Locul de luat masa

I se spunea "sufragerie". Cînd blocurile nu au mai permis "irosirea" unei camere prin atribuirea unei asemenea funcţiuni într-un colţişor al celei mai mari camere s-au aşezat cîteva scaune în jurul unei mese şi i se spunea "loc de luat masa". Acest gest arăta că încă se mai mînca acasă.

Dar erau şi alte locuri în care oamenii luau masa. Prin trenuri, călătorii cărau pe lîngă bagaje şi cîte o sarsana burduşită cu mîncare. Merindele nu erau pregătite doar pentru călătoriile lungi, ci şi pentru cele care nu depăşeau 2-3 ceasuri. Şi de cum se punea trenul în mişcare, pe minusculele măsuţe din compartimente, începeau să se îngrămădească movile de fripturi, roşii, ardei, brînzeturi, ceapă... mai ales ceapă. Se mai adăuga "o tărie" (înainte) şi o cafea (după). Deşi "vagonul-restaurant" nu era tocmai populat trenul era un uriaş "loc de luat masa". Şi în avion se întîmplă cam acelaşi lucru. E drept, cu alt ştaif. Acolo mîncarea este adusă în cutii elegante care reproduc la scară redusă cam tot ce se află îndeobşte pe masa unui om. Pasagerii se luptă (evitînd gesturile largi) cu preparatele din faţa lor, chinuindu-se cu tacîmurile din plastic incapabile să porţioneze măcar o bucăţică de unt. Din motive misterioase, se pare că deplasările sînt asociate hămeselii. Aceste "locuri de luat masa" în mişcare pot fi asimilate hanurilor sau popasurilor plasate de-a lungul unui drum, chiar dacă deplasarea nu conteneşte cît călătorul se alimentează.

"Locul de luat masa" s-a mai aflat, un timp, acasă. De fapt, "locul de luat masa" veritabil se află acasă. "Locul de luat masa" din camera mare nu era folosit în fiece zi. Era un loc din "camera bună" destinat oaspeţilor. În restul zilelor, în majoritatea caselor, familia se înghesuia în jurul mesei din bucătărie, în puţinul spaţiul lăsat neocupat de dulapuri şi aparate. Oamenii încercau să nu mănînce în rate şi făceau tot posibilul ca ora mesei să-i găsească acasă pe toţi componenţii familiei. Masa întregii familii era plasată între orele recomandate (îndeobşte) pentru prînz şi cină; nu conta faptul că era o oră neobişnuită şi nerecomandată de medici, conta doar faptul că mîncau împreună.

Dar şi acest "serviciu" a fost externalizat. Mai nou a pătruns şi la noi "pauza de masă". Puţin după amiază, "amploaiaţii" îşi părăsesc locurile de muncă pentru a se hrăni. Este o recreaţie de vreun ceas, luată sub pretextul unui regim de viaţă sănătos. Este ca o pauză mare la şcoală; acolo, însă, elevii se recrează jucînd un "lapte gros" şi nicidecum umplîndu-şi burţile. După noile obiceiuri, prînzul este petrecut în compania colegilor de muncă sau, uneori, devine unul scorţos – de afaceri. Nu mai are nimic din ritualul întîlnirii familiei şi nici nu pot fi văzute, pe la mesele dintr-un restaurant, persoane care să încerce o discretă rugăciune înainte de a trece la fapte. Parcă bucatele nu mai sînt dăruite de Dumnezeu ci de ospătarul căruia i se mulţumeşte printr-un bacşiş consistent.
"Locul de luat masa" nu mai este al familiei; şi nu pentru că el nu mai este întîlnit prin casele oamenilor, ci pentru că definiţia familiei tinde a se schimba, prinzînd un iz strict juridic.