâsleam ca unul de-ai lor. La fel de mult, la fel de tare, cu vâslele mişcându-se aproape paralel cu apa. Când acostam, în urma bărcii venea un mic val ca la şalupe. Primul la care am văzut valul ăsta făcut de lotcă era un pescar tare ca stânca, plin de viaţă şi de vorbe de duh: tatăl lui Ivan Patzaichin. Vicol Patzaichin era pescar fruntaş, adică avea lună de lună cea mai mare captură de peşte. În epoca aia, un pescar din Mila 23 preda zilnic la cherhana între 1.000 şi 1.200 de kilograme de peşte.

******
Apă. Evident, nu exista canalizare sau apă curentă în Mila 23. Toaleta era în curte dar, pentru că era aproape de poştă, devenise un fel de toaletă publică. La fel de publică a devenit şi rezerva de lemne a dispensarului.

Curtea era foarte mare pentru Mila 23. Gardul avea însă o ciudăţenie: se întindea doar pe două laturi din cele patru ale curţii şi nici alea complete. Iar poarta lipsea cu desăvârşire: sigur, lemnele, cheresteaua, nu erau aşa uşor de găsit în inima Deltei. M-am gândit că fusese lăsat în paragină, dar lemnele păreau mult prea noi. Misterul s-a risipit la câteva zile după sosirea mea în Mila: gardul fuse-se "montat" de o echipă de filmare care, cu doi ani în urmă, turnase acolo (asta chiar se potriveşte cu timpurile) ''Sosesc păsările călătoare". O istorioară idioată şi siropoasă despre propăşirea ţării prin oameni de nădejde, oameni noi, care nu se dau în lături în faţa greutăţilor. Şi cu care să construim, de bună seamă, societatea socialistă multilateral dezvoltată! Uraaa! Nici măcar nu s-au sinchisit să facă un gard complet. Au construit doar atât cât le trebuia pentru unghiul de filmare. O secvenţă de câteva secunde. În câteva cadre, iată: minunatul dispensar zugrăvit impecabil, cu acoperiş fără cusur şi proaspăt vopsit, cu gard alb şi curat! Iar în interior, desigur o feerie!

Mistificare fără jenă şi cu bună ştiinţă. Am văzut filmul peste câţiva ani. Indiguiri, desecări, terenuri agricole în Deltă, fabrici, porturi. Science-fiction total: la un moment dat se solicită prin staţie un..elicopter de la...¥ha-ha... Mila 23. Mă ţineam bine de scaun şi nu îmi venea să cred. Să râd sau să urlu? Atunci nu eram hotărât!

Un mic rezumat. Realitatea. Eram în 1986, e-adevărat, doi ani după Orwell:
- toaletă în curte (şi cam publică)
- fără apă curentă (de fapt Dunărea curgea)
- telefon - trei ore pe zi, la poştă
- electricitate - patru ore pe zi, de la 8 la12
- iluminat cu lampă cu gaz şi ăla pe sponci
-şi altele, multe altele.

Apă de băut. Păi, sigur! Cât vezi cu ochii!
Apă minerală nu se aducea nici la Cârciumă, nici la Alimentara, nici la Aprozar. La ce bun atâta apă? Vreţi să li se facă rău? Să le cauzeze? Apa nu-i bună nici în cizme!

În plus, dacă mi-ar fi venit ideea să cer apă de la Tulcea prin intermediul căpitanului de pe "Pasager", am pierdut şi ocazia asta. Pasagerul mic şi-a întrerupt cursele pentru aproape două luni din cauza inundaţiilor. Sucuri? Daaah, de bună seamă. La Aprozar! Dar nu mai veniseră de câteva luni.
- Şi-atunci?
- Şi-atunci, lavoarul cu pedală!

Lavoarul cu pedală, pentru băut şi spălat: o chiuvetă suspendată pe un cadru metalic deasupra unei găleţi, metalică şi ea, unde se scurgea apa. Deasupra chiuvetei, un borcan de murături de 20 de litri cu un garou lung din care, la apăsarea pe o pedală cu tijă, apa curgea din borcan în chiuvetă şi de acolo în găleată.
- Bine, dar apa din borcan?
- Apa din borcan, era apă de Dunăre "curată ca lacrima".

Marusia lua barca până în larg şi acolo scufunda cu ajutorul unei tije de trei metri o găleată metalică cu capac. Pentru ca apa să fie "şi mai" curată capacul era deschis doar după scufundarea la trei metri în Dunăre. Apoi tija închidea din nou capacul şi găleata putea reveni la suprafaţă cu "apă de izvor". Până în borcanul de pe holul dispensarului. Adică, în lavoarul cu pedală. Când te uitai la apa din borcan, nu mai era albastră ca Dunărea Veche sau a lui Strauss, şi sigur, nici incoloră, nici inodoră. Vieţuitoare, e adevărat, nu avea, sau cel puţin nu le vedeam cu ochiul liber! La început, am mai fiert apa. După câteva săptămâni am capitulat. Beam apă de Dunăre, mult mai gustoasă nefiartă, sau un fel de bere de la Cârciumă, sau, şi mai sigur, vin.

Apă. Iarna, pe post de baie, foloseam două ligheane mari. Apa o încălzeam într-un vas pus pe un godin antic şi de demult. Pentru o baie completă operaţiunea se repeta de două, trei ori. Soba asta metalică făcea o căldură de stat în tricou, numai că la jumătate de oră după ultimul lemn băgat în foc aveai nevoie de palton.

Prima scaldă cu scop igienic am făcut-o în prima zi de mai când apa se încălzise după câteva zile cu un soare splendid şi puternic. Am luat o lotcă, un săpun, prosop, o sticlă de vin şi pe un puşti de nouă ani care să ţină barca pe loc în caz că bătea vântul. Am mers pe lacul Ligheanca în ideea că apa, fiind mai puţin adâncă, se încălzea mai repede. În plus, pe lac nu erau curenţi. Cât să fi durat? Coborârea din barcă, săpunitul, clătitul, şi, cum apa era destul de rece, două, trei ture înot în jurul bărcii. Un sfert de oră! Am urcat în barcă după un sfert de oră, m-am şters şi m-am îmbrăcat.
- Heei, ce ai făcut, măi Cristic? Ai vărsat sticla de vin! Sticla zăcea goală pe fundul lotcii.
- Nu, nu am vărsat-o, am băut-o!
- Poftim? Ai băut toată sticla? Nu eşti zdravăn!

Am crezut că o să i se facă rău, mă uitam la el şi mă gândeam cu groază la ce vor spune părinţii, câte reproşuri. Cristi n-a avut nici pe dracu'. Un pipi din picioare din barcă în acelaşi lac Ligheanca, şi cam atât. Dar nu-mi venea să cred, deşi văzusem deja destule vitejii alcoolice în Mila 23.

Baia mea de 1 Mai muncitoresc se petrecea la câteva zile distanţă de accidentul de la Cernobîl. Dar, bineînţeles, autorităţile nu au scos nici un cuvinţel. Nici cele sovietice, nici cele de la Bucureşti. Între timp, românii ieşiseră deja ca şi mine de 1 Mai la soare, la aer, la iarbă verde, de picnic nu putea fi vorba: trebuiau să şi mănânce ceva. După o întreagă săptămână de la catastrofă, în România se ia, în sfârşit, prima măsură salvatoare: Marea Savanta de renume, desigur Mondial este rugată şi acceptă să conducă ceea ce azi am numi comitetul de criză. Desigur, cu asta, totul s-a rezolvat.

În realitate, abia după încă vreo câteva săptămâni distribuiam copiilor din Mila 23 iodură de potasiu. Apoi, deşi nu primisem doze şi pentru ei, s-au înşirat la coadă adulţii sau, cel puţin, cei care auziseră câte ceva. Ce să le mai povesteşti că iodura era doar o picătură în ocean: proteja numai tiroida şi doar după iradiere nu şi după inhalarea sau înghiţirea de substanţe contaminate. Că pe lângă iod mai există şi cesiu radioactiv. Că radiaţiile absorbite deja, nu mai puteau fi influenţate nici de litri întregi de iodură de potasiu. Dar ignoranţa şi secretomania trebuiau menţinute ca să nu se clatine încrederea de monolit în conducătorii înţelepţi ai naţiilor. Cu orice sacrificiu, cu orice cost.

Întrebare la Radio Erevan:
- Este adevărat că după accidentul de la Cernobîl oamenilor le-au căzut dinţii?
Răspuns:
- Da, însă doar celor care au vorbit despre asta!

Tot cu iod. Aveam în dispensar, în cabinetul de consultaţii un cal bălan( masa ginecologică), o trusă de mică chirurgie şi una cu seringi şi ace metalice reutilizabile. Pe lângă asta, un mic dulap cu medicamente, un tensiometru, (stetoscop aveam de acasă), un cântar şi 2-3 recipiente de sticlă colorată în care păstrăm alcoolul sanitar (spirtul) şi tinctura de iod. Marusia se îngrijea de completarea celor două lichide din nişte recipiente mai mari pe care le ţineam închise sub cheie. În plus, spăla instrumentarul şi îl punea la sterilizat în priză. Dacă staţia electrică din Crişan oprea curentul mai repede de 4 ore, trusa rămânea nesterilizată. După câteva săptămâni, am observat că spirtul se "evapora" mai repede decât iodul. Am bănuit întâi că Marusia îl aduna pentru vreunul din pescari, altfel mari amatori de aşa ceva. Astfel că într-o seară am amestecat spirtul cu tinctura de iod combinaţia fiind foarte bună pentru dezinfecţie. A doua zi, Marusia s-a învoit pe la ora 9 pentru că îi era rău. Am lăsat-o să plece, evident, şi Marusia nu a mai apărut două zile. Abia după aceea am înţeles: Marusia degusta sistematic din sticluţa de spirt şi i s-a făcut rău de la tinctura de iod.

În prima lună de la sosirea în Mila 23 ştiind despre meteahna asta cu spirtul, mi-am propus vitejeşte să încerc stoparea fenomenului. Aşa că m-am dus în vizită la Alimentara să număr sticlele de alcool sanitar (ăla albastru la sticlă de jumătate de litru).
- Câte sticle aveţi pe inventar?
- Doar vreo 2.500, domnu' doctor!
- Doar? Păi, ce faceţi cu atâtea?

Ajutoarea gestionarului:
- Vin femeile, dom' doctor, şi cumpără pentru mobilă!
- Pentru mobilă???
- Da, pentru şters mobila!!

Intrasem în destule case şi ştiam ce fel de acareturi au oamenii.
- Binee, zic eu fără prea mare convingere, atunci convenim aşa: două sticle de familie pe lună, pentru mobilă. În rest, eliberare numai cu reţetă semnată de mine! De acord?
- Sigur, dom' doctor!

După trei săptămâni, hai înapoi la Alimentară să verific stocul. Ar fi trebuit să găsesc în depozit vreo 2.200 de sticle.
- Câte mai aveţi?
- Vreo trei sute!
- Păi cum ne-a fost vorba??
-.....?

Verba volant! Nici primăria, nici Miliţia nu îşi doreau cu adevărat ţinerea sub control. Am înţeles repede de ce: prima oprire pe care o făceau pescarii sosiţi din baltă până la Cherhana, era la Alimentara. Alimentara era deschisă de la patru dimineaţa până la şase. Un efort, nu? Apoi, program normal de la 8 la 12. Spirtul se bea la cană sau la pahar, nefiltrat prin pâine cum sunau poveştile de prin Bucureşti sau Tulcea. Hamcik! Lichior de dame! Aşa îi ziceau lipovenii mai şugubeţi! În schimbul spirtului gestionarul primea peşte, icre, bizami sau enoţi. Greu de luptat cu asta.

Cum se zicea pe acolo:
- Berea e pentru obleţi!
- Na zdorovye!

Marcat de episodul din Lacul Ligheanca, am găsit o altă modalitate de îmbăiere. Ieşeam în larg cu o lotcă mică de 10 crivace, mi-o legam cu sfoară de gleznă şi coboram în apă să mă săpunesc şi clătesc. Deşi curentul nu era mare, tot trebuia să înot în amonte cu barca spânzurată de gleznă ca să nu ajung numai în slip tocmai la Crişan. Când înotam eu mai tacticos, hopa, în faţa mea la câţiva centimetri, un balaur traversa apa. Ne-am speriat unul de celălalt şi am zbughit-o în direcţii opuse. Era de fapt un şarpe de apă dulce, destul de lunguieţ, dar inofensiv. Uşor de zis! Am tras o sperietură zdravănă, dar, măcar eram puţin mai curat!

La a doua întâlnire, dar cu alt şarpe, am fost ceva mai viteaz. La dispensarul din Crişan, confirmat pe post după ultimii doi ani de stagiatură petrecuţi în baltă, am început să îmi car puţinul meu calabalâc (heeei, iar calabalâc?) în Deltă: cărţi, pick-up, discuri, televizor. Televizorul cam degeaba, pentru că Partidul, vigilent, avusese grijă să nu ne obosim zgâindu-ne cu orele la chestiuni superficiale. Aşa că aparatul zăcea într-un salon pe post de decor cu excepţia rarelor ocazii când puteam să împrumut pentru o zi-două un videorecorder şi câteva casete VHS. Cu lumina stinsă, doctor, asistente, câţiva amici din sat, ingineri, învăţătoare, stăteam pironiţi ore în şir să urmărim decadenţa vestică, trei, patru, cinci filme, unul după altul ca hipnotizaţi, nu mai conta cât de stupide erau.

Într-una din aceste lungi seri culturale, una din fete ţâşneşte în picioare pe patul folosit drept banchetă:
- E ceva sub pat, foşneşte ceva!
- Nu avem şobolani, podeaua e cimentată!
Şi aşa era în tot dispensarul.

Scăpasem de coşmarul din Mila 23. Liniştită, dar neîncrezătoare, fata s-a aşezat la loc. A doua oară, îngrozită de foşnet, a sărit până la întrerupător. La lumina becului am dat patul la o parte şi..surpriză,.. a doua întâlnire: un şarpe gros "ca pe mână" ieşise pe jumătate dintr-o gaură de deasupra podelei. Eram încălţat în faimoasele mele cizme de ofiţer, Marina militară să trăiască, şi m-am năpustit vitejeşte către Balaurul de vreun metru jumăte. Până s-ajung eu, capul Balaurului a intrat în altă gaură şi trăgea după el ce mai rămăsese pe-afară. L-am prins de coadă şi cu cizma proptită în zid am început să trag cu forţă! Stupoare generală şi groază doar feminină, şarpele s-a rupt şi am rămas în mână cu o jumătate care continua să se unduiască de zor. N-am uitat nici până azi senzaţia de piele rece şi umedă şi mirosul rânced. La scurt timp, a ieşit şi jumătatea lipsă să vadă dacă nu a uitat ceva. A fost măcelărită cu câteva lovituri de topor, adus în grabă în sprijinul populaţiei înspăimântate. Cinematograful nostru improvizat a fost părăsit cu silă de toţi spectatorii şi nimeni nu a mai avut chef de ordine şi curăţenie. Am stins lumina şi am încuiat uşa lăsând înăuntru jumătăţi, topor, filme, televizor. A doua zi dimineaţă, când a venit la treabă, nea Toma, barcagiul nostru, a prins şi perechea monstrului venită să îi fie alături în dispariţie.

Spălatul pe mâini. Lipovenii din Mila 23 sunt numiţi şi staroveri pentru statornicia lor la vechile obiceiuri ortodoxe. Starover în rusă, asta şi înseamnă, vechi credincios. Dacă îi întrebai pe ei, primii lipoveni veniseră aici pe vremea lui Petru cel Mare care i-a obligat să-şi radă bărbile. De fapt, prigoana începuse înainte de domnia lui Petru cel Mare când patriarhul Nikon al Rusiei a aliniat practicile ortodoxe ruseşti la cele greceşti. Cu sabie şi sânge s-au impus schimbări de obiceiuri care azi ar putea părea minore şi ridicole: închinatul cu trei degete şi nu cu două, botezul prin stropire iar nu prin scufundare, crucea lui Isus din două lemne şi nu din trei. Staroverii au fost anatemizaţi, torturaţi, satele arse, bisericile dărâmate, iar cei care au scăpat cu viaţă au pornit către graniţele Imperiului şi mai departe. Aşa că rasul bărbilor sau straiele europeneşti impuse de Petru cel Mare au fost doar picătura care a umplut paharul pentru cei ce nu fugiseră deja. Bărboşi nu mai erau mulţi în Mila 23 şi nici evlavioşi. Barbă adevărată mai aveau doar preotul şi cei câţiva bătrâni ai satului. Alţii, nu mulţi, umblau neraşi sâmbăta şi duminica în semn de respect pentru slujbe. Majoritatea lipovenilor erau neraşi, dar fără motive religioase. Câţiva bătrâni îşi mai aminteau de vremuri nu de mult trecute şi de botezul în apele Dunării lângă biserica veche. Acum aveau scăldătoarea din biserica cea nouă, ridicată şi sfinţită cu doar doi ani înainte să ajung eu.

La Mila slujbele erau citite de preot sau de unul din cei doi-trei copii care buchiseau slavona veche. Cristi, vâslaşul meu de rezervă de pe lacul Ligheanca, era unul din ei. Fonetic se descurca foarte bine, mi-a mărturisit; cu înţelesul cuvintelor vechi însă, mergea mai greu.

Spălatul pe mâini e un obicei care există în multe regiuni ale ţării la botez sau la nuntă. Naşii se spală pe mâini cu apa turnată de părinţii celui botezat. Lipovenii au un ritual asemănător, dar la naşterea copilului. Moaşa sau cel care aduce copilul pe lume se spală pe mâini cu apă turnată de părinţi; la sfârşit se primesc în dar săpunul, prosopul şi un mic cadou. Când s-a născut nepotul preotului din sat, deşi am făcut doar 5 minute până la faţa locului, copilul se născuse deja asistat de moaşa satului. Părintele, în vârstă şi cu o barbă impunătoare, a stăruit să nu mai chem vasul-ambulanţă ("Sanitarul"). De regulă copilul era luat cu mamă cu tot la maternitatea din Tulcea pentru siguranţa primelor zile de viaţă şi lăuzie. Am acceptat rugămintea preotului ştiind că în cazul ăsta copilul va fi bine îngrijit acasă. A doua zi dimineaţă, spălatul pe mâini! Pentru mine şi moaşă! Cum, la naştere nu participasem, eu eram probabil invitat pentru favoarea lăsării la vatră. O slujbă în rusa veche, citită dintr-un ceaslov vechi cu scoarţe de-argint; apoi spălatul efectiv, iar la sfârşit, primirea săpunului şi a prosopului. Le-am primit din respect pentru obiceiuri. Dar când a venit rândul cadoului, preoteasa m-a condus într-o cameră alăturată:
- Domnu' doctor, ăsta este al dumneavoastră! Şi mi-a arătat un ditamai ligheanul, absolut imens, plin vârf cu monede de 3 şi de 5 lei. Era o avere, ştiam de pe vremea când economiseam în mod socialist monede în sticla de lapte.

Cum ar fi fost să defilez cu ligheanul cu bani pe uliţele satului? Ca Dănilă Prepeleac!
- Mulţumesc, dar nu e nevoie!

Crezând că ezit din cauza greutăţii:
- O trimiteţi pe Marusia şi vi-l aduce ea.
- Chiar nu e cazul!

Acuma, lui Scaraoţchi i-aş fi dat şi eu cu o bâtă peste cap, dar era departe în Bucureşti şi bine, bine păzit! Cât despre comoara de aluminiu din lighean, evident, a rămas la Coana preoteasă.

*****
- Domnul doctor, vă e frică de şobolani?
- Îmi e silă, dar frică, nu!

Şi chiar nu îmi era frică. În primele două zile şi nopţi totul a fost în regulă. Aveam un somn sănătos care nu putea fi întrerupt cu una-cu două. Din a treia noapte, a început bătălia.

Dormitorul dispensarului avea două paturi metalice de campanie vopsite în gri-miliţian, o măsuţă de lemn, un godin şi un mic dulap de haine. Patul în care dormeam stătea lipit de perete fiind despărţit de acesta de câteva şipci de melamină. O melamină maro, de la tavan până sub podeaua de lemn a camerei. Din a treia noapte, în ciuda somnului meu profund, am început să-i aud. Şobolanii rodeau la baza şipcilor de melamină făcând un zgomot infernal. Ca o continuă tăiere la traforaj. În primele nopţi mă ridicam din pat, aprindeam lampa şi făceam câţiva paşi. Băteam din picior ca să îi potolesc. Să-i sperii! Ţi-ai găsit! După zece minute, gălăgia era din nou în toi. Peste câteva zile am făcut rost de o bâtă, un toiag pe care îl ţineam sprijinit de pat. În locul paşilor, băteam cu el în podea fără să mai fie nevoie să mă ridic.

Am rezistat în ritmul ăsta două săptămâni, dar dimineaţa, pe lângă frig şi "apa de izvor", acum eram şi obosit, somnoros şi irascibil. Pasul următor a fost să chem un meşter să zidească toate găurile posibile şi imposibile din toate încăperile dispensarului, ba chiar şi pe dinafară, bănuind că Aprozarul cu resturile lui ar putea fi de vină. Nici o schimbare. Găurile au reapărut după câteva zile parcă şi mai mari. Au urmat otrăvuri de toate felurile: şoricioaică... vată stropită cu gaz, stricnină... Apoi sticlă pisată şi din nou zidit. Sticla pisată a fost probabil un fel de desert. Vorba şobolanilor:
- Cum ţi-a plăcut filmul? Mă gândesc că-i vorba despre Sosesc păsările călătoare.
- Mi-a plăcut mai mult cartea!

Carte nu a existat, dar scenariul fusese scris de Fănuş Neagu. Păcat! Un scriitor plin de har. L-am iertat pentru că scria minunat. Şi mai ţinea şi cu Rapidu'. În plus cenzura făcea ravagii şi ajunsese la absurd. Era deja celebră întâmplarea unui politruc, cenzor înverşunat, care ceruse pozele cailor dintr-un film. Pe câţiva i-a respins!!!

Şobolanii nu se mai limitau la traforat melamină, ci tropăiau noaptea prin bucătărie şi hol. Toiagul aproape că nu mai avea efect. Am vorbit cu diverşi specialişti în materie, moşi şi babe, care-mai-de-care mai priceput. Am încercat tot ce mi-au zis. Apoi, pe lângă toate metodele de până atunci, am apelat la capcane. Am cumpărat capcane precum cele pe care localnicii le foloseau la prinderea bizamilor. Erau interzise şi le-am adus într-un sac de pânză tocmai din Bucureşti pentru că niciun sătean nu ar fi renunţat la aşa o comoară. N-am mai zidit toate găurile, lăsând câteva libere pentru montatul curselor. Dar şobolanii, în viclenia lor feroce, reuşeau să fure momeala de multe ori fără să declanşeze capcana. Nu s-au prins prea mulţi şobolani; în plus, de câteva ori cei prinşi în capcană au fost devoraţi de vii de către ceilalţi într-un zgomot înfiorător.

Nu îmi plac pisicile şi dacă trebuie să recunosc că ăsta e un handicap, recunosc! Am făcut însă şi compromisul ăsta şi am lăsat permanent în cameră un motan vestit drept Spaima-Şobolanilor. Toate bune şi frumoase. Parcă eram mai liniştit noaptea. Până când, într-o duminică, pe seară, după două zile petrecute în Tulcea, surpriză mare! Când am deschis uşa dormitorului motanul stătea bine-mersi în pat şi se uita duios la doi şobolani hârjonindu-se pe mica măsuţă de lemn! Până aici, mi-am zis! Am deschis furios uşa de la intrare, iar Spaima-Şobolanilor nemaiaşteptând explicaţii a înţeles rapid şi a zbughit-o în noapte cu coada între picioare. În săptămâna următoare, după trei luni de luptă, disperat şi obosit de nesomn, am părăsit reduta şi m-am mutat în gazdă într-una din casele de pe platformă.

*****
Lumină. Despre Katia am senzaţia că a fost prima fiinţă din Mila 23 care mi-a vorbit. Nu putea fi aşa pentru că o cunoscusem la câteva săptămâni de la sosire. Cu păr bălai şi ochi albaştri, Katia lumina orice încăpere în care intra.
- Cum te cheamă?
- Dan. Dar pe tine?
- Katia. Şi, de unde eşti de fel?
- Din Bucureşti.
- Tocmai din Bucureşti??

Cu neîncrederea că dacă eram tocmai din Bucureşti şi doctor pe deasupra, cum de aterizasem tocmai acolo, la capătul lumii.
- Şi chiar eşti doctor?
- Chiar sunt!

Îmi transmitea cumva îndoiala întregului sat. Ce e cu ăsta pe aici, de ce a fost pedepsit; sau o fi vreun nepriceput.... Katia avea opt ani şi venise la Dispensar cu o colegă de şcoală care nu se simţea prea bine. Din fericire era dimineaţă, deci aveam acces la telefon şi putem chema "Sanitarul" pentru o apendicită acută. În cele trei ore de răgaz până la sosirea vasului, părinţii s-au dus să facă bagajele pentru internare, iar eu şi Katia am vorbit şi am tot vorbit.
- Şi tu, ce mănânci aici la dispensar? Marusia ne-a povestit că ai nişte tablete.. şi că numai din alea mănânci.
Deci nu era aşa mută Marusia noastră!

Aveam în bucătăria dispensarului un frigider cu peşte în congelator şi un aragaz cu butelia goală. Niciun fel de provizii. Marusia mă văzuse probabil mestecând nişte multivitamine, ultimele mele rezerve pe post de aliment. Aveam deja trei săptămâni de la sosirea în sat. Rezistasem ceva!
- Chiar voiam să te întreb, voi de unde vă cumpăraţi alimente, pâine de exemplu, dacă nu mai vine nici un vas?
- Pâine, ne face bunica!
- Păi, şi nu poţi să îi spui bunicii să îmi facă si mie pâine?
- Cum să nu!

Şi de a doua zi dimineaţă, aşa a fost. Babka Hima făcea într-adevăr o pâine pe vatră colosală. Mare, albă şi pufoasă. Iar pentru mine pâinea a fost mereu alimentul de bază. Eeei, acum, aflând satul că doctorul nu mănâncă doar pastile, şi e om, am început să primesc o mulţime de oferte gastronomice. I-am rămas însă credincios Babkăi Hima care avea un suflet imens ca şi Katia şi toţi cei din familia ei. Cu toate lipsurile şi nevoile lor, greu, foarte greu acceptau bani pentru tot ce îmi ofereau.

Întuneric. Prioritatea numărul unu a partidului în materie de energie era funcţionarea marilor combinate. Toate "întreprinderilii" trebuiau să îşi facă norma: cincinalu-n patru ani şi jumătate!
Restul energiei - la export!

Pentru băştinoşi, soarele băgat cu ciubărul în casă, iarna mai multe rânduri de haine; câteodată mănuşi; pe străzi, Baba-oarba şi datul în gropi (în mod inteligent, desigur). Iar pe unde mai licărea ceva, categoric, stop risipei!
- De ce aţi lăsat lumina aprinsă în frigider?

Chiar aşa, de ce să-l mai bagi în priză, dacă tot e gol. Oraşele şi satele au intrat în beznă, iar întunericul plutea pe străzi şi în case ca un fum rece.

Gheara asta nevăzută şi moale te ajungea în orice colţ ai fi fost. În Mila 23 aveam curent de la ora opt până la prânz, uneori şi mai puţin.

Foarte rar am văzut lumină electrică seara. Mai existau două-trei generatoare pe motorină dar în lipsă de combustibil şi alea funcţionau sporadic. Unde erau instalate? De bună seamă în punctele esenţiale: Cherhana, Piscicola şi Cârciumă! Într-o noapte, evident fără curent electric, la dispensar a fost adus un muncitor cu un deget aproape retezat. Pe lângă lipsa electricităţii aveam handicapul permanent al unui instrumentar insuficient şi extrem de vechi. Bisturiul de exemplu, deşi nu am încercat, n-ar fi tăiat nici brânză proaspătă.

Cu ani în urmă, unchiul meu, medicul, îmi dăruise o trusă de felcer din Primul Război Mondial. Cu trusa aceea aş fi putut înzeci instrumentarul dispensarului. Dar era acasă, iar eu aşteptam în van instrumentar nou. Căpitanul şalupei care îl adusese pe muncitor a acostat în dreptul dispensarului şi cu farul de pe catarg a luminat pe fereastra cabinetului ca să putem face cât de cât ceva. Fiat lux! Halal medicină! Am făcut ce se putea face cu ce aveam la îndemână şi l-am trimis pe bietul om la spitalul judeţean, adică încă trei-patru ore de plutit în amonte.

După o noapte ca asta, când lucrurile s-au liniştit, te întrebi serios care e rolul tău în toată povestea asta şi ce cauţi tu pe acolo.

Nebunia însă, nu avea time-out: a doua zi, cu aceeaşi trusă de mică chirurgie sterilizată în intervalul de electrificare, făceam prima autopsie dintr-un lung şir. Dar asta, e altă poveste.

Beznă. În miez de noapte, ciocănit violent la uşa de lemn şi sticlă a dispensarului. Deschid şi văd pe treptele de ciment o siluetă întunecată sprijinită într-un toiag. Când m-am apropiat, toiagul era de fapt, un topor cu coadă lungă.
- E aici Zasha? E la matale, dom' doctor?
- Poftim?
- Mie să îmi zici dacă e aici, că sparg tot dispensarul şi vă omor pe amândoi!
- Pe cine cauţi, măi omule?
- Zasha, nevastă-mea e aici? Spune-i să iasă că fac prăpăd!
- Du-te, omule, acasă şi vino mâine să îţi ceri scuze.

Şi am vorbit şi tot vorbit, despre cum am venit eu, tocmai de la Bucureşti, cum voiam eu să tratez toată suflarea din Mila 23, să o vindec, să o fac fericită, cât de greu era, şi acum venea el să facă gălăgie şi prăpăd. După vreo zece minute toporul era sprijinit de zid, iar omul adormise aşezat pe trepte. Dimineaţa, nici om, nici topor.

Am aflat apoi povestea întreagă. Seara târziu, bine cherchelit, omul intrase în cârciumă să îşi caute nevasta, pe faimoasa Zasha.
- Vezi bă, că e la dispensar. Da' lasă, că are doctoru' grijă de ea, că e frumoasă tare!

Plecat în grabă din local, nu ştiu pe unde a rătăcit, dar la dispensar ajunsese după miezul nopţii. Mai bine aşa, Doamne ajută!

Peste două zile, am văzut-o în sfârşit şi eu pe "frumoasa" Zasha. O balabustă cât dulapul cu o faţă de lună plină; abia încăpută pe uşa cabinetului, cu un plod în braţe şi alţi patru pe lângă:
- Domnu' doctor, să nu fiţi supărat pe omu' meu, l-au prostit nişte beţivi la cârciumă.
- Bine, spune-i că nu sunt supărat.
Aşa a scăpat Zasha de farmecele doctorului şi evident şi eu de ale ei.

*****
Gheaţă. Cele 4 ierni petrecute în Tulcea şi în Deltă au fost cele mai geroase din ultimii, pe atunci, 20-25 de ani.

Întâi îngheţau lacurile: nu foarte adânci, fără curenţi, lacurile cădeau rapid pradă gerului. După lacuri urma braţul Sfântul Gheorghe. Mai sinuos, mai lent şi mai puţin circulat, Sfântul Gheorghe înlemnea lăsând de izbelişte toată populaţia de mai jos de Mahmudia.

Apoi venea rândul şenalului navigabil. În ciuda celor câteva zeci de nave care treceau zilnic, braţul Sulina a îngheţat două ierni la rând blocând traficul vapoarelor, dar mai ales izolând locuitorii Deltei timp de câteva luni.

La început, "Pasagerul" care făcea curse zilnice Tulcea-Sulina se chinuia printre sloiuri şi ajungea gâfâind la cap de linie. După şase-şapte ore de chin în loc de patru câte făcea de obicei. La fel păţeau şi navele comerciale care urcau dinspre mare sau coborau la Sulina. Şlepurile o tuliseră de mult, le-ar fi fost imposibil să înainteze. Uneori, negre, spărgătoarele ca nişte luptători de sumo, se opinteau să clatine, să rupă acele înfricoşătoare mulţimi de gheţuri albe şi gri.

Dunărea îngheţată nu arăta ca un patinoar alb, neted, imaculat. Împingătoarele, vapoarele, spărgătoarele, făceau ca peisajul să fie selenar: stânci de gheaţă şi colţi asmuţiţi spre cer, plăci imense întrepătrunse colosal de un arhitect ne-milos.

Începutul primului îngheţ m-a prins în Tulcea. Venisem să îmi fac aprovizionarea şi să mai văd oameni. Pasagerul pleca la amiază. În prima zi în care am încercat să mă întorc la Crişan, vasul plin ochi de lume a plecat la ora potrivită, dar s-a poticnit două mile mai jos la bifurcaţia dintre Sulina şi Sfântul. Ne-am întors după multe manevre, la început în încercarea de a avansa spre Sulina, dar curând din teama de a nu rămâne blocaţi în mijlocul Dunării. Întorşi în port şi debarcaţi, aşteptam cu toţii o veste.
- Azi nu mai plecăm! Încercăm mâine, a anunţat secundul. În port, cu vase mai mici sau mai mari, AFDJ-ul se chinuia să păstreze luciul apei intact desprinzând gheaţa bucată cu bucată. A doua zi, încă o încercare eşuată cam în acelaşi punct. Erau deja minus 20 de grade. A treia zi, din nou în port şi mai puţini pasageri aşteptam disperaţi: cu bagajele şi boccelele la picioare, tropăiam molcom ca nişte deţinuţi uitaţi de vremuri şi lume. Pasagerul nu s-a mai urnit. Am rămas prin port în speranţa unei alternative; eram medic şi nu puteam să îi las pe oameni de izbelişte chiar dacă aveam trei asistente la dispensar. Abia în a patra zi de veghe în port am reuşit să urc înfrigurat pe un spărgător de gheaţă.
- Dom' doctor, noi vă luăm, dar nu ştim dacă ajungem. Şi trebuie să staţi afară în ger! Toţi cei douăzeci-treizeci de pasageri eram cocoţaţi pe o punte în aer deschis. Mi se părea că urcasem pe puntea unui submarin. Erau minus 20 de grade, iar în micuţa cabină abia aveau loc căpitanul şi secundul. După câteva ore bune prin ger şi vânt năprasnic, scârţâind printre gheţuri, am acostat cu-chiu-cu-vai la Crişan. Spărgătorul şi-a continuat drumul împleticit şi legănat spre Sulina.

Când am păşit pe zăpada îngheţată mă simţeam ca după o expediţie la Polul Nord, îngheţat şi fericit că am reuşit, că am ajuns! Dar, când să înfig steagul, trezirea! Una din asistente mă aştepta deja la ponton.
- Domnul doctor, vă caută de la Direcţia Sanitară! Cumnata şefului de post a reclamat că nu au medic, şi copilul lor de 3 luni, e foarte bolnav. Directorul vrea să îl sunaţi imediat.

Ceea ce am şi făcut de la primărie.
- Nu am cum să trimit copilul, Dunărea e îngheţată. Familia e dispusă să plătească costul unei ore de zbor pentru elicopter.
- Ce elicopter, domnule? Nu trimitem aşa ceva! Nu e taxi! Salvezi copilul, nu mă interesează cum, altfel ai încurcat-o şi-o să ai de a face cu mine!
Grija Partidului şi a Cârmaciului pentru copiii Ţării era "neţărmurită".
- Vom face totu'!

Ceauşescu visa ca populaţia Românieisă se dubleze şi să ajungă la treizeci de milioane până în anul 2000. În anii '50 toate ţările socialiste cu excepţia RDG liberalizaseră avortul. La noi, asta s-a întâmplat în '57. Milionul anual de avorturi însă, nu se potrivea deloc cu planurile Măreţului Conducător. La puţin timp după preluarea puterii, în 1966 a apărut faimosul decret 770: avortul devenea ilegal şi toţi cei răspunzători, mamă, medic, moaşă, etc, erau pasibili cu închisoarea.

Începea un program mai odios chiar şi decât faimosul Lebensborn al lui Himmler; în cazul Titanului din Scorniceşti naşterile nu se mai bazau pe patriotism şi convingere, ci pe frica de moarte, de arestare şi de represalii. Ce nu le trecuse altor vajnici conducători prin cap, sau nu îndrăzniseră, a făcut Marele Bărbat: în România toate mijloacele anticoncepţionale au fost interzise, iar importurile stopate.

Să iasă decreţeii! Să umple plaiurile!

Controlul statului securist a ajuns până în cele mai intime procese ale unui cuplu. Orwell a fost surclasat. În fabrici, femeile erau controlate lunar. Ginecologii erau strict supravegheaţi, dacă nu deveniseră deja turnători cu ştate de plată. O dramă naţională care a durat 25 de ani şi care a dus la moartea a mii de femei disperate. Săritul de pe dulap, andreaua, moaşa sau ginecologul "improvizat" erau la ordinea zilei. Oficial zece mii de femei au murit din cauza avortului, oricum enorm, dar mult sub cifrele reale mascate în statistici cu alte diagnostice. Aparatul represiv era, desigur, uriaş. Delaţiunea, sport naţional.

Şi totuşi, e greu de explicat cum am ajuns să îndurăm aproape fără crâcnire şi oroarea asta.

Mortalitatea infantilă şi în special la sugari era şi ea sub lupa ciracilor Geniul Carpatin. Pe scurt, sugarii erau monitorizaţi atent de cadrele medicale şi vizitaţi la domiciliu extrem de des. Am avut un caz în care copilul a fost "uitat" câteva ore în zăpadă de către o mamă cherchelită şi inconştientă. Copilul a fost găsit la timp şi a avut zile. Astfel, dispensarul a fost scutit de rapoarte şi inspecţii "riguroase" soldate cu penalizări şi represalii. Copilul de trei luni pe care familia l-ar fi trimis cu elicopterul la spital, suferea de o deshidratare masivă după o boală diareică. Aşa de gravă era deshidratarea că abdomenul putea fi modelat cu degetele: abdomen de plastilină. Copilul trebuia rehidratat rapid şi i-am injectat soluţia în plex, o zonă cu absorbţie foarte bună, cu atât mai mult cu cât venele erau colabate şi nu puteam pune o perfuzie. Apoi tot eu, cu linguriţa, minut de minut, i-am dat ceai până când abdomenul s-a umflat ca o minge şi copilul a urinat prima oară după două zile. Era salvat, dar ca să fiu sigur că nu ne bazăm pe inteligenţa familiei, am instituit gardă la capul copilului: fiecare asistentă câte opt ore, timp de trei zile. Nu am fost îndrăgit pentru asta nici de familie, nici de asistente, dar am învins din nou în lupta cu drobul de sare.

Copilul de miliţian.
- De ce îl pui, domne', să doarmă pe dulap?
- Păi, a căzut din pat noaptea trecută şi nu l-am auzit!

*****
Apă. Holeră. Într-o după-amiază de vară eram la Crişan când am primit o notă confidenţială de la Direcţia sanitară şi Sanepid. Ne informau că pe teritoriul judeţului se înregistraseră câteva cazuri de holeră şi ne transmiteau măsurile de luat în cazul depistării vreunui caz. Des-pre prevenţie, nici vorbă. Doar nu era să alarmăm în mod defetist şi imperialist populaţia.

......
Delta era mediul ideal pentru o epidemie de holeră: apă nefiartă băută direct din baltă, căldură toridă, latrinele insalubre, pânza freatică la câţiva centimetri de sol, tot ce era nevoie! La propriu şi la figurat!

Când vasul Sanepidului a acostat la pontonul dispensarului ca să preia primul pacient şi primul dosar, tocmai traversasem Dunărea înot. Vizavi de pontonul nostru, pe malul pustiu al Dunării, se afla o minusculă plajă de nisip unde, vara, traversam uneori ca să fac plajă. Nu era chiar floare la ureche să treci înot şi trebuia să fii atent la curenţii inegali şi să amplifici ritmul ca să nu te trezeşti purtat zeci de metri mai la vale. Abia călcasem pe mica limbă de nisip când nea Toma, barcagiul îmi face semne disperate strigând de pe mal:
- Domnul doctor, e Sanepidul!

Din cauza distanţei ne înţelegeam mai mult prin semne.
- În regulă, spune-le că vin imediat!

Şi cum nu se vedeau vapoare din aval sau amonte, am intrat din nou în apă ca să fac drumul înapoi. Era a doua traversare fără pauză aproape şi eram relativ obosit de curenţii schimbători; n-am mai reuşit să ies în dreptul pontonului ci la vreo două sute de metri mai la vale. În slip şi papuci, încă ud, am intrat în cabinet: sanepizii verificau deja primul nostru dosar.
- Păi cum, domnul doctor, cu epidemie de holeră, dumneavoastră faceţi baie în Dunăre?
- Da!

În afară de munca inutilă la dosar, sosirea vasului mai avea un inconvenient. Major! De fiecare dată veneau cu câţiva saci goi care trebuiau umpluţi cu peşte.
- Pentru şefu', ştiţi dumneavoastră!

De unde de neunde, prohibiţie sau nu, trebuia să le facem rost de peşte.

La două-trei zile distanţă, pentru al doilea şi al treilea caz am respectat "protocolul": completare dosar, iniţiere tratament cu o doză mamut de tetraciclină, dezinfecţie latrină, anunţarea Sanepidului şi...cel mai important, colectarea peştelui. Apoi, când cazurile s-au înmulţit, sătui de birocraţie şi de adunat peşte, am hotărât să acţionăm pe cont propriu. Dispensarul avea două saloane, unul cu şase paturi, iar celălalt cu două. Aici internam bolnavii sub tratament, îi perfuzam dacă erau deshidrataţi şi îi mai ţineam două-trei zile sub observaţie. Nea Toma şi Marusea împreună cu una din asistente se ocupau de măsurile de igienă: praf de var în latrina omului, dezinfectant, trei vorbe despre cum se fierbe apa şi ce bună e ea, un cal cu frână şi... la revedere! Lucrurile mergeau strună şi nu mai eram obligaţi să ne rugăm de pescari sau de cei de la cherhana pentru nesăţiosul vas al Sanepidului cu toţi şefii lui.

Nu aveam voie să spunem că era epidemie, totul era minunat, dar şefii de la Direcţia sanitară au hotărât să dubleze numărul de medici din focarele de holeră (care nu existau, nu-i aşa?). La mine, la Crişan, a aterizat colegul meu de facultate, Vautrin, un băiat blajin şi la locul lui, om serios cu soţie şi copil. Evident că nu îl chema Vautrin şi nici nu era cinic, enigmatic şi seducător ca personajul lui Balzac. Mai degrabă mucalit, cu un umor ţărănesc sănătos de la el din Argeş. Vautrin fusese botezat din vremea armatei şi aşa i-a rămas numele în facultate şi mult după. Nu aveam nevoie de ajutoare, dar faptul că a venit cineva cu care mai puteam schimba o vorbă, era formidabil pentru mine. Eram nevorbit de multe luni. Cum nu era prea mult de lucru, nu l-am lăsat să facă nimic, iar în timpul liber i-am arătat minunile Deltei aşa cum le ştiam eu. După vreo două săptămâni, văzând că ar vrea să plece, i-am zis:
- Băi Vautrin, uite, dacă mai stai o săptămână, tai porcul!

Mirat şi bucuros:
- Bine, hai că mai stau, dacă tai porcul pentru mine!

Cu vreo trei luni în urmă, un pacient scăpat din ghearele bolii, venise la dispensar să îi lase lui nea Toma un godac "pentru domnu' doctor". În spatele dispensarului, dincolo de gard, se întindea un tăpşan verde până la canalul ce despărţea singurul şir de case al satului de stufăriş şi baltă. Aveam acolo un soi de baracă micuţă cât o cabină de plajă unde probabil se mai ţinuseră animale cândva. Uşa barăcii avea cam un metru înălţime de la sol. Aici a poposit pentru puţin timp godacul. După două minute de la primire, nea Toma, disperat:
- Domnul doctor, a fugit godacul! Ăsta e capră neagră, nu porc; a sărit şi dus a fost, nici n-a atins uşa. Capră neagră, domnul doctor!
- Lasă, nea Toma, nu-i nimic!

A doua zi pacientul nostru vine din nou cu animalul la subraţ:
- Să nu vă supăraţi, domnul doctor, a fugit înapoi la scroafă!

Nea Toma, avertizat de data asta, a mai bătut câteva scânduri ridicând ştacheta cu vreo 50 de centimetri. Porcul, ţi-ai găsit, a sărit din a doua încercare ca la olimpiadă atingând de data asta lemnul.

A treia zi, povestea se repetă: pacientul mai vine o dată cu porcul la subraţ, iar nea Toma nu îi mai lasă nici o portiţă de scăpare: baraca e compactă şi animalul, prizonier. Când trebuie să îi dea de mâncare sau apă nea Toma îi aruncă în grabă totul şi îi trânteşte oberlihtul în nas. Porcul dădea cu capul şi picioarele în lemne la fiecare masă, iar nea Toma fugea de el ca de necuratul.

Nu ştiam exact ce aveam în baracă, dar iată ca vine şi ziua tăierii: Vautrin aştepta cu mândrie sacrificarea animalului în cinstea lui. Masă mare în bucătăria de vară: noi cei şase de la dispensar şi invitatul de onoare. Farfurii pentru ciorba de ciocănele, usturoi, oţet, smântână, gălbenuş, farfurii pentru grătar, tacâmuri, vin, ţuică, toate cele. Când fusese aruncat în cuşcă porcul avea patru-cinci kilograme. La tăiere, după trei luni, avea cam tot atât. La sfârşitul mesei, când i-am spus că ăsta a fost tot porcul, Vautrin a rămas siderat.

****
Spălarea picioarelor. Şi eu îmi doream o epavă, de fapt doar o cochilie de tablă pentru şalupa din vis, mai mică şi mai ales, nu pe degeaba. Motorul fusese deja cumpărat cu câteva kilograme de icre şi două panere de peşte şi zăcea pe docul şantierului naval într-o ladă imensă de lemn. L-am obţinut cu ajutorul lui Mihai, unul dintre ofiţerii de la Marina militară care cunoştea şantierul şi pe toţi maiştrii lui ca pe propriul buzunar. Motorul avea să zacă mult timp pe docul de beton chiar şi după plecarea mea din Deltă, până când cineva avea să se milostivească de el. Dar când eram în Sulina, în cârciumioara noastră prăfuită, nu ştiam încă asta.

Mihai, băiat săritor şi şugubăţ, poate prea săritor, voia să mă ajute şi mai mult: absolut întâmplător, la masa noastră ticsită s-a înfiinţat o codană de vreo douăzeci de ani, bălaie şi frumuşică, fata maistrului de la şantier. Şi uite-aşa, din vorbă-n vorbă, am fost invitat pe seară, singur, la casa maistrului să vorbim despre......... cochilie.

Şpriţurile au continuat netulburate (vorba-vine), iar seara, îndrumat binevoitor, am plecat spre casa maistrului şi a codanei.

La plecare, Mihai, peţitorul meu nesolicitat, înmuiat probabil de vinul prost, mi-a dat totuşi un sfat important:
- Vezi, să nu te spele pe picioare!
- Poftim??

Bolborosit şi cu limba împleticită:
- Să nu te spele pe picioare, că te însori!

Spălatul picioarelor era gestul de supremă smerenie şi preţuire făcut de Isus pentru Ucenicii săi înainte de Cina cea de Taină. În lumea haholilor, cum erau maistrul şi codana lui, gestul fusese pervertit în ceva mai sordid. Dacă fata spăla musafirul pe picioare în faţa părinţilor, lucrul ăsta echivala cu un anunţ de logodnă de nedesfăcut.

După o cină cu noduri în sufrageria maistrului, când codana m-a invitat să mă spele pe picioare, am sărit de pe scaun ca ars şi am zbughit-o pe uşă mormăind câteva scuze ridicole şi pierzându-mă pe străzile întunecate ale Sulinei. Nu m-am oprit până în port unde m-am aşezat pe doc la marginea apei, să îmi trag sufletul şi să-mi pun ordine în gândurile care se rostogoleau, răvăşite de întâmplări şi alcool. Ducă-se pe pustie şalupa şi Marina militară!

Era o noapte ceţoasă de toamnă, dar respiram.

******
Te-ai aştepta ca sărăcia şi clima biciuitoare, munca istovitoare şi toate lipsurile să facă din oamenii Deltei nişte brute haine şi nesimţitoare, nişte avari. Dar nu, cu toată grozăvia vremurilor, dărnicia lipovenilor şi haholilor era de proporţii epice.

Dacă spuneam că am nevoie de peşte, a doua zi panerele stăteau pline la uşă cu cele mai frumoase capturi.

Aveam o geantă "de popă", neagră, uriaşă şi foarte solidă care făcuse la viaţa ei, burduşită, multe drumuri către Tulcea sau Bucureşti. La unul din drumurile astea, după ce doi soldaţi de-ai lui Maltopol mă ajutaseră să trec de controlul de la coborârea de pe vas, iată-mă trăgând cu sârg de "micuţa" geantă cu peşte ce cântărea aproape 40 de kilograme. În noaptea de dinainte peştele fusese congelat bine şi totul părea în regulă. Am urcat în trenul de noapte opintindu-mă în neagra geantă şi ajutat de un vlăjgan am aşezat-o deasupra scaunului din faţa mea. Pe drumul spre casă, în timpul nopţii, picotind în scaunul meu ca Prâslea-cel-voinic, am fost trezit de zbieretele Ghionoaiei, o ţaţă cu o claie roşcată în care peştele meu începuse să lase picături de sânge cleios. Alarmat de scandalul iscat de ghionoaie, monolog-isteric-pentru-două-vagoane, controlorul, un ardelean înalt şi vânjos, pricepe repede cam ce se întâmplă.
- A cui este geanta, vă rog, către toţi călătorii buimaci treziţi de ţaţă?
- A mea, răspund cu sfială.
- Şi ce-aveţi în ea?
- Nişte peşte, sunt medic în Deltă.
- Vă rog să luaţi geanta şi să mă urmaţi!
- Îmi pare rău, dar trebuie să mă ajute cineva!

Şi uite aşa, cu ajutorul "Naşului" am luat geanta de popă şi am cărat-o împreună până în despărţitura dintre tampoane. În sfârşit singuri.
- Ce spuneaţi că aveţi aici?
- Am spus, peşte!
- Conform articolului 12345.., nu puteţi transporta alimente perisabile pe calea ferată! Aveţi documente pentru peştele ăsta?
- Cam ce v-ar trebui, un certificat de deces?
- Uite, domnule, lăsând gluma la o parte, m-am mutat aici pentru o săptămână de la regionala Cluj tocmai ca să fac rost de nişte peşte. Mai am puţin şi trebuie să mă întorc şi nu am nimic, nici pentru şefi, nici pentru acasă. Măcar de-un borş!
- Îmi pare rău, dar nu am decât doi peşti!
- Haide, domnule, îţi baţi joc de mine? In ditamai geanta?

Şi-atunci am deschis geanta şi i-am arătat dihăniile pe care le căram după mine: un somn de vreo 30 de kilograme încolăcit de două ori şi un crăpcean de opt-nouă kile, asta era tot ce aveam. Ardeleanul nostru a plecat dând din mâini şi bolborosind, uitând să-mi mai ceară biletul sau să îmi dea amendă.

******
Oamenii nu creşteau vite pe lângă curte ca să nu dea socoteală autorităţilor veterinare sau poliţieneşti. Ca în toată ţara, nimic nu mai era un bun personal, totul era al poporului! Sătenii îşi duceau vitele pe plauri şi le lăsau în semi-sălbăticie vizitându-le doar de câteva ori pe an ca să nu dea de bănuit ochiului vigilent al statului.

Acolo trăiau, acolo mureau, acolo se tăiau şi erau tranşate vitele oamenilor. Neîncrederea era atât de mare încât fie-care căuta un loc izolat, numai de el ştiut. După două zile, pe seară, săteanul nostru intră radios în cabinet şi îmi spune:
- Domnu' doctor, am rezolvat, veniţi să vedeţi ce v-am adus! Şi dau să mă duc spre bucătărie unde mă gândeam că adusese pacheţelul.
- Nu, nu aici, haideţi afară!
-???

Afară, în mica grădină din spatele dispensarului, priponit cu sfoară de gard, un ditamai viţelul, bălan, gras şi frumos.
- Păi bine omule, ce să fac eu cu ditamai viţelul şi viu pe deasupra?
- Îl tăiaţi, îl mâncaţi, îl creşteţi, e al dumneavoastră, nu aveţi nicio datorie!
Şi a plecat aproape în fugă ca să nu mai apucăm să zicem ceva.

Ne-am perpelit şi învârtit trei-patru zile, toată suflarea dispensarului pe lângă viţel, neştiind cum să facem cu el; unde, când, cum să îl tăiem şi toate cele. În plus, deşi era ascuns într-o improvizaţie de şopron, bietul viţel avea seara ora de canto şi mugea de se auzea până la primărie. În fiecare seară, la oră fixă. Singura idee care ne-a venit a fost să îl chemăm tocmai din Tulcea pe tatăl uneia dintre asistente, un militar pensionat, vânător cu acte, pălărie şi puşcă pe măsură.

Ţanţoş şi sprinţar, acesta a sosit chiar de a doua zi după telefon şi aştepta cu nerăbdare să îi dăm ordinul de tragere. Era însă prea târziu. Ariile de canto de cu seara înştiinţaseră deja jumătate de sat că doctorul are un viţel de tăiat. Şeful de post, îngerul meu păzitor, sau gardianul meu, a venit cu multă bunăvoinţă să mă sfătuiască:
- Dane, să nu faci prostia să tai viţelul sau să-l împuşti, e puşcărie curată! Şi l-am ascultat de bună seamă, slobozind bietul dobitoc pentru a fi înregistrat oficial de veterinar şi trimis la abator în Tulcea.
Trăiască prietenia între popoare, adică miliţieni şi doctori!

******
Blestem repetitiv şi obsedant, după fiecare apus, seara se furişa printre case ca un călugăr sfios şi îmi lipea la ferestre o linişte neagră, să mă strângă în moalele cleştele ei. Bivolul nopţii, tăcut şi ameninţător, împungea şi el în timpanele astea întunecate, ale mele la lume, ale lumii la mine, strivind tot înăuntrul şi înafara mea.

Într-o seară ca asta, tăcută şi nesfârşită, holul dispensarului suna dogit şi cu ecou sub paşii mei, ca un salon de bal părăsit şi uitat. Încercam să-mi aduc în urechi sunetele vesele de altădată, petrecerile, pick-up-ul, chitara, pacienţii, nea Toma, fetele...

În zadar. Cu coatele pe birou şi tâmplele între palme ascultam obosit harnici neanderthal cum băteau cu ghioage la poarta timpanelor; de-aici pulsul pornea prin artere de tablă şi se înfunda în firave conducte dintr-o rablă cum îmi era trupul în anul 1986.

În cabinet, ca un robot defect, dar cu ceva funcţii păstrate mi-am scos agenda telefonică şi am sunat de la A la Z pe toţi cei cu care puteam lega o conversaţie, rude, prieteni, cunoştinţe. Vorbe goale! Cu tot peştele trimis apoi la contabilitate în Tulcea, seara aceea m-a costat vreo două salarii şi n-a ajutat la nimic.

Eram blocat într-o aşteptare confuză, şi nimic nu îmi mai era clar. Nu visam la nimic, nu îmi doream nimic, cititul era imposibil, muzica, muzica mea, la fel, şi mai presus de orice, nu exista nimic care să macine timpul ăsta prăvălit peste mine.

EPILOG
- Ai auzit? O să avem fiecare, elicopter personal!
- Şi ce să facem cu el?
- Mergem la Bucureşti, să ne luăm salam!

Personajele din aceste pagini sunt imaginare dacă nu au existat.