Magic şi cinematic în ţara haholilor - Mila 23

 Citiţi un fragment din această carte..


Romanul Mila 23 sau 3 ani medic în Deltă, apărut în 2019, la editura Nemira, se remarcă printr-o forţă de expresie autentică şi particulară a evocării şi un har al scriiturii ce rătăceşte inspirat prin meandrele memoriei, ce trimit la Ion Creangă.

Expresionismul imaginilor susţinut de ritmul alert şi vibrant al relatării transfigurează de multe ori textul în vizual pur, încărcat cu poezia cinematografiei alb-negru ruseşti şi cu efervescenţa şi comicul filmului mut sau al desenului animat.

Dan Ivan debutează în universul literar cu un volum de versuri, Pe străzi. Harap-alb, o lirică de iniţiere în arta poeziei, o imersiune retrospectivă în abisul creaţiei, cu umilinţa cuvenită faţă de monştrii ei sacrii, la care face referinţe. Cu Mila 23, tradiţia iniţierilor continuă şi prozastic, încercând o saga de deltă ce urmăreşte apostolatul său medical mic şi fals în plin socialism deşănţat şi multilateral. Dacă creaţia lirică e autoscopică, explorând zonele candide ale sufletului, proza lui Dan Ivan pare să sondeze acelaşi univers cu un bildungsroman al formării sale ca doctor, abia ieşit de pe băncile facultăţii de medicină, în timpul României ceauşiste. Dacă Harap-Alb se iniţiază ritualic pre moarte călcând în gropile psiho-abisale ale spânului care-l pune la încercare, în romanul de faţă, tânărul reînarmat cu entuziasmul şi vitejia harapului devine un vajnic şi întreprinzător lup înfometat de viaţă şi de aventură. Dan Ivan se ipostaziază într-un "Lup al Marilor şi micilor lacuri, canale şi cănălaşe". Redus la o existenţă primitivă, rătăcit într-o fundătură de lume care, cu toată poezia şi vibraţia expunerii, este la limita oricărei noţiuni de civilizaţie, lupul, în toată măreţia sa, se află adesea dezarmat şi înfrânt: "Halal Căpitan şi Lup al bălţilor!". Lup al bălţilor este şi un lup de stepă - al pustiei, când tânjeşte la haita sa prieteni, la cultură, la civilizaţie: "eram un lup cu foame de lume, de oraş, de asfalt şi mă aflam într-o continuă căutare a unei prăzi îndepărtate şi necunoscute".

Epopeea dunăreană, prin care Dan Ivan ne poartă cu sufletul la gură, se înscrie în sfera realismului magic, deschizând o lume fabuloasă prin întâmplările ei neobişnuite, dar mai ales prin puritatea şi simplitatea oamenilor ce o populează: Haholii par nişte fiinţe descinse din mitologiile nordice, aprigi, gata să facă moarte de om pentru femeile lor - codane blonde - iscusiţi şi neînfricaţi în stăvilirea apelor şi în lupta cu o natură năprasnică şi neîndurătoare. Secretul anduranţei lor pare a fi alcoolul în starea lui cea mai pură de spirt medicinal! Mai mult decât un apostolat în ştiinţele medicinii, cartea urmăreşte iniţierea eroului în tainele lui Esculap şi ale vieţii, în perspectiva unei spiritualităţi animiste. Manifestul de credinţă al tânărului medic este unul pur şi încă neîntinat de vremuri, ideologii şi birocraţii: "Am ştiut că vreau să devin medic de pe la opt-nouă ani. Nu ştiu exact de ce. Setea mesianică de a vindeca, de a face bine, vorbele meşteşugite ale mamei".

Cartea inserează episoade ce înscriu deraierile odioase ale dictaturii comuniste, expuse într-o formulă comico-grotesco-fabuloasă; ele descriu viaţa haholilor şi faptele lor mai mult sau mai puţin eroice într-un lamentabil context istoric.

Mila 23... porneşte cu o incursiune în copilărie, într-un univers bucureştean plin de pitoresc. Nostalgia copilăriei este evocată în imagini cinematografice, alb-negru, încărcate cu amănunte nesemnificative ce înscriu o poezie de notaţie: tramvaiul 6 de cursă lungă cu bilete la clasa a treia care costau 15 bani, scenete cuprinzătoare de familie, întinse pe trei generaţii, cu portretele retuşate ale unchilor şi mătuşilor doctori. De la fereastra tramvaiului, Bucureştiul se profila plin de farmec, încă nepauperizat de oribilele blocuri ceauşiste: "muşuroiul Gării de Nord regurgitând călători prin toate ieşirile ca un izbuc negru şi neobosit. Vizavi de gară, vestitul magazin Sora, raiul kitsch-urilor din lumea întreagă..." Peisajul copilăriei este dominat de figura mamei, o prezenţă spirituală plină de farmec. Pierderea ei, la vârsta când autorul abia intra la facultate, constituie o traumă corelată cu naşterea sa dificilă. Mama refuză forcepsul pentru că, fiind profesoară la o şcoală de hipoacuzi, descoperă în fişele lor medicale că forcepsul era de cele mai multe ori cauza surdităţii. Prelungirea travaliului şi hemoragia au condus la o transfuzie de la un donator cu hepatită B care l-a arestat pe micuţul "Ivan" pentru alte 9 luni în spital între viaţă şi moarte: "- Staţi liniştită, doamnă, nu moare ăsta, (adică eu) nu vedeţi cum ţipă!".

Copilăria lui Ivan (ce mă duce fără să vreau, sintagmatic - şi nu numai! - la filmul lui Tarkovski) conţine acea mixtură de iad şi rai (atât de sugestiv surprinsă de pelicula alb-negru) - ce, în fapt, transpare de-a lungul întregii epopei - extrasă din reveria amintirii şi începuturile unui regim dictatorial ce (pentru unii!) prezenta încă faţă umană, edulcorat şi acesta, de protecţia şi nostalgia figurii mamei: "Mulţumesc mamă, pentru auz şi pentru tot restul. Auzul mi-a adus multe, multe bucurii."

Frumuseţea şi primitivismul locurilor şi a oamenilor conferă o dimensiune paradisiacă acestui periplu. Dărnicia şi generozitatea haholilor şi a lipovenilor, în condiţiile muncilor istovitoare, sărăciei lucii şi a vremurilor la fel de potrivnice, capătă şi ea proporţii de basm. Rămâne memorabilă figura Katiei, o fetiţă de 8 ani, cu "păr bălai şi ochi albaştri... lumina orice încăpere în care intra". Era nepoata lui Babka Hima - făcătoarea de pâine albă şi pufoasă, cu "un suflet imens ca şi Katia şi toţi cei din familia ei".

Spiritul lui Esculap e preponderent în episoadele cu şerpii care-l urmăresc în câteva rânduri. Şarpele - ca simbol al vieţii - îi apare în timpul băii (nu de agrement, ci de necesitate) de pe lacul Ligheanca, apoi reapare din podeaua cinematografului improvizat, în timpul seratei culturale. De fiecare dată, uriaş cât un balaur, şarpele, ca şi poveştile din jurul lui, sunt prezentate în dimensiunea lor mitică: "Până s-ajung eu, capul Balaurului a intrat în altă gaură şi trăgea după el ce mai rămăsese pe-afară. L-am prins de coadă şi cu cizma proptită în zid am început să trag cu forţă!... şarpele s-a rupt şi am rămas în mână cu o jumătate care continua să se unduiască de zor." Lupta cu balaurul, foarte realizată plastic, împrumută elemente de basm, la confluenţa dintre comic şi fabulos: "La scurt timp, a ieşit şi jumătatea lipsă să vadă dacă nu a uitat ceva. A fost măcelărită cu câteva lovituri de topor...". În aceeaşi idee, setea de vindecare oferă prilejul unor aventuri descrise cu forţa de expresie şi limbajul propriu basmului într-o imagistică de desen animat: "Am încălecat pe tractor şi cu ajutorul unei mănuşi de pufoaică m-am agăţat de ţeava verticală de eşapament şi am mânat cu brontozaurul către Crişan. Ţeava era fierbinte şi mănuşa s-a prăjit ca o castană, dar cine mai avea timp de detalii!"

Încercările la care-l supun condiţiile vitrege, lipsa echipamentelor medicale, sunt animate de un entuziasm şi de o vitejie ce nu ţin de ordinea şi mentalitatea unei lumi moderne, proiectând demersul în timpul nedefinit al mitului, într-un illo tempore: "Ceea ce nu am pierdut niciodată a fost dorinţa arzătoare de a vindeca, prin orice mijloace, prin orice metodă, şi prin miracole dacă s-ar fi putut. De fapt, mai ales prin miracole!". Printre aceste "miracole" se înscriu: copilul cu venele colabate, "uitat câteva ore în zăpadă de către o mamă cherchelită şi inconştientă", salvat, în urma unui tratament improvizat cu ce exista la dispoziţie, copilul a "urinat prima oară după două zile", apoi epidemia de holeră, "ce n-a existat niciodată" conform ştirilor oficiale, îl năpăstuieşte şi pe Moş Pocora cel hâtru - "întors de la groapă", cum îşi va spune singur, prin isprăvile doctorului năzdrăvan.

Textul este dens, plin de conciziune şi în permanenţă străbătut de un umor debordant, şarja ca modalitate estetică vine cu un spirit "şugubăţ" în stilul marelui povestitor Ion Creangă, la care textul face directe referinţe. Povestea porcului amorezat de prinţesa-scroafă se înscrie în ciclul Şeherezada lipovenească. Godacul trece prin încercări grele la ştafetă, dar nu mai apucă să se transforme într-un prinţ frumos, pentru că îl prinde Crăciunul, slab şi amărât de prea mult amor: "- Să nu vă supăraţi, domnul doctor, a fugit înapoi la scroafă!... Nea Toma, avertizat de data asta, a mai bătut câteva scânduri ridicând ştacheta cu vreo 50 de centimetri. Porcul, ţi-ai găsit, a sărit din a doua încercare ca la olimpiadă atingând de data asta lemnul."

Aventurile fluvialo-maritime cu îmbarcaţiuni semi-improvizate împrumutate din flota locală sunt redate cu auto-ironie şi detalii de saga bufă. Barcazul cu motor şi fund de sticlă (vajnicul Veterok) manevrat de multe sfori a atacat ca un adevărat "crucişător" gardul lui Ieremia şi l-a pus la pământ. În excursia pe Lacul Roşu, pentru impresionarea celor două pasagere (colege de an cu autorul, sosite în vizită), acelaşi Veterok ("vânticel" în limba rusă) sfârşeşte tragic sfărâmat de un banc de nisip.

Tradiţiile şi obiceiurile halolilor şi ale lipovenilor sunt evocate cu mult umor. Imuabile - ele transgresează ordinea şi birocraţia socialistă: spălatul pe mâni la nunţi şi botezuri, spălatul flăcăului pe picioare de către fata de măritat are forţa unui contract ireversibil de nuntă. Şarja aduce naraţiunea la limita basmului, la care autorul face referinţe explicite. Remarcabil este episodul cu fata lăuză a popii, când i se oferă doctoraşului pentru serviciile prestate un lighean plin cu monede de 3 sau 5 lei, similar celui primit de Dănilă Prepeleac de la draci. Gestul de-a se face frate cu dracul avea să răscumpere ne-chemarea "Sanitarului" (vasul ambulanţă) ce avea să transporte obligatoriu mama şi pruncul la Tulcea: "Acuma, lui Scaraoţchi i-aş fi dat şi eu cu o bâtă peste cap, dar era departe în Bucureşti şi bine, bine păzit! Cât despre comoara de aluminiu din lighean, evident, a rămas la Coana preoteasă."

În acest peisaj derizoriu al sărăciei şi derelicţiunii, copilăria şi tinereţea plutesc inefabil cu bucuria necondiţionată a jocului. Doctorul din Mila 23 - devenit Vaniuşa - se juca poarca cu copiii satului sau fugărea cu ei, cot-la-cot, câinii lăsaţi liberi pe uliţă.

Naraţia devine adesea poematică, inspirată de versurile aceluiaşi autor din poezii ce reflectă imagini şi sentimente amestecate din anii petrecuţi în Deltă: "... ceasul din cabinet, cum lasă în urmă ca un melc, leneşe, lipicioase, înghesuite fluvii cenuşii de buşteni, beţe seci să îmi scobească undele cu miasma lor; timpul s-a dilatat şi simt duhoarea secundelor într-o defilare molcomă, aproape insesizabilă, de plaur." Poezia se strecoară în pasaje de mare sensibilitate plastică ce descriu frumuseţea de pastel a locurilor: "Stuful, cu toate culorile prelinse în apa verde a canalelor şoptea legănat în spatele nostru după ce treceam. Sălciile, monştri blajini toropiţi de soare, cu rădăcinile lor ivite deasupra apei, rânjind la noi dantura neîngrijită, ca de pirat bătrân." Descrierile de natură vin cu un lirism aparte impregnat în materia amintirii întipărită în eternitate. Auto-îndemnul autorului (căci mama nu mai exista!) trimite la romanul Desculţ al lui Zaharia Stancu (Să nu uiţi, Darie!). "Cincisprezece minute de vis au fost, împrăştiind stropi de lumină şi ceaţă. Ieşiţi din Dunărea veche, farmecul s-a destrămat. Ceaţa a dispărut, sub soarele plin au apărut casele, oamenii şi treburile de zi cu zi. Dar n-o să uit!"

Periplul iniţiatic în ţara haholilor conţine în subsidiar o satiră socială a regimului politic, concretizata în povestiri cutremurătoare despre cumplitele condiţii de viaţă şi de muncă. Textul e presărat cu bancuri de context, care circulau pe vremea "tovarăşului". Ele sună familiar şi par bine integrate în peisaj, aşa încât nu diminuează tonalitatea şi tensiunea confesiunii. Bancul apare ca singura consolare şi pârghie de supravieţuire a spiritului ultragiat, cât despre trup - "fiecare cu rezistenţa lui"!

Textul este în acelaşi timp saturat de istorie. Migraţia haholilor la gurile Dunării este legată de Ecaterina cea Mare a Rusiei care-i hăituieşte pe cazacii zaporojeni, dar şi de revolta de pe Crucişătorul Potemkin. Istoria pare să se repete ciclic în demersurile ei stupide de a camufla o realitate derizorie. Magazinele burduşite pe traseul vizitelor de lucru ale tovarăşului sunt comparate cu satele de carton aşternute de contele Potemkin pe marginea drumurilor pentru a o impresiona pe Ecaterina. Tăcerile şi laşităţile oamenilor şi ale vremurilor sunt aduse în pagină în mai multe iteraţii, sugerând condiţia românului pasiv, inert, a cărui revoltă surdă se reduce la hazul de necaz materializat în bancurile ce par îndestulătoare spiritului.

În loc de moto, cartea începe cu un fragment din Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite, acompaniat de versuri din lirica formaţiei Phoenix (în subsidiar, Mugur de fluier), care invită la revoltă şi schimbare - ca drept şi datorie a celor guvernaţi împotriva guvernanţilor. Dacă lirica formaţiei Phoenix vorbeşte despre "zilele ce-au fost trecute", deci la timpul povestirii, fragmentul din Declaraţia de Independenţă aduce o notă peremptorie de actualitate. Marea groapă a istoriei pare să nu ţină seama nici de timpuri, nici de mode culturale, legea naturii este aceeaşi: te supui puterii, dar nu trebuie să o şi îmbrăţişezi. Sub semnul Declaraţiei... stă şi insolitul episod despre "lavoarul cu pedală pentru băut şi spălat" ce ne vorbeşte despre puterea de adaptare la orice condiţii şi ingeniozitatea oamenilor, "mai dispuşi să tolereze rele suportabile, decât să-şi facă dreptate ei înşişi..." O chiuvetă improvizată cu apă de Dunăre, pescuită din adâncuri de Marusia, angajata cabinetului medical, "pe post de barcagiu şi femeie de serviciu", producea apă de băut ("curată ca lacrima") şi spălat, prin apăsarea unei pedale ce comunica printr-o tijă cu un borcan uriaş de murături. Aceeaşi Marusia - mare degustătoare de spirt medicinal - este obiectul unui portret naturalist ce demonstrează mimetismul dintre oameni, locuri şi obiceiurile lor: "Avea o faţă de peşte, fără expresie, ochi sticloşi şi decoloraţi. Vorbea monosilabic şi ceva mai mult decât un peşte."

O serie de episoade ce frizează abominabilul vremurilor sunt prezentate cu un umor de multe ori negru şi o şarjă ce camuflează satira în poveşti cu iz de snoavă, edulcorate de spiritul "şugubăţ" al autorului şi de sentimentul iubirii pentru acele ţinuturi de basm ale tinereţii şi vajnicii lor locuitori:" La Mila 23, sufletul Deltei mele..." Noua lege a autopsiei promulgată de "tovarăşa" a deschis seria unor întâmplări atroce cu autopsii desfăşurate "în barcă,... în genunchi, pe o scândură de uşă,... să aşteptăm cu spânzuratul în ştreang până când i se trimite din Tulcea un film fotografic pentru nenorocitul lui de aparat". Şi toate aceste grele încercări ce ar fi putut avea un deznodământ tragic pentru eroul nostru, par să se rezolve - în aceeaşi formulă a realismului magic - prin intervenţia îngerului păzitor (şeful de post) ce-i apărea ca prin miracol şi-l oprea să facă gestul nepermis. Doar episodul cu dioxina (deşeu extrem de toxic), ascunsă "de tovarăşi" pe un vas în portul Sulina, (ce a pornit prin subtilizare în masă a locuitorilor deprinşi cu arta furatului) sortită să împodobească cu o "vopsea bună" casele şi gardurile hahole şi lipovene, se desfăşoară în tonalităţi mai grave.

Mila 23, cu şirul ei de case aliniate pe o fâşie îngustă de pământ, înconjurată de ape, este o arcă a lui Noe, în care autorul, în mijlocul unei faune curioase, subzistă miraculos unor condiţii imposibile de viaţă. O lume sălbăticită, derizorie, ca după potop, pluteşte în haosul de " sub vremuri" (cum spune cronicarul!). Un capăt de lume, urâţit de timpuri şi nesăbuinţa oamenilor, în perspectiva lui grotescă, devine frumos şi magic prin harul autorului ce-l zugrăveşte în culorile lui cele mai autentice şi luminoase.